duminică, 15 mai 2016

HINGHER ŞI DEMIURG

În cadrul Festivalului „Primăvara Europeană a Poeţilor” va fi lansată şi un volum de poeme al lui Paul Mihnea (1921-1994), cel care îmi spunea că, la Cernăuţi, a fost coleg de liceu cu Paul Celan. Ambii poeţi – valoroşi.

Am fost întrebat, dacă nu aş dori să vorbesc la prezentarea cărţii. Posibil, voi spune câteva cuvinte. Mai întâi, aş ţine să remarc, că titlul antologiei, „Orga codrului”, nu e cel mai potrivit pentru creaţia, dar şi destinul de poet… sovieto-damnat al lui Mihnea. Sigur, cel mai potrivit titlu ar fi fost, preluat şi el de pe o carte a autorului, din 1973, „Hingher şi Demiurg”. Cred că această potrivirea reiese şi din:

Pagini de jurnal cu Paul Mihnea

30.VII.1981

Cei de la USM „uită” să-l felicite (nu să-l mai şi… omagieze!) pe Paul Mihnea cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Liviu Damian umblă pe hol, intră prin birouri şi se tot vaietă, caută ieşire din situaţia penibilă.
Explicaţia: principiul „Eu şi acum”, marele egoism, în primul rând al prim-secretarului, chiţibuşăria celor care au ieşit ca vai de ei, de ştie doar Dumnezeu cum, de unde şi cu ce, aburcaţi în scaun, reactualizând proverbul cu ţiganul-fecior avansat în post şi bietul taică-său. Astfel că Mihnea rămâne, precum spune titlul unei cărţi a sale, între – Hingher(i) şi Demiurg.


15.V.1985

Este cunoscut dragul lui Pavel Darie faţă de vorba lentă şi îndelungată.  De unde Mihai Cimpoi deosebeşte două stiluri de conversaţie: lapidar şi lapi-Darie. Iar Aurel Scobioală are un „blestem”: „Îţi doresc să te întâlneşti cu Darie şi acesta să-ţi spună ce i-a povestit Mihnea”. Asta înseamnă durată dimineaţă – seară; s-a dus ziua!

7.II.1986

Paul Mihnea… Ce impresie… că ar avea un creier de zeci de ori mai tânăr decât inima care i se veştezeşte… Bătrâneţea îi constrânge inima, tinereţea îi injectează energie în creier. E bun pentru ceva, pentru multe, însă pentru oamenii „normali” e nefiresc până la înfricoşare.
Ah, simpli truditori ai cărnii… Câte gânduri! Ce amintesc de… amintire şi perspectivă…

28.XII.1992

Ieri, s-a întrunit juriul pentru premiile anului literar. Mai exact spus – premiile anilor literari, deoarece trei din ele au fost decernate pentru cărţile interzise, ghilotinate în vremuri de desfrâu comunist: „Săgeţile” lui P. Cărare, „Temerea de obişnuinţă” a lui M. I. Ciubotaru şi „Descântece în alb şi negru” de D. Matcovschi. 
Alte premii: Paul Mihnea pentru „Coroana de coroane” (de sonete); Zigu Ornea pentru „Viaţa şi opera lui C. Stere”; Petru Dimitriu (diaspora), premiul Opera omnia; premiul special, post-mortem, regretatului şi atât de nedreptăţitului Nicolae Ţurcanu, şi alte două premii.

30.XII.1992

Împreună cu Mihai Cimpoi, intrăm în apartamentul familiei Paul Mihnea. Ambii bătrâni, poetul şi soţia, se dovediră a fi în coridoraşul strâmt şi, cu câteva momente de-a apăsa noi pe butonul soneriei, din interior prinseră a scrâşni mecanismul yalei. E de presupus că eram aşteptaţi, stăpânii fiind preîntâmpinaţi, probabil, de cineva.
Prima impresie?... Eu am mai fost la dl Mihnea acum vreo 8-9 ani, când se aprinsese între noi un strop de polemică referitoare la traducerea poeziei lui Verlaine, pe care o dăduse Mihnea la lumină.  De atunci, în raport cu prezentul, au înaintat mult în vârstă şi soţii, şi apartamentul lor căruia nu i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare.
La auzul sumei premiului – 35 de mii de ruble, amfitrioana exclamă surprinsă, în surdină, luminându-se la faţă. Însă poetul, slăbit, cu mâinile cuprinse de tremur („Nu e Parkinson”, zice), nebărbierit, face cu o indiferenţă aproape firească: „Să mi se fi acordat acest premiu pe când aveam 35 de ani, azi însă…”
Ne propusesem să stăm la dl Mihnea vreo jumătate de oră, în sinea noastră fiind siguri că nu scăpăm doar cu atât. Şi, într-adevăr, poetul, avid de mărturisiri, ca totdeauna, cu proverbialele sale desfăşurări de naraţiuni sofisticate, insistă să mai stăm, o dată, de două, trei ori, şi noi am cam triplat durata timpului vizitei.
Destul de ramolit la înfăţişare (are 72 de ani), Paul Mihnea are aceeaşi luciditate în conversaţie şi aceeaşi memorie… microscopică. Ţine minte detalii, nuanţe, versuri, nume, lecturi, articole, ziare, cărţi, oameni, oraşe, ani, glontele care în timpul stalinismului, zice, i-a trecut pe lângă tâmplă… Către mine: „Dumneata, dle Butnaru, m-ai pus al patrulea… După Deleanu… Iată, am aici revista Basarabai, unde ai dat lista…” Păi, zic, maestre, eu am dat unele nume de scriitori buni, fără a face o ierarhie… Dar cred că nu l-am convins: a revenit de câteva ori la „locul patru”, plângându-mi-se de multe nedreptăţi, unele dintre care pot fi doar rodul unei elementare suspiciuni, de care dl Mihnea, ca şi mulţi alţii, nu este cruţat.
Vorbeşte despre cei care nu cunosc limba în nuanţele ei, dar scriu.  Povesteşte/ aminteşte despre răul pe care i l-a făcut Andrei Lupan, care încă din 1958 îl numea deja „ruină”.
Vorbim despre un eventual dialog pentru presă. Cică, să-i avansez în prealabil un chestionar.   
Nu a văzut încă semnalul cărţii sale de sonete „Coroană de coroane”. Noi am avut-o la juriu. I-am promis să i-o aducem. Ne cere ajutorul pentru a-şi edita o carte de versuri scrisă în limba franceză. Feciorul să, Boris, i-a publicat prima sa carte în ruseşte. Bătrâna doamnă Mihnea nu prea ştie româneşte. Poetul e un fanat: „Toată viaţa mi-am scris manuscrisele cu alfabet românesc. Când Deleanu îmi spunea că niciodată nu vom mai reveni la grafie latină, îl contraziceam vehement. «Cum să nu avem noi alfabet latin, dacă l-am avut?», îl întrebam… Iată, cnezişorul Vartic vrea să dea Cernăuţiul… Dar eu nu-l dau… Eu cred că Cernăuţiul va redeveni al nostru”.
Paul Mihnea e încrezător că numaidecât se va vindeca. Ne arată nişte pastile (nu le-am reţinut denumirea) pe care le tot… netezeşte cu duioşie, ne citeşte câte o frază din instrucţiunea care le explică modul de folosire şi proprietăţile. Eu chiar cred că e cuprins de o nuanţă de miraculos, când se gândeşte la efectul acestor pastile. Dă şi nişte cifre, spunând că dânsul a creat întreaga viaţă în magia numerelor. „Nu e Parkinson. Eu ştiu cine mi-a făcut-o… Ştiţi şi voi… Ei mi-au făcut-o… Dar o să mă vindec. Iată tabletele astea. În sfârşit, le-am obţinut. Şi o să mă vindec. Fiindcă am fost şi mai bolnav. Am avut tuberculoză. Oftică. În viaţa mea am scuipat căldări de sânge. Căldări de sânge! Dar m-am vindecat”. Îl întreb, dacă ştie gluma… – cum?... sinistră sau… optimistă a lui Nicolai Costenco. Sigur că a ajuns până la el. „Da, a zis… cred spre bine, spre prelungirea vieţii mele… Mă invidia… A zis: «Ofticosul de Mihnea tot moare de vreo 30 de ani. De când tot moare, a mai scris două sicrie de sonete»… A zis aşa, pentru că mă invidia..”  Mă rog, e o butadă scriitoricească. Chiar dacă uşor caustice, atare vorbe de spirit fac, totuşi, viaţa mai suportabilă. La mulţi ani, domnule Paul Mihnea!


5.I.1993

Pe 31 decembrie am reuşit să intru în anul nou fără o datorie… morală: i-am dus, totuşi, lui Paul Mihnea semnalul volumului său „Coroană de coroane”. Avui noroc că pe la US trecuse Teo Chiriac pe care l-am rugat să se întoarcă la ed. Hyperion şi să facă astfel un bine dublu, dlui Paul Mihnea şi mie. Oricum, îi promisesem când îl vizitasem că voi face tot posibilul să-i aduc noul său volum. Dar, până să revin la a doua (de fapt la a treia, prima fiind cu ani în urmă) vizită la Pau Mihnea, să relatez aici ceva despre o vizită la Gellu Naum, de care mi-a povestit Gicu Chiriţă. Îl căutase, la telefon, pe marele suprarealist. Acesta însă – supărat foc – îl ia pe editorul chişinăuian la trei parale: cum de a îndrăznit „Hyperion” să re-lanseze trei lucrări traduse, demult, de el, Gellu Naum, fără ca dânsul să fie barem pus la curent, ca să nu mai vorbim de elementarele drepturi de autor?!
Până la urmă, a doua zi reuşi să se vadă cu poetul şi să-i mai domolească încrâncenarea. Gellu Naum trăieşte oarecum auster (78 de ani), retras, între vis şi poezie. Are o casă la Comana, unde, de altfel, are una şi Ana Blandiana. Pasiunea pentru idoli, fetişuri, primul dintre care l-a ridicat de jos  la întâmplare, cu ochii închişi, în timp ce, cu o straşnică durere de cap, hălăduia de-a lungul unei căi ferate.
Apoi povestea cu mânzul cu coama însângerată. Nu pricepuse cauza. Întâlneşte un ţăran care întreabă de mânz. „Dumneata l-ai însângerat?”, face poetul. „Doamne fereşte! –, se cruceşte săteanul. – Bietul-voinicul scăpase din colţii lupilor!” Naum se gândi că şi el ar putea nimeri în colţii fioroaselor fiare.

La Paul Mihnea, aceeaşi efuziune debordantă de mărturisiri. Zice că, la 28 martie 1988, pe când uitaseră, împreună cu soţia, uşa de la intrarea în apartament deschisă, l-a vizitat pentru prima oară Muza Franceză. De atunci, a scris 174 de poeme în limba lui Valéry. 174 de texte, însă care, ca volum, alcătuiesc cam o coală  de autor, deoarece sunt scrise în formă de catren sau octave. Pare-se (dacă am reţinut corect) volumul i se intitulează „Răspunsul absenţei” (Le Réponse d'absence).
Vorbeşte despre cele patru limbi care i-au alimentat harul: româna („Fireşte”, zice), franceza (tatăl său a locuit la Paris şi, când îmi citeşte din manuscrisul său francez, Paul Muhnea îmi atrage atenţia să remarc că dânsul are o rostire pariziană); rusa (mama sa a studiat într-un orăşel de lângă Odessa; ovreii nu aveau voie să facă gimnaziul în marele urbe). „Şi care crezi că este a patra?”, mă întreabă. „Ebraica.. idiş…”, presupun. „Nu”, zice. „Cu părere de rău, nu cunosc limba strămoşilor mei. A patra e germana. Îl cunosc pe Rilke pe dinafară” Apoi îmi vorbeşte despre „Elegiile din Duino” pe care le-a tradus. Crede că, în limba română, el i-a transpus cel mai măiestrit pe Velaine, Valéry şi Rilke. Supărat pe Vasile Vasilache pe care l-a surprins că nu i-a citit, totuşi,  cărţile pe care i le oferise cu autograf, dar încerca să-l pună oarecum în inferioritate pe el, Paul Mihnea, afirmând că nu mai ţine minte cine l-a tradus mai bine în româneşte pe unul din poeţii amintiţi. Îmi povesteşte cum, în 1958, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor. Şmecherul de Andrei Lupan îl numise pe 2-3 zile preşedinte al US pe Emilian Bucov, să-i revină acestuia nenorocul de a-l pedepsi, la ordine de sus. Pe unul din colegii lor. Cu toate că despre Bucov are păreri mai bune decât despre Lupan, vorbeşte despre prima carte a lui Bucov care l-a impresionat foarte mult, până să înţeleagă (după ce a învăţat ruseşte) că acesta îl cam imita pe Maiakovski. Cică a fost prima plachetă de versuri pe care nu a mai întors-o celui de la care o împrumutase şi una din puţinele cărţi pe care le luase cu el în evacuare.
Altceva?  Conflictul cu satrapul de general KGB-ist Mordoveţ. Păreri proaste despre A. C. (care, înţeleg, la editură i-a cam bruftuluit nişte manuscrise) şi D. M.
La despărţire, îi iau un poem-triptic să i-l prezint la „LA”. Se înduioşează, vorbindu-mi că nu-şi are copilul în preajmă. Feciorul său e la Kaliningrad  – pictor, actor. Surprinzător, zice: „Dacă ne vom înţelege, îmi vei fi, precum spune rusul,  moi duşevnâi prikazcik (executorul meu testamentar)”.
Dar lăsaţi, domnule Mihnea, vă vine el feciorul şi va avea grijă de dumneavoastră.

28.II.2015
Ieri, am primit un mesaj de la fiul poetului Paul Mihnea, Boris. Mi se adresează sfătuit de Chiril Covalgi. Iniţial, îmi spune ce ştiu f. bine ce a tradus tatăl dumisale. Apoi, dacă ar transcrie (nu el; el nu cunoaşte limba română) din grafia chirilică a „moldoveneştii” de altă dată traducerile din Rilke şi Valery (dar mai întâi mă întrebă, dacă aceşti mari autori au fost traduşi, mai înainte, în… româneşte…), ar exista vreo posibilitate ca ele să fie editate.
Îi răspund că l-am cunoscut relativ binişor pe Paul Mihnea, l-am vizitat etc., ceea ce se poate înţelege şi din fragmentele de jurnal, publicate în iulie 2012, intitulate „Paul Mihnea: între hingher şi Demiurg”.
Revine Boris, spunându-mi de montările sale în teatru, că acum locuieşte la 2,5 ore timp-distanţă Moscova etc.
Îi dau un răspuns încurajator, urmează să facă ce şi-a propus, apoi demersul pentru USM – Ministerul Culturii, oferta editorială etc.

29.II.
Boris, Mihnea, pentru a confirma valoarea de traducător al tatălui său, reproduce, în grafie chirilică, acest exemplu din Rilke:
Пе повырнишул перней ридикат
образул луй ера тэгэдуинцэ,
яр тот че луме фу ши куноштинцэ,
ынстрэинат ши рупт де-а са фиинцэ,
ын непэсаре са реынтурнат.
Ачей че л-ау штиут ну ау штиут
кэ ел ера ун тот ку тот че есте:
ачесте-адынкурь, пажишть, апе, кресте
алкэтуяу образуй луй дурут.         
Образуй луй ера ачастэ заре
че-л жиндуе ши-л вря редобындит,
ши маска луй, пэлинд неконтенит,
е жингашэ ка мьезул дезголит 
ал унуй фрукт, де-аку ын дестрэмаре. 
           
            Face şi o remarcă, e-he… ce aminteşte de timpuri „gramaticale” triste pe la noi, cele cu litera „gi”:(в слове «жингашэ» над «ж» апостроф).
Ъl întreb pe Boris, de cunoaşte româneşte.
El:

Дорогой Лео!
Глубоко тронут Вашим ответом. Не буду приводить оправданий, но ощущаю, как грех: я не знаю румынского языка. В течение этой недели мне прочтут Ваши воспоминания о моем отце. А эти ваши стихи я прочел в Интернете.

Сказать младенцу

Чего теперь зря реветь: жизнь
уже началась.

Объем здесь дают и ощущение трагедийности жизни, и мягкий юмор, заключающийся в немедленном требовании бойцовского характера.

Любовь

Всего лишь песчинка уместится
между нашими сердцами.
Из нее
могла бы родиться жемчужина.
Но
и пустыня с нее может начаться.

Мне нравятся эти стихи.

Я уехал из Кишинева в 20 лет, раз в год приезжал к родителям в отпуск. Отец читал мне все им написанное. Всегда сначала на молдавском, а потом – импровизированный подстрочник. В 2004, 2007 и 2009 годах я поставил три спектакля в кишиневском русском театре им. Чехова. Все три идут и сегодня. В этом году я отказался от постановки в своем театре и, наверное, откажусь от постановки в Кишиневе, куда меня пригласили неделю назад  (конец мая – июнь). Окончательно по поводу постановки в Кишиневе я решу в середине мая. До Москвы мне ехать на электричке 2,5 часа. Если вы будете в Москве, мои телефоны: домашний (4822) 359-365, сотовый 8-961-144-96-88. Буду рад встрече с Вами, а также с Кириллом Владимировичем Ковальджи.  Желаю здоровья и стихов.

21.III.
De la Boris, fiul poetului Paul Mihnea:
Здравствуйте, глубокоуважаемый поэт Лео Бутнару!
С помощью онлайн-переводчика я прочитал Ваши воспоминания о Пауле Михне. Несмотря на то, что онлайн-переводчик весьма несовершенен – я понял главное – Ваше дружеское участие в судьбе моего отца, чем очень тронут. Мама моя русская и румынского языка действительно не знала.
Я позвонил знакомым в Кишинев – они узнали, что в Национальной библиотеке книги отца есть. Кроме того, сын сестры – он работает в Москве, кандидат филологических наук (английский язык) – передал переводы Рильке и Валери одному из преподавателей, который обещал сделать необходимую транслитерацию, т.е. он хорошо владеет румынским и русским языками.   
Посмотрим, что из этого получится. Кроме того, хочу еще добавить, что отец сильно сомневался в указанном тираже – 3000 экземпляров – «Венка венков», т.к.  в книжных магазинах Кишинева этих книг почти не было. У меня с сестрой есть авторские экземпляры. И т.к. книга эта вышла почти 25 лет назад и хотя бы по формальным признакам аналогов, по-моему, не имеет, я бы включил в заявку и эту книгу сонетов.
Трудно избежать соблазна отправить Вам лично и три своих стихотворения – даже не на отзыв, а просто, чтобы Вы их прочитали.

Îi răspund lui Boris Mihnea:
Este minunat că veţi rezolva problema cu transliterarea. În ce priveşte o a doua carte, lucrurile stau astfel: cu părere de rău; Ministerul Culturii acordă nu prea mulţi bani pentru proiecte editoriale, astfel că, de regulă, autorul poate pretinde la un singur proiect (pentru o singură carte). În alt caz, el poate fi propus Ministerului (de Uniunea Scriitorilor) abia peste 3 ani. Plus că este limitat şi volumul cărţii. Prin urmare, trebuie să reieşim din atare realitate. Iar dumneata poţi alege: să propuneţi traducerile sau sonetele (lui Paul Mihnea). În ce priveşte o a doua carte, poate vă gândiţi unii sponsori; rar, dar totuşi, unii dintre ei sunt receptivi. Să vă ajute Dumnezeu!

4.II.2016


De la USM. Mi se solicită adresa lui Boris, fiul poetului Paul Mihnea. În intenţia de a se conveni cu el să fie editată o antologie nu prea mare a tatălui său. După ce îmi scria că ar intenţiona să transcrie, din alfabet chirilic în cel românesc cărţile părintelui său, Boris nu a mai revenit. Poate îl găsesc, poate iese bine, „cu plinul”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu