POLEMIC, DESPRE ANTOLOGII ