In memoriam UMBERTO ECO (1932 - 2016)

UN ECOU DIN ECO

Când sunt întrebat care lecturi le consider esenţiale pentru orientarea şi formarea mea, ca student şi debutant în ale literaturii, dintru început mă gândesc (şi) la Opera deschisă (1969),  a lui Umberto Eco din care, peste ani, am cercetat cu oarecare curiozitate, mai întâi, unele pasaje pe care le-am subliniat la întâia-(m)i lectură. Eram, bineînţeles, mai mult ambiţie decât pregătire pe potriva acelui/ acestui text. Însă cred că şi atunci am înţeles anumite lucruri, Opera îndrumându-mă spre alte căutări de autodidact (şi chiar instruia într-un anumit mod autodidactul ce eram) care ar fi încercat să facă imposibilul – adică, să facă abstracţie de cursurile monotone, ideologizate de la Universitate din Chişinău. Să zicem, chiar prima subliniere e în prefaţa semnată de Cornel Mihai Ionescu: „Opera deschisă creează perspective, nu instituie ierarhii; după cum precizează Eco, ea nu implică aprecieri axiologice”. Presupun că „axiologic”-ul l-am căutat în dicţionarul explicativ. Altor noţiuni neologistice, pe atunci, cel puţin pentru mine, le-am transcris echivalentele sinonimice pe câmpul paginii, printre acestea fiind: inefabil, semiologic, cu care bineînţeles că nu ne familiarizaseră profesorii din şcoala medie, ba nu ne familiarizau nici „universitarii” alde tov. Dobrovolschi, Chiroşcă sau Mocreac etc. Dar unele noţiuni neologistice, utilizate de Ionescu, nu erau încă introduse în DLRM, ba mai mult – nici chiar în DEX-ul varianta anului 1975; noţiuni precum: conotaţie, conotativ etc.

Mai presupun că această carte a fost una din primele care m-au făcut a-mi da seama cât de cât conştient şi încurajator de necesitatea continuării lecturilor  „sugestive”; a-mi da seama de jocul de stimulente ale imaginaţiei, poate chiar ale propriei creaţii pe care ţi le provoacă lectura operei altora. Erau ca şi cum cele dintâi iniţieri ale mele de cititor „profesionist” ce ţinea cu seriozitate să-l ajute şi pe scriitorul ce tindeam să devin; autorul aflat la stadiul „senzorial” al modernismului ca altfel de estetică, ideaţie şi articulare artistică, în general, decât ceea ce „ştiam”, ce mi se „preda” (ca... prădare de perspective), decât ceea ce domina întru sterilitate în scrisul celor mai mulţi autori pruto-nistreni, la cursurile universitare daţi drept modele. Sunt ca şi sigur că asupra versurilor pe care le scriam sau doream să le scriu nu putea să nu influenţeze implicit atare idei pe care le subliniam: „momente teoretice legate, fără îndoială, de aceasta (avangardă, n.m.) prin aceleaşi raporturi de omologie care dictează afinitatea experimentalismului actual cu reprezentările moderne despre univers şi materie”. Prin atare formulări nimeream, incontestabil, într-o altă ideaţie, radical deosebită de rudimentarele ideiuţi / ideişoare cu care eram puşi la încercare chiar şi în clasele mari ale şcolii medii. Întâlneam noţiuni filozofice nealterate, ne-desfigurate de comentariile stupide „marxist-leniniste”, precum ar fi spiritul eleat şi cel heraclitian, haoscosmosul – termen lansat pare-se de Joyce, – senzualism, empirism, teoria relativităţii, sensibilitate modernă etc. Trăiam revelaţia că ceea ce se numeşte ştiinţa literaturii nu e numai ce auzeam  la orele de curs, dar că ea se preocupă şi de „stilul narativ homeric”, de „stilul narativ biblic”, de „atectonica” dramaturgiei lui Shakespeare în opoziţie cu „tectonica” teatrului clasic. Ei bine, atare lucruri nu ni le spunea nici chiar Lev Abramovici Catz, profesorul de literatură universală, pe care, spre deosebire de alţii, chiar îl respectăm. Se zicea că ar fi făcut studii la Sorbona. Însă nici dumnealui nu  cred să fi cunoscut prea multe despre „Caracterul de universalitate cu care este dotată «fiinţarea-pentru-sine»” a operei de artă şi componenta ei subiectivă, (şi că acea) „conştiinţă-de-sine” nu este câtuşi de puţin paradoxală. Să încerce cineva atare formule subminatorii când, de cum intră în şi până iese din Universitate, studenţelul moldovean aude acuze, înfierări, anateme la adresa „artei pentru artă”, de parcă în toată lumea, în afară de URSS, numai atare „pacoste” a fost pusă la cale. Diversiune, ce mai! Fii vigilent! Şi eminent! (ar fi de dorit), pentru atare ispravă – o ştii prea bine – reuşind a te învrednici de aşa-numita „bursă leninistă”. Iac’aşa!

Necurmatului optimism în care era ţinut un adolescent sovietic îi venea în preajmă sau chiar în fire primele umbre de nedumerire, îndoială, deoarece în acea carte se vorbea despre ceva... de neimaginat: hegheliana premoniţie a „morţii artei”. Cum naiba, oameni buni, iată, eu, unul aflat abia la începutul drumului spre artă, ce tind să ajung artist, scriitor, pot accepta ca unii, vezi Doamne, să mă descurajeze, să mă facă a renunţa la luminoasele perspective de scriitor, – pentru că – nu-i aşa? – ce rost mai are să te bagi şi tu în chestia asta, dacă oricum, ca o nestăvilită tendinţă a dezvoltării excesive a ironismului, arta lumii e pe ducă? Adică, despre ce fel de „dezvoltare” poate fi vorba în acest context, când, de fapt, vorba e de un dezmăţ sadea, şi sadic?!...

Dar parcă puteai să discuţi despre aşa ceva cu profesoraşii de la filologia şi jurnalistica „noastră” care, bieţii de ei, încă nu ajunseseră să caute cărţile importante, iar pe cele pe care le citeau – le înţelegeau anapoda, pervers-ideologiceşte, nefiind în stare a le valoriza sub aspect critic, estetic? Cel mult, dânşii puteau să „redea” conţinutul, lipind de el, arbitrar, nişte vorbe despre oarecare tropi căutaţi cu tot dinadinsul la Cruceniuc sau Darienco, vorbind despre epitet  – fără să ajungă şi la... Epi(c)tet! – şi metaforă, având un limbaj frust, nici pe departe conceptualizat, adus la zi sub aspect teoretic.

Prin urmare, întrebările erau altele, problemele se puneau în alt mod şi, poate, conştientizând atare lucruri, deja îţi formai şi tu o boare de spirit critic... de altfel de spirit... Iar impulsurile spiritului critic te duc spre documentare sau cercetare, – pentru că ce o fi totuşi, să zicem,  cu teoria aia a lui Vico despre „deplasarea valorilor”? Ce e cu evoluţia de la gândirea metaforică la logica raţională? Întrebări, întrebări... Şi fii sigur că nici la universitatea lui Medvedev – ce şovin! – pe care l-ai avut sau Lazarev pe care îl ai ca rector n-o să-ţi spună nimeni despre aşa ceva. Că doar, încă de anul trecut, la cursuri a fost interzis de a se mai face referinţe la opera lui Călinescu sau Vianu. În genere, literatura apărută în România ţi se eliberează cu greu şi tu, dimpreună cu alţi colegi, presupui că fişele de înregistrare a cititorilor de la „etajul trei” al Bibliotecii  „naţionale” „Krupskaia” îi interesează şi pe cei  de la „Planetariu” (KGB, adică).

Acum, la recitirea Operei deschise, constat că prin acel martie 1970 am întâlnit pentru prima dată numele lui Noam Chomsky, Constantin Noica, Viktor Şklovski, Jacques Lacan, Claude Lévi-Strauss care, abia peste ani şi alte sute de cărţi citite, aveau să-mi devină relativ familiare.

Numai că nu e uşor să urmăreşti, diacronic, parcă, istorismul constitutiv al propriului tău intelect, consolidarea şi maturizarea lui. Dar e sigur că, graţie avansării la metode mai superioare de autodidaxie, (şi) din acea carte a lui Eco am înţeles că actul de creaţie şi rezultatul lui pot fi mult mai libere în manifestări şi opţiuni, decât aş fi priceput în şcoală, unde rigidităţile, restricţiile, normele, falsul academism ideologizat, rigorile „clasiciste”, asortate sau „fortificate”  cu/ de prescripţiile realismului socialist – toate astea şi altele erau date drept reguli imuabile, obligatorii, de o „sfinţenie” (sluţenie!)... ateistă. Însă iată că, în alte spaţii literare, poetica operei „deschise” încurajează creatorul şi cititorul la acte de libertate conştiente, nu consolidând prescripţiile „reţetarului” realismului socialist, ci stimulând manifestarea unei reţele de relaţii inepuizabile în urma cărora apare şi se constituie opera, ca formă şi conţinut (am pus „forma” înainte, pentru a evita o cacofonie...). Mai aflam că şi cititorul (la Eco, în chip mai generalizat, referitor la toate genurile de artă, era folosit un termen prea de tot – mi se părea atunci – prozaic: consumatorul) ar fi de dorit să se manifeste printr-un act de congenialitate cu creatorul operei pe care o „consumă”. Atare revelaţii mă făceau să simt, în firea mea, ispita răsăritului unor firave principii de conştiinţă critică, chiar dacă până la maturizarea lor trebuia să treacă mult timp, trebuia să mai parcurg sute şi mii de alte pagini de literaturologie, în special cele ale volumelor din colecţia „Eseu” a Editurii Pentru Literatură Universală, mai apoi re-numită „Univers”. În mod tot mai conştient, mă interesau raporturile interpretative, criteriile de evaluare, aspectele pur estetice, dar şi subiective ce vizează textul literar. De aici am aflat (cam) pentru prima oară ce ar însemna experiment atât în crearea operei de artă, cât şi în interpretarea ei, şi într-un caz şi în celălalt deschizându-se fascinante câmpuri de posibilităţi, despre care, până la acel moment, nu aveam de unde afla în societatea în care arta era considerată extraexperimentală, obtuzitatea şi conservatorismul comunist admiţând doar „ţinta fixă”, vizibilă, neechivocă. Însă aceasta nu însemna că Eco, prin opera deschisă, propunea altă poetică dominantă, ca unică posibilă în contemporaneitatea noastră, ci – accentua el – una din manifestările „unei culturi care trebuie să satisfacă totuşi şi alte exigenţe şi le poate satisface la un nivel foarte ridicat, folosind într-o manieră modernă structuri operative tradiţionale”. Intuiam aici primele lecţii de democraţie în opţiunile pe care le puteai avea în vastul domeniu al esteticii, ca antidot al dogmatismului, totalitarismului, ca exclusivism agresiv, al axiologiei realismului socialist ce punea ideologicul, politicul mai presus de artă. O atare democraţie admitea manifestarea oricâtor stilistici artistice, unele din ele fie discutabile, foarte discutabile, însă posibile şi admisibile, de ele neputându-se face abstracţie.

Astfel că, în totala şi tot mai constrângătoarea închidere sovietică de după stoparea „dezgheţului hruşciovist”, te punea serios pe gânduri una din ideile esenţiale care stăteau la baza cărţii lui Eco: deschiderea este cuvântul-impu(l)s de ordine al unei noi pedagogii revoluţionare în artă. Dar – de ce nu? – şi în societate. Această idee-pivot o receptam încă în undele ecoului evenimentelor revoltei pragheze (august 1968) şi, poate mai puţin intensiv, dar de asemenea afine vârstei şi speranţelor noastre, a celor declanşate cu ceva timp în urmă de studenţimea franceză. (În septembrie 1968, fusese mobilizat şi dirigintele grupei noastre studenţeşti, D. C., ofiţer de rezervă,  şi dus în Cehoslovacia; când s-a întors din misiunea „eliberatoare” a armatei sovietice, la doi-trei învăţăcei în care avea încredere ne povesti şi lucruri ce nu concordau cu „obiectivitatea” presei oficiale. Spre exemplu, despre enormele, fabuloasele nuduri de femei pictate pe pereţii blocurilor de locuit, nuduri sub care, în ruseşte, era scris: „Ivane, oricât ne-ai viola, totuna nu vom naşte de la tine!”) Într-un melanj de politic-estetic-filozofic în lume – numai nu şi în URSS – se discuta despre o oarecare criză a epocii noastre (e drept, de atunci se tot vorbeşte de ea, interminabila...); un fenomen general, nu unul tendenţios-parţial, de „criză a capitalismului”, cu care ni se împuia capul oriunde şi oricând. (Când ne întorceam din vizitele la ţară sau din vacanţe, cei care aveam cât de cât încredere unii în ceilalţi ne povesteam din cele pe care le auzisem la posturile de radio „Europa Liberă” şi „Svoboda” (Libertatea), posturi pe care, la Chişinău, în cămine, nu aveam curajul să le goniometrăm, localizăm, „vânăm”. Dar citeam „pe invers” şi presa oficială, „transformând” negativul tonului rechizitorial în imaginea pozitivă a situaţiei reale, deformate de propaganda sovietică.) Din acele pagini despre formă şi indeterminare în poeticele contemporane am reţinut anumite noţiuni filozofice, aplicabile şi artelor, cu care aveam să mă tot întâlnesc în fenomenologia literaturologică, în variantele ei nu obligatoriu savante, ci liberal-eseistice, inventiv-speculative: indeterminatul, discontinuitatea, complementaritatea, ambiguitatea de percepţie ş.a. Astfel că nu ar fi fără temei, îmi zic, să consider că, implicit, de la Opera deschisă îmi vin şi unele imbolduri incipiente care m-au dus spre temele Cosmogramelor pe care aveam să le scriu peste ani şi ani. Oricum, această carte a lui Eco mă familiariza cu circulaţia culturală şi filozofică a unor noi – pentru mine – noţiuni, stimulatoare, concomitent, a imaginaţiei şi apetitului pentru teoretizare sau doar a înţelegerii anumitor teorii  la zi în Occident, ceea ce nu era (nici aceasta) de neglijat. Puteai crede, fără să exagerezi prea mult, că  Opera... reprezenta o roză a vânturilor în istoria ideilor contemporane, în ea deliberându-se şi despre teoria informaţiei, deschiderea în artele vizuale (informalul), în muzică, se discuta despre zen versus Occidentul ş.a., care confirmau rupturile dintre civilizaţia modernităţii şi raţionalismul cartezian.

Deschiderea  ca un mod de omniextensiune, în chip sferic, în toate dimensiunile posibile ale dezvăluirii şi afirmării semnificaţiilor artistice şi filozofice; posibilitate, disponibilitate ce ţine de ordinul infinitului. Motiv din care, atunci, în studenţie, şi subliniasem, probabil, un lung şi dificil pasaj (pentru înţelegerea pe care o aveam la acel moment de edificare spirituală), cu gândul de a reveni, de a-l desluşi în plenitudinea mesajului său: „Pentru a fi definit, obiectul trebuie să fie orientat spre sfera totală al cărui membru este, întrucât constituie una din posibilele ei apariţii. În acest sens, dualismul tradiţional dintre esenţă şi aparenţă este înlocuit de o polaritate de finit şi infinit, prin care infinitul se situează în însăşi centrul finitului. Acest tip de „deschidere” stă la baza fiecărui act de percepţie şi caracterizează fiecare moment al experienţei noastre de cunoaştere: orice fenomen ar apare astfel „locuit” de o anumită potenţă, „potenţa de a fi desfăşurat într-o serie de apariţii reale sau posibile”. Problema raportului dintre fenomen şi fundamentul său ontologic devine, într-o perspectivă de deschidere perceptivă, problema raportului dintre fenomen şi plurivalenţa percepţiilor pe care le putem avea despre el”. Astfel Eco rezuma opiniile lui Sartre despre fenomenul pe care îl analiza, mai reproducând în subsolul paginii un citat din acesta: „Geniul lui Proust, deşi restrâns la operele produse, echivalează cu infinitatea punctelor de vedere posibile care vor putea fi adoptate cu privire la această operă şi care se va numi «caracterul inepuizabil» al operei proustiene”. Eu încă nu citisem Proust, însă mă gândeam, într-un fel de – uşor infantil – pro domo, că respectiva constatare ar putea fi valabilă şi pentru opera lui Albert Camus, din care cunoşteam deja ceva – volumul Exilul şi împărăţia (eseuri şi nuvele), de care avusese amabilitatea să-mi facă rost amicul Eugen Cioclea, pe atunci student la fizică şi matematică la universitatea moscovită „Lomonosov”. Ba chiar, îmi aduc aminte, în acea perioadă Camus înfiripa o oarecare modă printre studenţii mai răsăriţi, care ironizau pe seama colegilor ce rosteau numele acestui autor exact cum se scrie, nu în conformitatea cu fonetica franceză. Erau în toate astea nu doar curiozitate, informare (despre, să zicem, conştiinţa estetică occidentală), dar şi stimulente pentru un travaliu psihologic şi intelectual formativ într-un spirit „deviat” de la, uneori, enormităţile pe care le debitau la cursuri „profesori” alde Crăciun, Dobrovolschi, Lazo sau Klobuţki.

Opera deschisă apărea într-o Românie pe atunci destul de tolerantă în ceea ce ţinea de libertatea de expresie, în timp ce la Chişinău, precum în întreaga URSS, era în toi campania de re-implantare (după „dezgheţ”) a căluşurilor în creiere. Ar fi fost inadmisibil ca în spaţiul dintre Prut şi Nistru să se fi „scăpat”, să se fi trecut cu vedere idei care ar fi pus la îndoială doctrina ideologică „de nezdruncinat”. Însă din lucrarea lui Umberto Eco puteai să-ţi dai seama că în programele şcolare, universitare pe care le trecuseşi sau le treceai, în care se trâmbiţa până la alienare despre Marx, Engels şi mai ales (de ne-alesul) Lenin, de cele mai multe ori se trişa, se escamota, se falsifica, se parafraza aiurea atât opera acestora, cât şi interpretările ei, date drept canon imuabil pentru „constructorii viitorului luminos al omenirii”. Spre exemplu, la pag. 232 a acelei lecturi de acum treizeci şi cinci de ani, aflam că însuşi Marx vedea comunismul ca ceva provizoriu, în Manuscrise economico-filozofice din 1844 precizând: „Comunismul este forma necesară şi principiul dinamic al viitorului apropiat. Dar comunismul ca atare nu este scopul dezvoltării umane, nu este forma societăţii omeneşti”. Iar „la noi” se trâmbiţa stupid-vociferant, gregar, că în 1980 (ce... precizie!) cetăţenii sovietici vor trăi în comunism, precum declarase (iresponsabilul!) Hruşciov, prin 1960, la nu mai ţin minte ce congres al partidului-buldog. (Iar astăzi, zău că am putea exclama: „Uite, dom’le, avu totuşi mare dreptate Marx cu provizoratul comunismului!)

Aşadar, acea lectură cu creionul în mână, prin urmele pe care i le redescopăr astăzi, tăinuia timida, şovăielnica, dar tot mai conştientizata intenţie de a ieşi din  perimetrul unui model cultural viciat, crispat, constrâns ca amploare şi perimat ca ideaţie; un sistem impus „de sus”, dirijat, cenzurat. Dincolo, deja, de enormităţile pe care le auzisem în şcoală la orele de „ştiinţe sociale”, „istoria p.c.u.s.” şi pe care le mai auzeam în universitate la multe cursuri, mi se întâmpla – prin Opera deschisă, precum şi prin lecturile celebrei reviste Secolul XX – altfel de asimilări informaţional-estetice, racordate la suflul contemporaneităţii (de acum trei decenii şi jumătate...), cu toate mutaţiile ei inerente, inclusiv – cele al psihosensibilităţii artistice. Deci, acum îmi pot da seama cam de ce subliniasem atunci, în primele timpuri de studenţie, (şi), să zicem, următorul precept: „O altă condiţie a supravieţuirii noastre ca fiinţe gânditoare este tocmai ştiinţa de a face să evolueze inteligenţa şi sensibilitatea noastră, în aşa fel încât orice experienţă dobândită să îmbogăţească şi să modifice sistemul asimilărilor noastre”. Aşa scrie în  Opera deschisă care chiar de nu a fost cea mai importantă carte în formarea mea, e sigur că una din cele care mi-au accelerat şi oricum mi-au orientat o posibilă formare – a fost, fapt pentru care şi astăzi o mai iau din raftul bibliotecii cu juvenilă curiozitate şi pasiune. 

leo butnaru