marți, 15 martie 2016

MUROMEŢ (МУРОМЕЦ) ŞI... MOROMEŢII



Ilya Muromeţ e un personaj din bâlinile ruseşti, iar Ilie Moromete - cine nu ştie? - e protagonistul din "Moromeţii" lui Marin Preda. Cine poate contribui la elucidarea unei posibile contingenţe/ paralele între originile literare ale acestor personaje? E frecvent în România numele Moromete (cu plralul: Moromeţi)? În Rusia, numele Muromeţ se întâlneşte doar în bâline. În România, Moromete se găseşte şi dincolo de ficţiunea romanescă? Cine poate veni cu vreo scânteie lămuritoare cât de cât?
Sau, poate, Marin Preda o fi pornit chiar de la sugestia numelui personajului de bâlină?




luni, 14 martie 2016

CUM SE SCRIE, AZI, UN JURNAL




18.VII.2015. Într-un interviu de acum mai bine de trei sferturi de veac, Eugen Lovinescu opina că jurnalul ar fi ,,o aruncătură de peniţă, lavă izbucnită sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite şi pasionale”. Azi nu mai e peniţa. Ce ar fi jurnalul? O clipocire pe claviatura not-book-ului, o digitaţie pe ecranul „tabletei”? Dar, de cele mai multe ori, jurnalul începe de la notele din blocnotes, de pe tichete de avion sau tren, prospecte procurate pentru a te dumeri într-un oraş sau altul, pagini informative tipărite şi puse pentru vizitatori în biserici, intrări în muzee, şerveţele… Vremurile şi modificările din firea omului, din registrul emotiv al acestuia au mai atenuat din presiunea emoţiilor, plusând ceva mai mult raţionament, stil „neutru”, abilităţi tehnicist-scripturale, digitale, electronice, internautice, virtuale… – he-he, de la clasicii literaturii noastre încoace, s-a schimbat, totuşi, s-a schimbat ceva în lume şi în firea omului! Mai aproape de realitate (prezentă) e Eugen Simion, când scrie că: ,,Orice jurnal de călătorie este un extaz al şocului şi al meditaţiei”. Cu componenta meditaţie nu poţi să nu cazi de acord, însă extazului şi şocului ar fi cazul să le cauţi sinonime ceva mai domolite. Trebuie să fii un genist de dezamorsare a superlativelor, exceselor. De la augmentare să treci la o firească argumentare. Numai că aceasta nu trebuie să excludă totalmente impactul şocului cu şoapta ghiocului. Şoapta – ca taină, poezie, romantism, exotism în cumpănită dozare, de care nu se poate lipsi un jurnal de călătorie. În unul din care (probabil, dintre milioane, în întreaga lume) scriu şi eu în zorii acestei zile, în periplul meu italian.
20.VII.2015. Paginile de jurnal, mai multe dimpreună, pot fi numite şi ele „Foaie pentru inimă şi minte”, precum cea apărută în prima jumătate a secolului XIX la Braşov. Dar, aceste pagini, doar pentru inimă şi minte? Titlul deplin al publicaţiei transilvănene era: „Foaie pentru inimă, minte şi literatură”. Parcă, în măsura posibilităţilor şi îndemânărilor mele, eu nu încerc să şi literaturizez în această expunere diaristică?
Îmi dau seama că, prin travaliu permanent, de mulţi ani, la jurnale de călătorie, mi s-a consolidat un anume bagaj tehnic de regizare a textelor. Însă totul e bine, până la momentul în care tehnica nu ţi-o ia înainte, nu ţine să domine, ci „aşteaptă respectuos” să fie solicitată, când e cazul, să o aplici. O îndemânare tehnică în bune relaţii cu spontaneitatea, surpriza deschiderilor de noi unghiuri narativ-jurnaliere.
Dar, din acest punct al începutului de mileniu trei (zic, ca să dau… gravitate acestei intervenţii), nu pot să nu constat (la modul… neutru?) avantajele pe care le oferă calculatorul (notebookul, tableta) întru sporirea randamentului elaborării jurnalului: nu mai transcriu mulţimea de fişe (o parte din ele o scriu, totuşi, pe hârtie, nu se poate altfel), ci am notele, pasajele de text direct în fişier, de unde le preiau pentru totum.  În comparaţie cu acum câţiva ani, deja sunt excluse câteva operaţii, pe care le necesitau paginile scoase din maşina de scris: hârtia, plombagina (pentru copii), meticulozitatea corecturii, când operai cu radieră, lamă, pastă, lichid, bandă, pix corectoare. Iar nu o singură dată, în dependenţă de exigenţă, pur şi simplu unele pagini trebuia dactilografiate din nou.
Poate, cândva, în imprevizibilul viitor, omul doar se va gândi ce doreşte să scrie, şi textul gândurilor sale va apărea direct pe display… 

sâmbătă, 12 martie 2016

CEL MAI RADICAL FUTURIST RUS (130 de ani de la naştere)

Aleksei KRUCIONÎH                                                                                   

(1886 – 1869)


În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil
ubeşciur
skum
vî so bu
r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.


Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.
În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.



DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci
năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare
având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă
periem de parcă am şopti din greşeală
când păşeam pe zgârie-nori
săream uşor de la primul
până la ultimul
celor ce cred nu le e jale de un argint
aruncaţi-l şi noi tronând
ne tot adâncim după pahare
se-mprăştie buclele
lovii cu securea
marea adie în continuare
pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei
crânguri bărbierite
şi ştiţi cine le...vă daţi seama?
Strâmboumili groteşti-din-grotă câini
din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete
simple nu vor rezista ce beau tihnit
semilumină a nopţii e friguros să priveşti
în negrogalerii noi nu suntem
noi suntem aruncaţi la marginea lumii
vedem după steiuri mergem la biserică
să spunem vorbe deocheate
când câinii pleacă le rămâne gheara
smocuri de blană stau împrăştiate oriunde
tremurând acele semne n-au cum să le găurească
nici peştele nici muntele
câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise
dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în
partea opusă câinii cască suntem liniştiţi
nimeni nu ne spânzură nu se spânzură
ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă
şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm
îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate
de-ar face pentru burtă
clătite nu încap sunt sprintene
nimeni nu ştie
cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel
şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră
şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată
stăteam în faţa ei căzând cu capul
şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală
îmi desenează urechile
unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri
iar la mijlocul frunţii
cuvântă o bătrână tânără
şi atunci
pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră
şi vom forţa scărpinările dintre
planetele ce se văd printre fostele frunze
ni se deschide ochilor prăpastia
şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte
urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit
planeta că negruviermele ascute cifrele
noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi
când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră
cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi
regina fecioarelor putină
cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă
şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi
mişcarea reginei se schimbă alta începea deja
însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul
şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini
perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra
piatra neagră trăsăturile muierii-mahăr despre care
se sfărâmaseră multe vânturi
noi într-o parte
amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de
ochii cabalini ai reginei fecioare
dar câţi au tot rugat au ars jertfe
dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi
uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară
coarnele despicătura
străluciră trebuie ucis
izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele
doar taie dulăii strănută
nevinovatul
e-e zeul
ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?
Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară
precum cuiul iarbă peste taur
amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi
ne uscăm
înmulţeşte piatra brută
pădurea tot copaci greu de marcat graniţele
capetele când sunt mici şi mai mult se pare
mai puţin bolnave
topazul e fumuriu nu e ignifug
apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma
se va îneca din nou
s-au şters numele de pe scoarţa copacilor
vom creşte ca iarba pe cerbice de taur
toate bogăţiile ei sunt la noi
n-am devenit mai bogaţi
şi perla îmi va încălzi trupul ce slăbeşte
şi mâinile nu-i vor albi
dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă
în iarbă
şerpuiesc
se adună oasele
baie fierbinte
nu îndrăznesc câinii
se rotesc în jurul cozilor
tulpinile au încremenit
când eu îmi luai avânt să înalţ
acutoinsulele afinelor
m-au primit
dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic
vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ
se aştern lui adulmecă
cu capul se mănâncă
începe să bureze
topazul e greu de deosebit de olmaz
creierul şarpelui e de leac
capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni
trupurile ne încăpeau în firul de praf
os de mamut sub coajă de tei topită
dacă ne vindecă
şi noi ne-am lipit palmele de os şi ochii
înmărmureau
pădurea deveni ca ţepele
fluturară batiste
şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt
totul fu acoperit de un grilaj
bărbaţii îşi salvară bărbile
îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală
sub bărbia câinelui bălos
se culcă obosit
furtuna-i departe
ceată de femei-vânători vesele
eu venii de aiurea
la câinele meu
lângă casă – ţeapă-naltă
aşa şi se cere în harţă
în chiţimie ploşniţele înţeapă des
şi prafu-i până la cer
dar sunt fericit de puţin
chiar de-i alb în jur
chiar de aud mişcarea bolţilor...
roată grea...
dar mi-am strâns botul –
tu necurate! nu câine...
e cald cu smolitul alături
rumeg piele
dar sare mi-ar mai trebui
să-mi frăgezesc gâtul
ţin minte cum mă băteau
pentru prietenia cu tine
dar s-au risipit relele
peste noi o casă povârnită
ca santinelele
bat cărăbuşii
odinioară cum mai tresăreau
simţind împunsăturile
picioarele mi-au ajuns la grindă
dincolo de ea vibrează cântecul
mult alean zadarnic e-acolo
însă mie nu mi-e strâmt de loc
toată vesela noastră
o ceaşcă goală
nu apasă pe dedesubt
o hârtie albastră
împreună cu amicul ne-am încovrigat
e greu de respirat
a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă
gâtlejul se culcă peste mine
dinţii mei fără-ncetare
pielea mi-e destul de tare –
mă mănâncă spatele cu buzele
apeşi pe scândură ploşniţa
...colo în ungher spânzură o furculiţă...
nu trebuie să te rod –
când vom da de pleşuvie
vom coborî...
ce vise mi se mai arată
curând mă voi însănătoşi atunci
voi prinde a goni iepurii
barba nu-mi va atârna-ţurţure
şi mă voi zvânta cu sare
întărindu-mă cu smoală
însă spulberat de praf
nu voi mai cerca visare...

(1913)


*     *     *

...Idiot ritos mă izbii de masă
Dorind fruntea ori lemnul să sfărâm
Şi mă ridicai în şir de Sodome
Pe toţi uimindu-i credinţa de sălbatic

Pe hornul înflăcărat drăceşte
Voi urla înfulecând jarul
Burta umplându-mi cu orice jumări
Râgâind pe urmele îmbrăţişatelor perechi...

Şi între dinţi topitu-s-a rafinatul zahăr
Al nevinovatului oscior de copil
Eu sunt ochiul de lup vindecător sunt
Criminalul june fu ars ca-n clocotul de var

Şi iată – prinse a se-nroşi piciorul de oţel
Al celui care nu cunoaşte boli
Ceva ce-aduce-a răzmeriţă sau pateu
Ce-ar fi folositor patriei să zicem

A-a! Hulpav prinde-voi să-nfulec oameni
Ce mi-s mie legi şi interdicţii?
Şi cu ciolanele voi arunca în gloată
Să amuţească-n veci molâii gură-cască

(1914)

joi, 10 martie 2016

CÂTE ORGANE ARE CORPUL UMAN?...




Vasili KNEAZEV                                                                                         (1887 – 1937)


În grilele tipologice ale secolului de argint al literaturii ruse, dimpreună cu Saşa Ciornîi, Vasili Kneazev „e repartizat” la capitolul „satirici” chiar de faimosul comisar al poporului  pentru învăţământ, bolşevicul – dar, să menţionăm, şi intelectual – Anatoli Lunacearski. Se poate şi aşa. Numai că mie Kneazev mi se pare a fi un scriitor sui generis modern, novator (ceea ce, parcă nu s-ar referi – şi – la... satirici)…

 RINICHIUL RĂTĂCITOR

Imn

1

Sus, sus,
Printre indiferente stele,
Prin voinţa destinului
Apter-ascultătoare
Rătăceşte o cometă,
Adânc, adânc
Printre organele corpului
Omenesc,
Prin destin
Supus întru totul,
Rătăceşte rinichiul.
Cei doi fii ai beznei
În egală măsură
Poetului îi sunt
De-apropiaţi şi de-amabili;
Precum unul, şi celălalt asemeni:
Astrul lui Lucifer –
Cometa,
Fratele lui Agasfer –
Rinichiul.

2

Din natalul său ungher
Desprinzându-se (de ce?),
Rinichiul rătăceşte la-ntâmplare
Prin hăţişul tristului meu corp.
Leit june nebunatic
Ce părăsi pe totdeauna
Tihna cuibului natal
Spre-a se afunda naiv
În neliniştit tumult
De prea agitată viaţă.

3

Bate inima?... Ei şi?
Ce rost are-astă bătaie?! –
Şi burta, să-ţi spun, se (z)bate
În cea oră mai de jos
Când digeră hrana. Plânge
Inima?... Ce-mi e de lacrimi?
Forţa e-n flăcări de protest!
Sau din cuvinte să porneşti
Vreo furtună, şi-apoi să stai
Bine mersi... nemişcat, la locul tău?
Nu! Mai bine te desprinde
De natalul colţişor
Şi întreaga noapte-n beznă
Să-ţi porneşti vagabondajul
Ca un rinichi rătăcitor.
----------------------------  
La gunoişte, nu câinii
Scurmă sordide mormane,
Nici nu-s viermii cei ce râmă
Orişicare acareturi –
Ci e liberul organ –
E rinichiul care vrea
Temniţa a dărâma.


(Din: Leo Butnaru, „Panorama poeziei avangardei ruse”, Iaşi, 2015) 

miercuri, 24 februarie 2016

POEME DIN UCRAINA




*     *     *

…deja lumea-i până la coate în sânge,
suntem disperaţi cu toţii
…totdeauna când greşesc politicienii,
plătesc patrioţii.


*     *     *

…au împuşcat în mine, în Hristos au nimerit –
istoria credinţei e simplă de neînchipuit…


*     *     *

…au fost lupte
cine, câţi au murit în toiul lor?
dar cine nu a trecut astă proba cumplită?
…războiul se va sfârşi
şi din nou patrioţilor le va fi aburcată pe umeri
crucea proaspăt cioplită…


*      *      *

…prin hăţişuri de mituri şi palavre
abia mai pâlpâie un poponeţ oarecare –
acela-i adevărul istoriei, –
caută-l, de mai ai răbdare


*     *      *

…ce-i bine că nu crâcneşte
poporul, ca iepurii când se pitesc…
…voi vă recunoaşteţi în persoana mea.
Mulţumesc!


Caz

…iar acum acestor oameni ce le mai trebuie?
…cu cine-s?... De ce?... Cine sunt ei, în fine?
…ar exista pe lume vreun genist genial,
care ar demina atâtea locuri asasine?

…dar parcă trântorii nu dau năvală la miere?
…şi parcă presupunerile cazul îl explică:
„Sunteţi trimişi înainte pe căile minate,
pentru ca dânşii să vină din urmă fără frică…”


Ispitirea prin text

…Veni. Se cuibări.
…Trăi în firea mea,
trezind fiara din mine.
„Dar cum te cheamă, cine ai fi?...”
…Spuse:
„Credinţa.
Dar tu nu-mi aparţii,
astfel că nu te mai supăra,
nu căuta alibiuri.
Tu nu depinzi de nimeni,
cum nu depinde zăpada
de schiuri”.

sâmbătă, 20 februarie 2016

UN ALT TEXT DE RECUNOŞTINŢĂ PENTRU UMBERTO ECO (1932-2016)


 UMBERTO ECO ŞI TRADUCEREA


I. În zodia tratativelor

 Din volumul:


S-ar fi putut crede că, după atâtea secole de travaliu propriu-zis şi asiduu în arta – sau... (so)arta –  traducerii şi de teoretizare despre atare captivantă întâmplare-derulare, nu s-ar mai ivi posibilitatea de „a trage” şi alte fire ideatice interpretative în ariile respectivei fenomenologii care îi înlesneşte lumii comunicarea (dar îi şi sporeşte... desfătarea). Sau –  de ce nu? – le ajută popoarelor-lumii să iasă din starea de insulă, spre a forma continente spirituale nu doar „coastă în coastă, hotar în hotar”, ci, bineînţeles, – continente... tansoceanice, transcontinentale, transrasiale etc., la modul propriu şi cel figurat, întru (con)sens. Ba chiar de a face din întreg globul pământesc un continent de intercomunicare cu sine însuşi. [Am impresia că deja tenta tautologizării este aproape inevitabilă în suprasaturatul (de sine însuşi?), ca entropie, act dialogic postmodern (...non-stop, 24 din 24!), ceea ce se (re)simte şi în cele câteva fraze, pe care le-am încondeiat/ încomputerizat până aici. Iar noţiunea de entropie, pe care DEX-online(!) (da, da, deschideţi: www.dexonilne.ro) o defineşte drept mărimea fundamentală în teoria informaţiei, ce indică cantitatea de sensuri, să zic aşa, raportată la un element al mesajului transmis, – adică (măria sa) entropia – mie unuia îmi sună aproape religios – ca parohia, episcopia etc., şi – cu pioasă – vă asigur – extindere de sensosubiectivitate – ... ca euharistia, drept împărtăşanie, din cuvânt şi prin cuvânt, între limbi şi popoare, între cărţi şi cetăţi, spre pacea bunei înţelegeri şi îmbogăţiri mutuale cu minuni ale artei cuvintelor, zisă – beletristică, literatură.]
Însă iată că mereu surprinzătorul domn Umberto Eco multiplică grupurile gramaticale de trei puncte, ca posibilitate de extindere a discuţiilor asupra subiectului dat – traducerea, formulând teze şi, concomitent, antiteze memorabile care fortifică baza teoretică a metodelor de receptare şi analiză a traducerii, ca artă, fenomenologie sau simplă, dar inevitabilă – deci, şi inestimabilă – îndeletnicire umană. În prefaţa lucrării sale „Dire quasi la stessa cosa” – „A spune aproape acelaşi lucru” (aici nu ar merge, cred, sinonimul: aproximativ acelaşi...), celebrul literat italian spune că nu are intenţia de a o da drept „carte despre teoria traducerii (îi lipseşte o  sistematizare corespunzătoare) din simplul motiv că infinitele probleme ale traductologiei rămân şi de aici încolo deschise”. Este demnă de atenţie această remarcă ce vine din partea unui scriitor şi teoretician care s-a remarcat şi ca eminent traducător, italienizând lucrări ale unor autori de maximă dificultate, cum ar fi Raymond Queneau, Gérard Nerval...
Şi iată prima formulă-concept surprinzătoare, (a)dusă în ariile diplomaţiei ca atare (care, se spune, n-ar fi decât „arta compromisurilor”) – zice Eco că dragomania, alias – moderna traducere „este o procedură... care se întâmplă sub semnul tratativelor”. Cum să nu atragă atenţia un astfel de cvasiadagiu, hai să zic, scos din sfera banalizării sale în această lume – aproape – a noastră care, sub toate aspectele, pare a fi tocmai una a interminabilelor, omniprezentelor tratative?! Iar stringenta necesitate a tratativelor învederează tocmai dovada diversităţii de opinie. În diplomaţie şi nu numai. (Ca să rămânem în sfera a ceea ce se poate fructifica eficace  şi făcând abstracţie de cealaltă parte a stării de fapt – tratative de dragul tratativelor, din cauza încăpăţânării, cinismului – politic rusesc, spre exemplu, – obscurantismului etc.) Iar inevitabilitatea „tratativelor”, adică şi a înaltei diplomaţii, ca element inclus, în arta traducerii este „dictată” de caracterul specific al unor sau altor limbi care trebuie nu pur şi simplu să (inter)comunice, ci să şi păstreze (menajeze) cel mai înalt, mai subtil nivel de comunicare – artistic, literar, filosofic. [Vai, ce mai probleme au traducătorii de filosofie!... Nu o singură dată, „coincidenţele” şi divergenţele – astea, fără a fi luate între ghilimele – se  amestecă într-un fel de „aproximaţie” ineluctabilă, (...neapărată), de uşoară sau ceva mai gravă resemnare – de moment, pentru că alţi filosofi-traducători nu renunţă: revin la textele „blestemate”, ale antichităţii sau modernităţii, patricienilor, patristicienilor sau avangardiştilor, testamentelor vechi, noi sau postmoderne etc., împănate de sensuri, subsensuri sau suprasensuri... zenital-infernale; adică, şi ca nişte... furnale ale zenital-nadiralelor sensuri atât de necesare comunicării umane profund-superioare, mereu captivante, atractive şi dulce-chinuitoare, ca enigma Sfinxului!... Plus mereu imprevizibilele... – dreapta-stânga sensuri zig-zag-ate!]
În continuare (de dorinţă întru comunicare), Umberto Eco „insinuează” subtil-subtextual ideea conform căreia o prea mare râvnă întru minuţioasă teoretizare asupra metodelor şi gradualităţilor – ca „doză de exactitate”, poate duce la jertfirea mai multor elemente importante în „procesul tratativelor”. Cu alte cuvinte, când traduci, spre exemplu, din Aristofan, trebuie să fii (cât mai mult)... ArTistofan, decât (...pardon) – teoreTician. Şi aici îmi amintesc de traducerile lui Boris Pasternak din Verlaine, referitor la care exegeţii, teoreticienii constatară că ele ar fi sensibil deosebite de original, dar tot unii din ei au emis constatarea conform căreia  putem fi siguri că, dacă Verlaine ar fi scris în ruseşte, ar fi scris exact cum l-a tradus Pasternak. (Ura! Vivat concordia!) Adică, şi în acest caz s-a ajuns la compromis. Pe calea tratativelor, pe cea a diplomaţiei în literatură care, ca şi diplomaţia propriu-zis(ă), ar fi de asemenea arta compromisurilor. (Iar o mare autoritate în domeniu, precum e Pasternak, cam impune şi regulile jocului – cu accepţiile, decepţiile, constatările, doleanţele, resemnările şi, deci, cu respectarea de către părţi a anumitor dozaje în arta compromisurilor – adică, nu e obligatoriu să cedeze prea mult ambele părţi; una – mai multişor, cealaltă – nu chiar atât etc. De, diplomaţie, politică, adică...)
Iar faptul că, la rândul său, Umberto Eco este poate cel mai tradus autor italian contemporan în multe, foarte multe limbi, nu de puţine ori el însuşi trebuie să se angajeze „în tratative” cu traducătorii săi francezi, englezi etc., despre care, de altfel, povesteşte, „cu cărţile pe masă”, – oferind exemple concrete, în aceeaşi carte (uite, nu poţi să-i spui – studiu, exegeză chiar din cauza sus-invocatului, deja, liberalism de bun simţ, până la păciuirea... extraliterară, aproape, a autorului) – „Dire quasi la stessa cosa”.
Bineînţeles, expansiva noastră rudă italiană nu ar fi avut timp să ducă tratative cu toţi dragomanii din lume, ce îşi pliaseră interesul pe romanele sale care – să amintim – au fost transpuse în peste 20 de limbi (mai) fiecare. Dar ideea tratativelor, reale sau virtuale, rămâne în picioare şi merită a fi susţinută  chiar cu argumentele, plastic formulate, de cel care a lansat-o – Eco: „Să admitem că teoria tinde spre puritate (nealterat), fără de care experienţa poate să şi se descurce, însă ar fi interesant să înţelegem în ce măsură şi fără de ce încă s-ar putea descurca experienţa. De unde şi opinia că traducerea se bazează pe ceva asemănător tratativelor, deoarece acestea şi constituie procesul de bază, în timpul căruia, pentru a ajunge la anumite rezultate, trebuie să se renunţe la altele posibile. În ultimă instanţă, părţile trebuie să iasă din acest proces cu un sentiment de satisfacţie reciproc(ă), ţinând minte regula de aur conform căreia este imposibil să deţii totul”. Astfel, prin această quasi la stessa cosa se generalizează şi alte formule, cunoscute până la (de asemenea) memorabila – s-o recunoaştem şi parcă ceva mai „proaspăta” – zicere a lui Eco tratative, în rezultatul cărora ambele părţi se aleg cu aproape rezultatul scontat şi nicidecum cu întregul. Acesta este  pur şi simplu imposibil, chiar când se traduc geniile înde ele. Chiar în cazul când ar traduce însuşi îngerii! (Sau, meticuloşi, – inginerii...) [Numai că, probabil, aceştia / aceia, îngerii, vorbesc o singură limbă şi nu au nevoie de a se califica în dragomanie. De la un capăt la celălalt al(e) cerului – un singur cuvânt, înţeles tuturor! – Cuvântul care a fost la Începu, dar nu va fi şi la... Sfârşit. Sfârşitul vizează omul, dar nu şi Îngerul, căruia îi este asigurată veşnicia...] Acest aproape era / este prezent şi în precedentele adagii referitoare la tema în cauză: că, chipurile, traducerea nu ar fi decât un sărut prin... sticlă; sau reversul unei cusături pe canava, ţesături; sau că ar fi asemeni femeii-doamne: dacă e fidelă – nu e frumoasă, dacă e frumoasă – nu e fidelă etc. Altceva e cât poate fi  de departe acest... aproape! Adică, în ce măsură datul aproape (quasi) permite depărtarea traducerii de original. Probabil, de acest lucru sunt preocupaţi iarăşi meticuloşii (poate că şi... tipicarii) teoreticieni pe care, fără a-i ignora, Eco pare, pur şi simplu, a-i ocoli (nu-i exclus, de asemenea delicat, şi... a-i fenta...), propunând propriile păreri/ deducţii. Astfel că dânsul pune în relaţie aproapele traducerii de original nu în sens juxtalinear, ci înalţă fapta transferului de scris-sens dintr-o limbă în alta în spaţiile diafanului, fineţei de percepţie (şi... accepţie!), vorbind deja de effetto del testo – efectul textului – (Cât de uşor pare a se traduce din italiană în română: effetto del testo = efectul textului... Dar înşelătoare iluzie!).

II. Efectul textului sau – micşorarea distanţelor


Prin urmare, ce ar însemna efetto del testo = efectul textului?
Pornind de la premisa că scrisul – să-l luăm în calcul, în primul rând, pe cel ce are (şi) funcţii/ calităţi estetice, literare – poezia, proza, – „trebuie să producă acelaşi efect, pe care contase originalul”, spune Umberto Eco. Ar fi aici, implicit necesară, o sinteză atavico-izomorfă, să zic, când descendentul – traducerea presupune, prin sine, manifestarea particularităţilor pe care le avu al său (de, o uşoară întorsătură stilistică arhaizantă...) părinte-sorginte, dacă se poate numi (şi) astfel originalul. Cu alte cuvinte, e o relaţie de sugestie-efect-impresie izomorfă, o legătură-corespondenţă de cât mai apropiată (identitatea ar fi, totuşi, exclusă) afinitate de structură, atât sub aspect semantic, cât şi sintactic, stilistic, fonetic (când e vorba de aliteraţii, apofonie, jocuri de cuvinte), iar în cazul poeziei – şi de similitudini metrice, de construcţie prozodică recognoscibilă în original şi, poate, cel mai important efect – cel al ascendenţei (şi, concomitent... descendenţei!) emoţionale. Adică, celebrul cercetător italian se menţine – pe acest segment teoretic – în raza echivalenţei funcţionale, utilizate de mulţi exegeţi ai artei traducerii.