UMBERTO ECO ŞI TRADUCEREA
I. În zodia tratativelor
Din volumul:
S-ar
fi putut crede că, după atâtea secole de travaliu propriu-zis şi asiduu în arta
– sau... (so)arta –
traducerii şi de teoretizare despre atare captivantă
întâmplare-derulare, nu s-ar mai ivi posibilitatea de „a trage” şi alte fire
ideatice interpretative în ariile respectivei fenomenologii care îi
înlesneşte lumii comunicarea (dar îi şi sporeşte... desfătarea). Sau – de ce nu? – le ajută popoarelor-lumii să iasă
din starea de insulă, spre a forma continente spirituale nu doar „coastă în
coastă, hotar în hotar”, ci, bineînţeles, – continente... tansoceanice,
transcontinentale, transrasiale etc., la modul propriu şi cel figurat, întru
(con)sens. Ba chiar de a face din întreg globul pământesc un continent de
intercomunicare cu sine însuşi. [Am impresia că deja tenta
tautologizării este aproape inevitabilă în suprasaturatul (de sine
însuşi?), ca entropie, act dialogic postmodern (...non-stop, 24 din 24!), ceea
ce se (re)simte şi în cele câteva fraze, pe care le-am încondeiat/ încomputerizat
până aici. Iar noţiunea de entropie, pe care DEX-online(!) (da, da, deschideţi:
www.dexonilne.ro) o defineşte drept mărimea fundamentală în
teoria informaţiei, ce indică cantitatea de sensuri, să zic aşa, raportată la
un element al mesajului transmis, – adică (măria sa) entropia – mie
unuia îmi sună aproape religios – ca parohia, episcopia etc., şi
– cu pioasă – vă asigur – extindere de sensosubiectivitate – ... ca euharistia,
drept împărtăşanie, din cuvânt şi prin cuvânt, între limbi şi popoare, între
cărţi şi cetăţi, spre pacea bunei înţelegeri şi îmbogăţiri mutuale cu minuni
ale artei cuvintelor, zisă – beletristică, literatură.]
Însă
iată că mereu surprinzătorul domn Umberto Eco multiplică grupurile gramaticale
de trei puncte, ca posibilitate de extindere a discuţiilor asupra
subiectului dat – traducerea, formulând teze şi, concomitent, antiteze
memorabile care fortifică baza teoretică a metodelor de receptare şi analiză a
traducerii, ca artă, fenomenologie sau simplă, dar inevitabilă – deci, şi
inestimabilă – îndeletnicire umană. În prefaţa lucrării sale „Dire quasi la
stessa cosa” – „A spune aproape acelaşi lucru” (aici nu ar merge, cred,
sinonimul: aproximativ acelaşi...), celebrul literat italian spune că nu
are intenţia de a o da drept „carte despre teoria traducerii (îi lipseşte
o sistematizare corespunzătoare) din
simplul motiv că infinitele probleme ale traductologiei rămân şi de aici încolo
deschise”. Este demnă de atenţie această remarcă ce vine din partea unui
scriitor şi teoretician care s-a remarcat şi ca eminent traducător, italienizând
lucrări ale unor autori de maximă dificultate, cum ar fi Raymond Queneau,
Gérard Nerval...
Şi iată prima formulă-concept surprinzătoare,
(a)dusă în ariile diplomaţiei ca atare (care, se spune, n-ar fi decât „arta
compromisurilor”) – zice Eco că dragomania, alias – moderna traducere „este o
procedură... care se întâmplă sub semnul tratativelor”. Cum să nu atragă
atenţia un astfel de cvasiadagiu, hai să zic, scos din sfera banalizării sale
în această lume – aproape – a noastră care, sub toate aspectele, pare a
fi tocmai una a interminabilelor, omniprezentelor tratative?! Iar stringenta
necesitate a tratativelor învederează tocmai dovada diversităţii de opinie. În
diplomaţie şi nu numai. (Ca să rămânem în sfera a ceea ce se poate fructifica
eficace şi făcând abstracţie de cealaltă
parte a stării de fapt – tratative de dragul tratativelor, din cauza
încăpăţânării, cinismului – politic rusesc, spre exemplu, – obscurantismului
etc.) Iar inevitabilitatea „tratativelor”, adică şi a înaltei diplomaţii, ca
element inclus, în arta traducerii este „dictată” de caracterul specific al
unor sau altor limbi care trebuie nu pur şi simplu să (inter)comunice, ci să şi
păstreze (menajeze) cel mai înalt, mai subtil nivel de comunicare – artistic,
literar, filosofic. [Vai, ce mai probleme au traducătorii de filosofie!... Nu o
singură dată, „coincidenţele” şi divergenţele – astea, fără a fi luate între
ghilimele – se amestecă într-un fel de
„aproximaţie” ineluctabilă, (...neapărată), de uşoară sau ceva mai gravă
resemnare – de moment, pentru că alţi filosofi-traducători nu renunţă: revin la
textele „blestemate”, ale antichităţii sau modernităţii, patricienilor,
patristicienilor sau avangardiştilor, testamentelor vechi, noi sau postmoderne
etc., împănate de sensuri, subsensuri sau suprasensuri... zenital-infernale;
adică, şi ca nişte... furnale ale zenital-nadiralelor sensuri atât de necesare
comunicării umane profund-superioare, mereu captivante, atractive şi
dulce-chinuitoare, ca enigma Sfinxului!... Plus mereu imprevizibilele... –
dreapta-stânga sensuri zig-zag-ate!]
În continuare (de dorinţă întru comunicare),
Umberto Eco „insinuează” subtil-subtextual ideea conform căreia o prea mare
râvnă întru minuţioasă teoretizare asupra metodelor şi gradualităţilor –
ca „doză de exactitate”, poate duce la jertfirea mai multor elemente importante
în „procesul tratativelor”. Cu alte cuvinte, când traduci, spre exemplu, din
Aristofan, trebuie să fii (cât mai mult)... ArTistofan, decât
(...pardon) – teoreTician. Şi aici îmi amintesc de traducerile lui Boris Pasternak
din Verlaine, referitor la care exegeţii, teoreticienii constatară că ele ar fi
sensibil deosebite de original, dar tot unii din ei au emis constatarea conform
căreia putem fi siguri că, dacă
Verlaine ar fi scris în ruseşte, ar fi scris exact cum l-a tradus Pasternak.
(Ura! Vivat concordia!) Adică, şi în acest caz s-a ajuns la compromis. Pe calea
tratativelor, pe cea a diplomaţiei în literatură care, ca şi
diplomaţia propriu-zis(ă), ar fi de asemenea arta compromisurilor. (Iar
o mare autoritate în domeniu, precum e Pasternak, cam impune şi regulile
jocului – cu accepţiile, decepţiile, constatările, doleanţele, resemnările şi,
deci, cu respectarea de către părţi a anumitor dozaje în arta
compromisurilor – adică, nu e obligatoriu să cedeze prea mult ambele părţi;
una – mai multişor, cealaltă – nu chiar atât etc. De, diplomaţie, politică,
adică...)
Iar faptul că, la rândul său, Umberto Eco este
poate cel mai tradus autor italian contemporan în multe, foarte multe limbi, nu
de puţine ori el însuşi trebuie să se angajeze „în tratative” cu traducătorii
săi francezi, englezi etc., despre care, de altfel, povesteşte, „cu cărţile pe
masă”, – oferind exemple concrete, în aceeaşi carte (uite, nu poţi să-i
spui – studiu, exegeză chiar din cauza sus-invocatului, deja, liberalism
de bun simţ, până la păciuirea... extraliterară, aproape, a autorului) – „Dire
quasi la stessa cosa”.
Bineînţeles,
expansiva noastră rudă italiană nu ar fi avut timp să ducă tratative cu toţi
dragomanii din lume, ce îşi pliaseră interesul pe romanele sale care – să
amintim – au fost transpuse în peste 20 de limbi (mai) fiecare. Dar ideea
tratativelor, reale sau virtuale, rămâne în picioare şi merită a fi
susţinută chiar cu argumentele, plastic
formulate, de cel care a lansat-o – Eco: „Să admitem că teoria tinde spre
puritate (nealterat), fără de care experienţa poate să şi se descurce, însă ar
fi interesant să înţelegem în ce măsură şi fără de ce încă s-ar putea descurca
experienţa. De unde şi opinia că traducerea se bazează pe ceva asemănător
tratativelor, deoarece acestea şi constituie procesul de bază, în timpul
căruia, pentru a ajunge la anumite rezultate, trebuie să se renunţe la altele
posibile. În ultimă instanţă, părţile trebuie să iasă din acest proces cu un
sentiment de satisfacţie reciproc(ă), ţinând minte regula de aur conform căreia
este imposibil să deţii totul”. Astfel, prin această quasi la stessa cosa
se generalizează şi alte formule, cunoscute până la (de asemenea) memorabila –
s-o recunoaştem şi parcă ceva mai „proaspăta” – zicere a lui Eco tratative,
în rezultatul cărora ambele părţi se aleg cu aproape rezultatul scontat
şi nicidecum cu întregul. Acesta este
pur şi simplu imposibil, chiar când se traduc geniile înde ele. Chiar în
cazul când ar traduce însuşi îngerii! (Sau, meticuloşi, – inginerii...) [Numai
că, probabil, aceştia / aceia, îngerii, vorbesc o singură limbă şi nu au nevoie
de a se califica în dragomanie. De la un capăt la celălalt al(e) cerului – un
singur cuvânt, înţeles tuturor! – Cuvântul care a fost la Începu, dar nu va fi
şi la... Sfârşit. Sfârşitul vizează omul, dar nu şi Îngerul, căruia îi este
asigurată veşnicia...] Acest aproape era / este prezent şi în
precedentele adagii referitoare la tema în cauză: că, chipurile, traducerea nu
ar fi decât un sărut prin... sticlă; sau reversul unei cusături pe canava,
ţesături; sau că ar fi asemeni femeii-doamne: dacă e fidelă – nu e frumoasă,
dacă e frumoasă – nu e fidelă etc. Altceva e cât poate fi de departe acest... aproape! Adică, în ce
măsură datul aproape (quasi) permite depărtarea traducerii de original.
Probabil, de acest lucru sunt preocupaţi iarăşi meticuloşii (poate că şi... tipicarii)
teoreticieni pe care, fără a-i ignora, Eco pare, pur şi simplu, a-i ocoli (nu-i
exclus, de asemenea delicat, şi... a-i fenta...), propunând propriile
păreri/ deducţii. Astfel că dânsul pune în relaţie aproapele traducerii
de original nu în sens juxtalinear, ci înalţă fapta transferului de scris-sens
dintr-o limbă în alta în spaţiile diafanului, fineţei de percepţie (şi...
accepţie!), vorbind deja de effetto del testo –
efectul textului – (Cât de uşor pare a se traduce din italiană în română: effetto
del testo = efectul textului... Dar înşelătoare iluzie!).
II. Efectul textului sau – micşorarea
distanţelor
Prin
urmare, ce ar însemna efetto del testo = efectul textului?
Pornind
de la premisa că scrisul – să-l luăm în calcul, în primul rând, pe cel ce are
(şi) funcţii/ calităţi estetice, literare – poezia, proza, – „trebuie să
producă acelaşi efect, pe care contase originalul”, spune Umberto Eco. Ar fi
aici, implicit necesară, o sinteză atavico-izomorfă, să zic, când descendentul
– traducerea presupune, prin sine, manifestarea particularităţilor pe care
le avu al său (de, o uşoară întorsătură stilistică arhaizantă...) părinte-sorginte,
dacă se poate numi (şi) astfel originalul. Cu alte cuvinte, e o relaţie de
sugestie-efect-impresie izomorfă, o legătură-corespondenţă de cât mai apropiată
(identitatea ar fi, totuşi, exclusă) afinitate de structură, atât sub aspect
semantic, cât şi sintactic, stilistic, fonetic (când e vorba de aliteraţii,
apofonie, jocuri de cuvinte), iar în cazul poeziei – şi de similitudini
metrice, de construcţie prozodică recognoscibilă în original şi, poate, cel mai
important efect – cel al ascendenţei (şi, concomitent... descendenţei!)
emoţionale. Adică, celebrul cercetător italian se menţine – pe acest segment
teoretic – în raza echivalenţei funcţionale, utilizate de mulţi exegeţi ai
artei traducerii.
Spre a se ajunge la reproducerea, dar, mai bine zis, – la
crearea-recrearea stării de efect (scontat) este nevoie de un (ar putea fi mai
multe? nu este exclus...) mod de interpretare a originalului. Şi aici intervine
– discret, chiar... misterios (dacă ne gândim că şi traducerea are nevoie de
talent, intuiţie artistică, inspiraţie – lucruri rămase ca şi...
zeieşti-ezoterice), – deci, intervine necesitatea de a depista dominantele
matricei (intentio operis). Iar din cele deduse-mărturisite de Eco în
continuare – pornind de la propria sa experienţă de traducător – un tânăr
aspirant la gloria de dragoman (cu toate actele şi... aprecierile exegetice în
regulă) poate afla că nu e obligator să fie extrem de rigid în receptarea
trăsăturilor (unele dintre ele – chiar... dominante) pe care le învederează
originalul, că ar putea fi mai relaxat, dar şi mai inventiv în limba (şi
literatura) în care transferă o operă „străină” (o traducere meritorie face să
cadă de la sine acest termen – „străină” – cu tot cu perechea-i de ghilimele:
nu o singură dată, unele lucrări traduse au fost percepute, tratate ca...
originale în limba în care au fost transplantate). Pentru că ce spune,
instructiv, cu autoritate, Eco? – În translarea „Silviei” lui Nerval el s-a
diferenţiat de traducătorii precedenţi, care considerau ca dominante aspectele
sintactice şi lexicale, în timp ce Eco „pedalează” pe componenta
metrico-ritmică, mărturisind că, în mai multe cazuri, „eu am renunţat la
convertibilitatea lexicală şi sintactică, deoarece consideram că nivelul
(planul) cu adevărat important era tocmai cel metric.... Nu m-a interesat prea
mult traducerea juxtalineară a textului, mai curând tinzând să produc (invoc) aceeaşi
impresie care, conform interpretării mele, textul ar fi vrut să o producă
asupra cititorului”. Prin urmare, traducerea ca proces trebuie înţeleasă,
înainte de toate, drept interpretare; abia după depistarea intenţiilor de
adâncime ale originalului se poate recurge la „tratative” ce privesc alte
niveluri, planuri, aspecte etc. Astfel, în scopul şi măiestria traducerii
intervine, iminent, legea compensaţiei (dar numai după etapa de tratative),
când se pune în balanţă renunţarea la (din original) şi câştigul a
(în textul tradus). Cele mai dificile însă sunt, probabil, momentele în care
pierderea nu mai poate fi compensată; e o pierdere... absolută, definitivă.
