…Cred că am mers spre înţelegerea, mai apoi spre
cercetarea avangardismului începând chiar cu prologul acestuia, care poate fi
considerat expresionismul german. Am citit atent, ca vrăjit, aş putea spune,
autorii emblematici ai acestei fenomenologii care a îmbinat mai multe direcţii
în poezia primelor decenii ale secolului XX, din interacţiunile cărora aveau să
purceadă futurismul, suprarealismul şi dadaismul.
Bineînţeles, când un poet-debutant-adolescent citeşte
pe importanţii autori de până la el, (fie) programatic (ceea ce se întâmplă, de
fapt, de mai puţine ori în cazul novicilor), dar, în special, pe cale…
natural-bio-spirituală, ca de la sine, adică, junele fiind „orientat” de
intuiţie, învaţă de la predecesorii deschizători de drumuri, curente, şcoli. În
texte, le remarcă elementele, particularităţile pregnante, exemplare ca esenţe
expresive, ca metaforă, formulă, aducere stilistică din condei etc.
Aşa că eu nu aş putea spune cum „am învăţat” (şi)
de la poeţii expresionişti germani, ce şi cum simţeam (cât mai obiectiv…), când
îi citeam, îi îndrăgeam, apropiindu-mă de abisurile lor („prăpăstiile pân’la creste umblă”, Ricarda Huch), însă acum, peste
aproape o jumătate de secol, pot
presupune unele momente/ accente de receptare şi, poate, chiar de germinare în
firea mea (firavă) a unora din esenţele acelui discurs avan-avangardist,
bazându-mă, să zicem (de ce nu?), pe unele din sublinierile/ evidenţierile pe
care le făceam, pe când eram student la anul întâi universitar (1967-1968). E
vorba de remarcile/ sublinierile pe care le găsesc în cele două volume „poezia germană modernă – de la stefan
george la enzensberger” (chiar aşa: în titlu nu există nicio majusculă),
apărute în 1967 la „Editura pentru literatură” – o antologie de Petre Stoica,
minunatul poet cu care, la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, aveam
să ne împrietenim, să dialogăm, să ne reîntâlnim întru chef de viaţă şi
literatură şi prezenţa căruia e una fremătător-luminoasă, pastelat-păstoasă în
jurnalul pe care îl tot scriu de pe la 1969 încoace.
Iată unele din versurile, din sintagmele, din
adagiile metaforice subliniate de mine, debutantul în literatură, în antologa
respectivă:
„Tu, care asemenea fructelor, încă nepârguit,/
zilnic de nenumărate ori cazi din pomul mişcării” (Rilke); „Noaptea stau
înăuntru./ Atunci se odihneşte secera
lunii/ blând argintată, pe umărul meu” (Mombert); „tufe de umbră”; „Ai întins
funia, fără s-o legi de nimic”; „Soarele – eu îl ajut să-ţi picteze/ frumuseţea
pe ziduri” (Lasker-Schüler); „Furtunile se despletesc”; „Mari solzi de umbră”
(Heym); „Picură pe tâmplele tale o rouă neagră –/ Ultimul aur al stelelor
prăbuşite” (Trakl); „Ce timpuri sunt aste, în care/ un dialog despre pomi e
aproape o crimă –/ o tăcere se închide peste atâtea nelegiuiri” (Brecht). (Astfel erau şi timpurile, de nelegiuiri,
în care trăiam noi, în comunism… – l.b.).
„Ca sperietori, cocioabe de vânt sunt jefuite”
(Weinheber); „şi un iz de miere bătrână porneşte/ şi stăruie în jur neîncetat/
din moartea ei îngrozitor de dulce” (Hausmann); „Lumina şovăie în mlădierea
veche,/ Trecând dintr-un tărâm în celălalt”; „Nu peste mult, s-o prăvăli şi
vântul” (Loerke); „Nopţi cu plămânii plini de fum”; „Omagii ale nopţii de
toamnă, cocori/ Treceau peste copilul iscoadă”; (Eu aş fi fost ca şi cum… debutantul-iscoadă…– l.b.) „Până în somnul rândunicilor,
subţire,/ Se strecură tristeţea luminii-ntr-un târziu” (Huchel). „A mai turnat şi otravă duşmanul, duşmanul
prin proprie ţară” (Goes)…
Sau astfel de perle-modele ale miniaturilor
poetice cu semnificaţiile esenţializate, dar radiind estetic, artistic perpetuu
(de la care presupun că am învăţat câte ceva, dacă e să mă gândesc la frecvenţa
unui astfel de gen concetti în propria-mi creaţie, inclusiv, multe, chiar în
prima mea carte, apărută în 1976):
Speranţa: „Am
mers/ să-mi cumpăr/ o cutioară cu
praline/ Speranţa./ Ghinion: şi preţul lor/ s-a urcat./ Păcat./ Nu-mi mai pot
permite/ acum/ luxul să sper” (Peter Hille).
Sau acesta, excepţional, din Brecht:
A se citi dimineaţa şi sera: „Cel
pe care-l iubesc/ mi-a spus/ că are nevoie de mine. // De aceea/ îmi port de
grijă,/ îmi cercetez cu atenţie drumul/ şi mă tem de fiecare picătură de ploaie,/
să nu mă doboare”.
Dovadă că eram cititorul implicat şi în proces de
studiu… creativ, stăpânit/ îndemnat/ ghidat de dorinţa de a aplica cele
învăţate în propriile mele texte din perioadă de debut (până atunci, nu
avusesem publicate decât vreo 3-4 poeme în ziarul „Tinerimea Moldovei”) stă şi
un text de pe ultima pagină (partea de sus – curată, liberă, cea de jos, cam o
treime din întreg, atribuită casetei tehnice, în care, printre alte date, se
specifică un lucru aproape uluitor astăzi: antologia apăruse într-un tiraj de
peste 35 de mii de exemplare!) a primului volum „poezia germană modernă”. E
acesta:
„Am
zăbovit mult/ Pe trotuare la margine cărora/ Noaptea-i bătută din înalt/ Cu
ţinte* de plopi –/ Cred că fac la fel toţi/ Cei veniţi pentru prima oară la oraş.// Privesc
din plin zgomot la ferestrele/ Rămase nestinse la ceas târziu/ Simţindu-mă un
bulgăre de/ Linişte pe asfaltul acesta zgomotos.// Undeva mai licăreşte o
singură fereastră./ Oare nici dincolo de ea nu a rămas nimeni/ Ce-mi…”
(Urmează câteva cuvinte
indescifrabile.)
E captivantă, uneori chiar copleşitoare tentaţia
de a retrăi, a reconstitui stările de freamăt, vrajă, incertitudine, dar totuşi
de perseverenţă din adolescenţa ta de poet debutant, de – cum se zice – în
formare. Prin cât mai puţină obturare ceţoasă a memoriei, încerci să te
reconturezi/revezi la tabla primelor clase de elev întru ale poeziei,
literaturii, tablă pe care transcrii cu, aproape, evlavie, cu respect
necondiţionat mostre din ingeniozităţile/„găselniţele”, metaforele expresive
ale autorilor care, implicit, îţi deveneau magiştri, cărora ai fi vrut să le
semeni, pe care ai fi tins să-i urmezi, dar mai întâi – ai fi dorit să le
decriptezi tainele laboratorului/„convertizorului” personal de creaţie, de
alchimie poetică.
În principiu, aceasta ar putea părea o tentativă
vană, însă, peste ani, tu conştientizezi că din/prin acea „inutilă” strădanie
de cercetaş, de genist… nesigur, şovăielnic în teritoriile semantice ale
altora, îţi formai propriile tale abilităţi, îţi deschideai în unghi mai larg
iniţierea şi perceperea spre viitoarea ta poezie, începând să-ţi durezi
propriul laborator/convertizor de creaţie.
„Te
prindeai atât în acest joc/ de-a fugara veşnicie,-ncet/ stelele fugare, iar la
loc/ le săpau cu gestul hotărât” (Kaschnitz); „am înserat în beznele gheţii,
departe,/ unde nici pomii nu se mai adapă,/ loviţi până-n măduvă,
morţi”(Kunert); „Negrul lapte al zorilor seara îl bem/ la amiază îl bem
noaptea/ îl bem şi bem”; „moartea-i un meşter din ţara germană ochiul lui
albastru” (Celan, „Fuga” morţii). (Pentru noi, moartea era un meşter din ţara sovietelor, din Gulagul ei… – l.b.)
Probabil, post-factum, (post-semicentenar!),
trebuie să mă… laud că am rezistat atâtor ispite de a… şterpeli astfel de
mostre, pentru a le trece, disparat, repoziţionat, recontextualizat, în
propriile mele pagini. Ar fi fost un cvasi-plagiat pe care nu cred că l-ar fi
putut… zăpsi mulţi, însă ispitelor căruia, uite, am rezistat.
Nu exclud că unele extrase din creaţia altora o fi
intrat, uneori, în textele mele, însă cred că aceasta s-o fi întâmplat numai
după ce m-am convins eu însumi că le pot personaliza, „dezamorsându-le”
originea, oferindu-le spiritul/duhul individualizării, autenticităţii unor
altfel de semnificări în alt text/context.
Însă, în
majoritatea lor, excerptele au rămas la starea de admiraţie pe care
mi-au provocat-o atunci, pe care, unele, mi-o mai resuscită şi azi. Atunci, la
lectura dintâi, când le-am şi subliniat/remarcat în paginile cărţilor. Şi de la
ele debutantul ce eram învăţa curajul asociativ, temeritatea metaforică,
tehnica prozodică, meşteşugul stilistic.
Iată şi alte momente/elemente mozaicate la care
tinerii poeţi pot face şcoală, cum fac, să zicem, muzicienii începători la
celebrele exerciţii pentru vioară ale lui Henry Schradieck:
„când
clopotele-n turle visează/ că sunt sparte”; „ce ameţitoare buruieni te mângâie
visând în noapte/ ce vad îţi umezeşte piciorul?”; „miros de pustie stea/ are
câmpul dinspre munte”; „nevinovatul, când vrea să împiedice/ asasinul, ucide el
însuşi”; „rupeţi afişele, abecedarele în care/ sunt indicate doar numele
ruşinoase,/ ştergeţi din convorbiri fioroasele feţe,/ zgâriaţi-le de pe
monedele pe care/ ei vi le fură” (Enzensberger)...
După atâtea excerpte din acest ultim set şi atâtea
rămase în matricea filelor de antologie, e clar că eu, debutantul-iscoadă-cercetaş,
descopeream încă un poet mare, căruia, prin periodice reluări de lecturi, i-am
rămas ataşat până astăzi – Hans Magnus Enzensberger, spre care se face
trimitere şi în titlul antologiei expresioniştilor germani. Însă şi trimitere
dincolo de Enzensberger, dincolo de excepţionalii săi confraţi de poezie
germană – Nietzsche, George, von Hofmannsthal, Rilke, Lasker-Schüler, Heym,
Trakl, Benn, Goll, Becher, Morgenstern, Arp, Brecht, Hesse, Jünger, Celan,
Bobrovwski etc., etc. – în total, în cele două volume, 84 de autori, pe mulţi
dintre care aveam să-i citesc şi în excelente, ca şi cele româneşti, traduceri
ruseşti.
Bineînţeles, un poet-adolescent le datorează mult
şi traducătorilor, învaţă şi de la ei. Iar respectiva antologie a
expresionismului german a fost ctitorită în româneşte de nume importante de
poeţi, precum Ion Pillat, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Marcel
Breslaşu, Ion Caraion, Ştefan Augustin-Doinaş, Ion Acsan, Petre Stoica… Graţie
şi acestor, şi altor zeci, chiar sute de poeţi-traducători poetul-iscoadă în
devenire ce eram descoperea marea artă a poeziei Europei, lumii. Poate, graţie
şi lor, am ajuns traducător şi eu însumi.
___________________
*Probabil, am folosit pluralul
substantivului „ţinte” în loc de „cuie”, pentru a evita contaminarea „cu cuie”
(„cucuie”).. – l.b.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu