CEL MAI RADICAL POET AVANGARDIST RUS

VERSURI DE RESTAURANT

Eu – scăpatul din ştreang –

vă voi mai bucura încă vreo trei sute de ani!

În viaţă – marmorean şi nemuritor

după mine nu va goni nicio motocicletă

duduind a bulgări căzând în mormânt!

Eu trăiesc într-o infinită inerţie

ca oricare alt distrat căzut de pe nasul lunii

nu-mi pot stopa triumfala procesiune

cu mine sunt logodite

soarta şi toate magazinele!

(1917)

DRAGOSTEA BUCĂTARULUI DIN TIBLISI

                  

In memoriam Niko Pirosmani*

Margarita,

privirea ta şi furtunile de gheaţă

mai înţepătoare-s ca dracila abhaziană,

mai parfumate decât feliile cepei fragede

peste frigărui,

dar ca pelinul amară-i dragostea mea,

strănut, de nu-mi mai aparţin,

răcnesc printre hohote, –

pierdut-am gustu-amirosirii.

Deja nu mai pot osebi ust’roiul,

peste inimă ca briciul de tăioasă

trece semiluna –

sprânceana ta de aur.

Sufăr precum tânărul Werther,

limba îmi e asemeni

unui diavol gol, –

curând va nimeri pe vârtelniţă!...

Şen ghenţvali, şen cerime,

Merime!**

Arunc la picioarele tale de frişcă

pocalul cu salam

şi ca să mă înec

        alerg

       spre râul Kura –

                       

CUPRINS DE FLĂCĂRI SUNT

                                                           şi desculţ.

(1918 – 1964)

____________  

  *Niko Pirosmani – Nikolai Pirosmanişvili (1862? – 1918), pictor georgian autodidact, primitiv ce a creat opere de o reală valoare artistică.

    **Expresii în limba gruzină, un fel de limbaj transraţional caucazian.

EH, DOAMNE! MÂNTUITOR DE MÂNTUIALĂ!

A veni în miezul nopţii şi a te-nfige

în perna dragostei tale –

– Mâine plec la Moscova! –

elibera-se-vor de-mpovărări picioarele mele,

cu ele, precum cu cotul moriştii, voi flutura!

o sută de ani cu tine trăind

nu a fost să uit de Dânsa Unica

niciodată.

PESTE înflorirea verzelor, peste acoperişuri,

zboară duhul meu de lebădă

naf-ta-linizată!

(1919)

DIN CARTEA LEOLOGISMELOR

Leo BUTNARU

                 DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR” (I)

·  Ave, Cesar, mârâitorii te salută!

·  Cel mai indicat este să priveşti „capodopera” „Pătratul negru” de Malevici din spatele acestei pânze, adică de acolo, de unde pătratul negru pur şi simplu nu se vede.

·  Variante: E pur si muove = Iepurele se mişcă; E pur si muove = E pur şi mişcă; E pur si muove = Iepure mov.

·  Cu cât oamenii sunt mai mici, cu atât lumea se teme mai tare de ei.

·  Postmodernismul? – Critica raţiunii piure.

·  La 60 şi ceva de ani, la + 3 ⁰C e precum la – 3 ⁰C la – 30 de ani…

·  Caragiale este autorul „Mo(ro)mentelor”…

·  Destinul entuzi(v)astului.

·  Una din cele mai frecvente minciuni pe lume: „Ne pare rău, dar…”

·  Toate fiinţele sunt egale în faţa nemuririi, pentru că pur şi simplu aceasta, nemurirea, nu le priveşte.

·  Domnul Cio-Cio (baro)San.

·  La bancomat, făcu stop cardi(a)c.

·  La o competiţie de şah: mută calul, iar efectul e ca şi cum ar mişca măgarul.

·  Poezia pentru poezie? – Un lucru în sine care devine, de fapt, un lucru în tine, cititorule.

·  S-a ars cu ars poetica.

·  Minte clar(ă)…

·  (Tai)Face-a-Face.

·  Atunci când îţi revine doar gaura covrigului, nu importă cât este ea de mare. Situaţia se modifică şi contează doar când îţi revine covrigul propriu-zis: cu cât gaura lui e mai mare, cu atât mai bine.

·  Avantajos ar fi acelaşi lucru cu: avanta-sus.

·  Asupra a toate se poate schimba unghiul de vedere şi numai în ce priveşte cerul soarele – nu; în aceste cazuri putând să ne schimbăm doar unghiul dedesubt cerului, dedesubt soarelui…

·  Exces de precauţie: dacă e însoţită de oarecare speranţă… speranţa că…

·  Ion Ţiriac: român get-buget.

·  Actorul a jucat atât de prost rolul, încât a făcut din Tartuffe – Tar-tufă!

·  România şi românii rămân a fi nedreptăţiţii marelui roman al istoriei, intitulat: „În căutarea spaţiului pierdut”.

·  Pensie? Ai putea spune chiar o… (sus)pensie, în care, din păcate, „sus” înseamnă „jos” (ce rimează cu… nemilos).

·  A face armăsar din… îndobitocirea ţânţarului.

·  Plaja nudiştilor: în doi, regele şi regina sunt goi.

·  Şi toate dezamăgirile nu se termină cu asta: murind, rişti să reînvii…

·  Într-o anumită măsură, mariajul echivalează cu privaţiunea de libertate, iar adulterul – cu braconajul în afara faunei.

·  Paul Goma de la Man(ch)a.

·  Nu este exclus (în acest „domeniu” nimic nu poate fi exclus!) că moartea nu e decât o concomitenţă de monstruozitate abominabilă şi frumuseţe fatală.

·  Recidive, recidive cu reci dive…

·  De fapt, un interviu e un… exterviu. Pentru că mărturisirea e o „trecere” din interior în exterior, nu?

·  Poate că vreodată va fi altcumva, astăzi însă mai este încă: Trans(i)nistria…

·  Fabula „Creierul şi furnica” (de bibliotecă).

·  Pasărea Phoenix pre limba ei arde.

·  Noaptea a trecut neobservată, pentru că era întuneric.

·  Nu o dată, aşa-numita abatere lirică e de fapt o abatere câmpii.

·  Un dram de sare atică în opera dramatică.

·  De fapt trândăvia e o… trândămoartă…

·  Şi totuşi, duhul nu se dă, ci se ia…

·  Dat fiind că astăzi până şi copii de 2-3 ani sunt „legaţi” de computer, de aia îl şi auzi câte pe unul dintr-aceştia zicând: „Mă skype în pamperşi!”

·  Termodinamica la C⁺ şi… tremurodinamica la C^–.

·  Cum s-ar spune, cel cu ex-poziţia sa înaltă poate ajunge obiect de expoziţie de speţă joasă.

·  Da, cum zice zicala: Cu sufletul la gură. Dar, sigur, există şi cazuri când suntem cu gura la suflet!

·  Viaţa şi moartea nu par să aibă nimic cu constituţia şi totuşi, nici pe ele nu le poţi încălca nepedepsit (uneori – fatalmente).

·  Fiecare mort are un „vino-ncoa’”!

·  Nu citeşti o carte ca să înveţi numaidecât să vorbeşti mai frumos, ci, eventual, să înveţi să mai şi taci.

·   Sextus Propertius – în sex păstrează proporţiile.

HINGHER ŞI DEMIURG

În cadrul Festivalului „Primăvara Europeană a Poeţilor” va fi lansată şi un volum de poeme al lui Paul Mihnea (1921-1994), cel care îmi spunea că, la Cernăuţi, a fost coleg de liceu cu Paul Celan. Ambii poeţi – valoroşi.

Am fost întrebat, dacă nu aş dori să vorbesc la prezentarea cărţii. Posibil, voi spune câteva cuvinte. Mai întâi, aş ţine să remarc, că titlul antologiei, „Orga codrului”, nu e cel mai potrivit pentru creaţia, dar şi destinul de poet… sovieto-damnat al lui Mihnea. Sigur, cel mai potrivit titlu ar fi fost, preluat şi el de pe o carte a autorului, din 1973, „Hingher şi Demiurg”. Cred că această potrivirea reiese şi din:

Pagini de jurnal cu Paul Mihnea

30.VII.1981

Cei de la USM „uită” să-l felicite (nu să-l mai şi… omagieze!) pe Paul Mihnea cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Liviu Damian umblă pe hol, intră prin birouri şi se tot vaietă, caută ieşire din situaţia penibilă.

Explicaţia: principiul „Eu şi acum”, marele egoism, în primul rând al prim-secretarului, chiţibuşăria celor care au ieşit ca vai de ei, de ştie doar Dumnezeu cum, de unde şi cu ce, aburcaţi în scaun, reactualizând proverbul cu ţiganul-fecior avansat în post şi bietul taică-său. Astfel că Mihnea rămâne, precum spune titlul unei cărţi a sale, între – Hingher(i) şi Demiurg.

15.V.1985

Este cunoscut dragul lui Pavel Darie faţă de vorba lentă şi îndelungată.  De unde Mihai Cimpoi deosebeşte două stiluri de conversaţie: lapidar şi lapi-Darie. Iar Aurel Scobioală are un „blestem”: „Îţi doresc să te întâlneşti cu Darie şi acesta să-ţi spună ce i-a povestit Mihnea”. Asta înseamnă durată dimineaţă – seară; s-a dus ziua!

7.II.1986

Paul Mihnea… Ce impresie… că ar avea un creier de zeci de ori mai tânăr decât inima care i se veştezeşte… Bătrâneţea îi constrânge inima, tinereţea îi injectează energie în creier. E bun pentru ceva, pentru multe, însă pentru oamenii „normali” e nefiresc până la înfricoşare.

Ah, simpli truditori ai cărnii… Câte gânduri! Ce amintesc de… amintire şi perspectivă…

28.XII.1992

Ieri, s-a întrunit juriul pentru premiile anului literar. Mai exact spus – premiile anilor literari, deoarece trei din ele au fost decernate pentru cărţile interzise, ghilotinate în vremuri de desfrâu comunist: „Săgeţile” lui P. Cărare, „Temerea de obişnuinţă” a lui M. I. Ciubotaru şi „Descântece în alb şi negru” de D. Matcovschi. 

Alte premii: Paul Mihnea pentru „Coroana de coroane” (de sonete); Zigu Ornea pentru „Viaţa şi opera lui C. Stere”; Petru Dimitriu (diaspora), premiul Opera omnia; premiul special, post-mortem, regretatului şi atât de nedreptăţitului Nicolae Ţurcanu, şi alte două premii.

30.XII.1992

Împreună cu Mihai Cimpoi, intrăm în apartamentul familiei Paul Mihnea. Ambii bătrâni, poetul şi soţia, se dovediră a fi în coridoraşul strâmt şi, cu câteva momente de-a apăsa noi pe butonul soneriei, din interior prinseră a scrâşni mecanismul yalei. E de presupus că eram aşteptaţi, stăpânii fiind preîntâmpinaţi, probabil, de cineva.

Prima impresie?... Eu am mai fost la dl Mihnea acum vreo 8-9 ani, când se aprinsese între noi un strop de polemică referitoare la traducerea poeziei lui Verlaine, pe care o dăduse Mihnea la lumină.  De atunci, în raport cu prezentul, au înaintat mult în vârstă şi soţii, şi apartamentul lor căruia nu i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare.

La auzul sumei premiului – 35 de mii de ruble, amfitrioana exclamă surprinsă, în surdină, luminându-se la faţă. Însă poetul, slăbit, cu mâinile cuprinse de tremur („Nu e Parkinson”, zice), nebărbierit, face cu o indiferenţă aproape firească: „Să mi se fi acordat acest premiu pe când aveam 35 de ani, azi însă…”

Ne propusesem să stăm la dl Mihnea vreo jumătate de oră, în sinea noastră fiind siguri că nu scăpăm doar cu atât. Şi, într-adevăr, poetul, avid de mărturisiri, ca totdeauna, cu proverbialele sale desfăşurări de naraţiuni sofisticate, insistă să mai stăm, o dată, de două, trei ori, şi noi am cam triplat durata timpului vizitei.

Destul de ramolit la înfăţişare (are 72 de ani), Paul Mihnea are aceeaşi luciditate în conversaţie şi aceeaşi memorie… microscopică. Ţine minte detalii, nuanţe, versuri, nume, lecturi, articole, ziare, cărţi, oameni, oraşe, ani, glontele care în timpul stalinismului, zice, i-a trecut pe lângă tâmplă… Către mine: „Dumneata, dle Butnaru, m-ai pus al patrulea… După Deleanu… Iată, am aici revista Basarabai, unde ai dat lista…” Păi, zic, maestre, eu am dat unele nume de scriitori buni, fără a face o ierarhie… Dar cred că nu l-am convins: a revenit de câteva ori la „locul patru”, plângându-mi-se de multe nedreptăţi, unele dintre care pot fi doar rodul unei elementare suspiciuni, de care dl Mihnea, ca şi mulţi alţii, nu este cruţat.

Vorbeşte despre cei care nu cunosc limba în nuanţele ei, dar scriu.  Povesteşte/ aminteşte despre răul pe care i l-a făcut Andrei Lupan, care încă din 1958 îl numea deja „ruină”.

Vorbim despre un eventual dialog pentru presă. Cică, să-i avansez în prealabil un chestionar.   

Nu a văzut încă semnalul cărţii sale de sonete „Coroană de coroane”. Noi am avut-o la juriu. I-am promis să i-o aducem. Ne cere ajutorul pentru a-şi edita o carte de versuri scrisă în limba franceză. Feciorul să, Boris, i-a publicat prima sa carte în ruseşte. Bătrâna doamnă Mihnea nu prea ştie româneşte. Poetul e un fanat: „Toată viaţa mi-am scris manuscrisele cu alfabet românesc. Când Deleanu îmi spunea că niciodată nu vom mai reveni la grafie latină, îl contraziceam vehement. «Cum să nu avem noi alfabet latin, dacă l-am avut?», îl întrebam… Iată, cnezişorul Vartic vrea să dea Cernăuţiul… Dar eu nu-l dau… Eu cred că Cernăuţiul va redeveni al nostru”.

Paul Mihnea e încrezător că numaidecât se va vindeca. Ne arată nişte pastile (nu le-am reţinut denumirea) pe care le tot… netezeşte cu duioşie, ne citeşte câte o frază din instrucţiunea care le explică modul de folosire şi proprietăţile. Eu chiar cred că e cuprins de o nuanţă de miraculos, când se gândeşte la efectul acestor pastile. Dă şi nişte cifre, spunând că dânsul a creat întreaga viaţă în magia numerelor. „Nu e Parkinson. Eu ştiu cine mi-a făcut-o… Ştiţi şi voi… Ei mi-au făcut-o… Dar o să mă vindec. Iată tabletele astea. În sfârşit, le-am obţinut. Şi o să mă vindec. Fiindcă am fost şi mai bolnav. Am avut tuberculoză. Oftică. În viaţa mea am scuipat căldări de sânge. Căldări de sânge! Dar m-am vindecat”. Îl întreb, dacă ştie gluma… – cum?... sinistră sau… optimistă a lui Nicolai Costenco. Sigur că a ajuns până la el. „Da, a zis… cred spre bine, spre prelungirea vieţii mele… Mă invidia… A zis: «Ofticosul de Mihnea tot moare de vreo 30 de ani. De când tot moare, a mai scris două sicrie de sonete»… A zis aşa, pentru că mă invidia..”  Mă rog, e o butadă scriitoricească. Chiar dacă uşor caustice, atare vorbe de spirit fac, totuşi, viaţa mai suportabilă. La mulţi ani, domnule Paul Mihnea!

DIN MARILE POEME

Traduceri: Leo Butnaru

Velimir HLEBNIKOV

 (PARĂSIND CAUCAZUL)

De-a lungul pârâului cu unde de cleştar

Galopam precum un muezin dement.

La 40 de verste depărtare mă chemase CK* la interogatoriu.

Din când în când în cale ne apăreau catâri. Călăreţul care mă-nsoţea

Coti pentru puţin timp în curtea sa. Galopasem deja

Cam la cinci verste. „Ia şi mănâncă!” mă-ndemnă condrumeţul

Rupând dintr-o turtă aurie, din mers întinzându-mi şi

Brânză jilavă şi un ciorchine albăstrui

Ce semăna c-un cuib cu ouă sinilii de şerpi, rămas

Fără maternă supraveghere.

În galopul cailor mestecam cereştile daruri.

Caii îşi atingeau coapsele şi-ncurelările şeilor.

Zâmbetul albea între buzele condrumeţului.

„Ia şi mănâncă, tovarăşe!” zise, întinzându-mi din nou

Un ciorchine cu ochi marini.

Astfel la poale de munţi călăream chemat la înterogatoriu.

Uscat, praful laptelui de bivoliţă-mi trosnea-ntre dinţi.

Apoi l-am înmuiat, sorbind dintr-un burduf cu vin

Legat de oblânc alături de o torbă plină cu făină aurie.

Pe de lături, păduri în care bătrânele tulpini

Din vârf la rădăcină erau învăluite-n mahmureala ceţii

Din vreme-n vreme străbătută de mistreţi ca glontele de iuţi.

Negreau cărbuni de focuri stinse, albea spuzirea scrumului,

Albeau ciolane mari de vite.

Iar uneori, precum o potopire, câte-o turmă ne ieşea în cale

În laie vălurare de mare vie. Curând se-ntunecă şi mohorâtul defileu.

Râul clocotea negriu în dreapta, pe mii de pietre înflorindu-şi spuma.

Se-ntunecă de-a binelea. Ne-mpresurară mrejele de stropi.

Ne-acoperi găuritul burnuz al burniţei. Dintr-o dată

Înfricoşătorul defileu mi se-arătă precum o carte-n mâinile

Unui cititor nepământean, deschisă

Pentru ochii altor lumi. Aulul

Împresurase stâncoasa culme, steiurile căreia păreau

Litere din scrieri neînţelese.

Un roş’ podmol se avânta spre cer, înălţimea-i

Cam la jumătate de verstă ajungându-i; podmol deschis

Ca tărtajii unei cazanii citite de ochi misterioşi.

Însă eu nu desluşii cerescul cititor, deşi părea

Că el va fi pe undeva pe-aproape. Vede-se

Era acoperit de cealmaua ploii.

Jos, ca-ntr-o-ndatorire de serviciu, râul bolborosea învolburat.

Câte un arbore însingurat încerca să adumbrească bolta.

Iar paginile-n care erau descrise ultimele sute de mii de ani

Erau nemototolite, ’mpurpurate. Registru de târgoveţ? Sau

Descrierea iubirii, duioase, gingaşe, ceţoase?

Precum degetele mâinii, peste filele de piatră albeau fâşii de nori.

Ale căror milenare înşiruire de-apuse evenimente

Stăteau acele rânduri caligrafiate-n steiuri?

Peste o zi, CK a încheiat ancheta inutilă

Şi eu, constrâns de-mprejurări, părăsii cu trenul smeadul Baku.

În adânci prăpăstii aburea recea respiraţie a râului; în

Giganticii saci plini cu prăbuşiri în gol, unde amurgul

Era un trepăduş servil în faţa tăriilor cereşti. Acolo

Eu descoperisem templele diverselor vegetaţii

Şi cinurile lor înalte, şi gloatele lor verzi. Acolo

Am cules ciorchini din vii sălbatice, până la sânge

Zdrelindu-mi, înţepându-mi palmele. Însă am plecat...

Văioagele prin care-am colindat cândva acuma nu erau decât

Sacii unor albii secate, unde se tăinuiau

Altarele florei alpine. Undeva pe-acolo

Mai dăinuie un păr bătrân în care vâscul – floarea zeilor –

Îşi profilase abundenta colonie care chinuia nodurosul arbore,

Sorbindu-i sângele care-apărea în roşii petale.

– Vă spun adio tuturor!

Adio, seri în care zeii nopţilor, păstori brumaţi,

Îşi mânau cirezile spre sate-ntraurite prin care

Alergau bivolii şi aburul mirositor al laptelui se răspândea

Ca-ncoronarea unui arbore crescând spre cer

Întru contopirea sa cu norii. Adio, bivoliţelor ce-aveţi

Ochii gri-întunecaţi, întemniţaţi

După negrele gratii ale genelor prin care

Străbat ale maternităţii blânde raze ce învăluie şi viţeluşi

Şi oameni. Adio,

Amurg sau miez de noapte, când

Şi întunericul şi bivolii negreau a nor comun

Şi eu dădeam mai mult pe dibuite

De coarnele lor plate. Adio, vouă

Arămii ulcioare sau amfore purtate

Pe creştetul femeilor cu priviri triste

Şi mersul negrăbit, şovăitor. Adio!

____________________

 *CeKa (Cerezvâceainaia komissia) – Comisia Excepţională – organizaţia poliţiei secrete bolşevice, creată în 1917.

Vara-toamna anului 1921

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (1)

Viktor ADRAGA    (n. 1970)
 
 *      *      * 

uneori eu uit că
sunt om 
după care mult timp privesc în oglindă
căutându-mi o denumire potrivită
 
 
*      *     *
 
el avea un nume
răsucit spre interior
 
nimeni nu ştia cum îl cheamă
nici chiar el însuşi
 

           

            *     *     * 

gândurile

o iau

care şi încotro

asemeni

degetelor

unui pianist

virtuos

care curăţă

cartofi

*     *     *

o nouă prostie

fixată pe hârtie

arată

mult mai bine

decât aceeaşi prostie

rostită cu voce tare

*      *      *

în jurul meu

oameni

în halate negre

cântă

melodii ciudate

dau din mâini

sar

ba nu

nu sar

pur  şi simplu

vântul

flutură

privirea mea

*     *      *

niciodată

nu mi s-a întâmplat

să dau de vreun

cartof care vorbeşte

şi totuşi

de fiecare dată

când

la bucătărie

deschid

pachetul cu legume

trag cu urechea

dar dacă?...

Traducere: Leo Butnaru

CĂŢEAUA LUI PUTIN

RATING

Societatea americană îşi dozează interesul destul de curios

s-ar putea spune chiar bizar

aşa ceva:

ratigul cu ştiri despre UE e devansat net de  vestea

că lui Putin i-a fătat căţeaua.

DINSPRE ALŢII - SPRE MINE ÎNSUMI

…Cred că am mers spre înţelegerea, mai apoi spre cercetarea avangardismului începând chiar cu prologul acestuia, care poate fi considerat expresionismul german. Am citit atent, ca vrăjit, aş putea spune, autorii emblematici ai acestei fenomenologii care a îmbinat mai multe direcţii în poezia primelor decenii ale secolului XX, din interacţiunile cărora aveau să purceadă futurismul, suprarealismul şi dadaismul.

Bineînţeles, când un poet-debutant-adolescent citeşte pe importanţii autori de până la el, (fie) programatic (ceea ce se întâmplă, de fapt, de mai puţine ori în cazul novicilor), dar, în special, pe cale… natural-bio-spirituală, ca de la sine, adică, junele fiind „orientat” de intuiţie, învaţă de la predecesorii deschizători de drumuri, curente, şcoli. În texte, le remarcă elementele, particularităţile pregnante, exemplare ca esenţe expresive, ca metaforă, formulă, aducere stilistică din condei etc.

Aşa că eu nu aş putea spune cum „am învăţat” (şi) de la poeţii expresionişti germani, ce şi cum simţeam (cât mai obiectiv…), când îi citeam, îi îndrăgeam, apropiindu-mă de abisurile lor („prăpăstiile pân’la creste umblă”, Ricarda Huch), însă acum, peste aproape o jumătate de  secol, pot presupune unele momente/ accente de receptare şi, poate, chiar de germinare în firea mea (firavă) a unora din esenţele acelui discurs avan-avangardist, bazându-mă, să zicem (de ce nu?), pe unele din sublinierile/ evidenţierile pe care le făceam, pe când eram student la anul întâi universitar (1967-1968). E vorba de remarcile/ sublinierile pe care le găsesc în cele două volume „poezia germană modernă – de la stefan george la enzensberger” (chiar aşa: în titlu nu există nicio majusculă), apărute în 1967 la „Editura pentru literatură” – o antologie de Petre Stoica, minunatul poet cu care, la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, aveam să ne împrietenim, să dialogăm, să ne reîntâlnim întru chef de viaţă şi literatură şi prezenţa căruia e una fremătător-luminoasă, pastelat-păstoasă în jurnalul pe care îl tot scriu de pe la 1969 încoace.

Iată unele din versurile, din sintagmele, din adagiile metaforice subliniate de mine, debutantul în literatură, în antologa respectivă:

 „Tu, care asemenea fructelor, încă nepârguit,/ zilnic de nenumărate ori cazi din pomul mişcării” (Rilke); „Noaptea stau înăuntru./  Atunci se odihneşte secera lunii/ blând argintată, pe umărul meu” (Mombert); „tufe de umbră”; „Ai întins funia, fără s-o legi de nimic”; „Soarele – eu îl ajut să-ţi picteze/ frumuseţea pe ziduri” (Lasker-Schüler); „Furtunile se despletesc”; „Mari solzi de umbră” (Heym); „Picură pe tâmplele tale o rouă neagră –/ Ultimul aur al stelelor prăbuşite” (Trakl); „Ce timpuri sunt aste, în care/ un dialog despre pomi e aproape o crimă –/ o tăcere se închide peste atâtea nelegiuiri” (Brecht). (Astfel erau şi timpurile, de nelegiuiri, în care trăiam noi, în comunism… – l.b.).

Repet: nu mai pot reconstitui sub aspect emotiv, meditativ, „teoretic”, de studiu/ învăţare (de la cei mari) starea mea de cititor şi învăţăcel-adolescent de la finele anilor şaizeci, sec. XX, însă este convingător, cred, faptul că versurile subliniate/ selectate atunci mă (co)interesează şi azi, îmi plac, le consider dintre cele revelatorii în discursul amplu, sumbru-tumultuos al poeziei expresioniste germane, pe când deja scăpăta spre amurg „soarele negru al melancoliei” din romantismul francezului Nerval.

 „Ca sperietori, cocioabe de vânt sunt jefuite” (Weinheber); „şi un iz de miere bătrână porneşte/ şi stăruie în jur neîncetat/ din moartea ei îngrozitor de dulce” (Hausmann); „Lumina şovăie în mlădierea veche,/ Trecând dintr-un tărâm în celălalt”; „Nu peste mult, s-o prăvăli şi vântul” (Loerke); „Nopţi cu plămânii plini de fum”; „Omagii ale nopţii de toamnă, cocori/ Treceau peste copilul iscoadă”; (Eu aş fi fost ca şi cum… debutantul-iscoadă…– l.b.)  „Până în somnul rândunicilor, subţire,/ Se strecură tristeţea luminii-ntr-un târziu” (Huchel). „A mai turnat şi otravă duşmanul, duşmanul prin proprie ţară” (Goes)…

Sau astfel de perle-modele ale miniaturilor poetice cu semnificaţiile esenţializate, dar radiind estetic, artistic perpetuu (de la care presupun că am învăţat câte ceva, dacă e să mă gândesc la frecvenţa unui astfel de gen concetti în propria-mi creaţie, inclusiv, multe, chiar în prima mea carte, apărută în 1976):

Speranţa: „Am mers/ să-mi cumpăr/ o cutioară  cu praline/ Speranţa./ Ghinion: şi preţul lor/ s-a urcat./ Păcat./ Nu-mi mai pot permite/ acum/ luxul să sper” (Peter Hille).

Sau acesta, excepţional, din Brecht:

A se citi dimineaţa şi sera: „Cel pe care-l iubesc/ mi-a spus/ că are nevoie de mine. // De aceea/ îmi port de grijă,/ îmi cercetez cu atenţie drumul/ şi mă tem de fiecare picătură de ploaie,/ să nu mă doboare”.