Pentru că traducerea, ţinând şi ea de artă, cere jertfe, – nu? (Ca să amintim
de un celebru adagiu.) Pe de altă parte, mie unuia mi se pare că arta
tratativelor şi arta renunţărilor – pentru a se ajunge la adevărata artă
a traducerilor – ţin de aceeaşi categorie (a creaţiei, măiestriei) ca ars
combinatoria – ştiinţa combinaţiilor, scoasă din dialectica scolasticii
târzii şi adusă în imensa arie a sistemului formalizat de semne (texte!), în
care se caută tipurile optime de relaţii între original şi traducere. Nu,
noţiunea de ştiinţă nu e străină domeniului, odată ce Umberto Eco, când se
referă la – uneori – inevitabilele pierderi absolute, zice că trebuie să se
recurgă la extrema ratio care „mărturiseşte despre înfrângere”. Dar – de
ce nu? – şi despre anumite victorii poate mărturisi această judecată în ultimă
instanţă.
Bineînţeles,
„pierderea absolută” e numai a unui singur element din întregul (con)text al
transferurilor semantice, emotive dintre original şi derivat (am putea
spune – subiectiv, desigur, – şi astfel). În mare, rămâne a ne edifica în ce
măsură în transmiterea „efectului textului” poate fi modificat (substituit,
împuţinat sau augmentat) denotatul. Eco subliniază că (şi) în acest caz nu
există legi imuabile. Fiecare traducător în parte caută propriile rezolvări de
oricare ordin, pentru a(-şi) atinge scopul, pe care-l consideră a fi ca atare:
scop. Ar fi bine (sau, poate, foarte bine, însă nicidecum – ideal) ca
pierderile să ţină de fondul microsensurilor (Eco se referă, de fapt,
la: macropropoziţii), iar câştigurile – de macrosensuri (acestea
putând fi de tipuri şi niveluri diferite), ca tendinţă de micşorare a
distanţelor culturale, caracteristice (în sensul derivat din: caracter) dintre
original şi traducere.
În finalitatea traducerii, ca tendinţă –
respectată – de ansamblu, Eco pledează pentru onestitate, chiar cu
riscul de a nu aduce... îmbunătăţiri (posibile, tentante, de altfel) calităţii
acesteia. Teoreticianul italian menţionează că cititorului trebuie să i se lase
posibilitatea de-a afla de scăderile, părţile slabe ale originalului care nu
trebuie ameliorat, „ajutat” de a se înfăţişa, adică, optimizat opticii noului
său cititor – de altă limbă, al altei literaturi. Tocmai la acesta gândindu-se,
la cititorul... „străin” care, de fapt, odată pus în faţa unei opere sau
alteia, originale sau traduse, e pur şi simplu cititorul (implicit – şi
apreciatorul); aşadar, un traducător prea grijuliu ar putea ceda ispitei
de a... îmbunătăţi textul-matrice, apelând la cosmetizări, dar şi la
explicaţii, la un fel de expunere în – spunere, să zic. Una din legităţi (nici
pe departe cea de aur, totuşi) ar trebui să pledeze pentru echilibrul dintre
cerinţele de fidelitate faţă de original şi necesităţile de a face textul adus
într-o altă albie lingvistică (dar – şi psihologică) nu numai înţeles, ci şi agreabil cititorului
(nou, ca să nu-i mai zicem „străin”). E o sarcină deloc simplă, deoarece
traducătorul este ţinut mereu în şahul dihotomiei – de a se orienta la sursă
sau la cititor. Şi de această dată, un dragoman cu adevărat talentat,
dar – obligatoriu – şi inteligent recurge la (discreta, să zicem) metodă a
alternanţei – la un moment sau altul dându-i prioritate (neafişat, spuneam)
unuia dintre cele două imperative, în cazurile fericite – sintetizându-le
(...ajungând, parcă, la un fel de... tertium inclus).. Tocmai sinteza
rezolvă, sub aspect artistic, estetic, diviziunile (spre a nu le permite să
ajungă dezbin) arhaizare / modernizare şi explicare / adaptare.
Iar sinteza generală a procesului de traducere, ca rezultat final, – aceeaşi
operă de artă (re)modelată într-o altă limbă – mie unuia mi se pare a avea o
sinonimie, uşor metaforică, ce s-ar putea numi: micşorarea distanţelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu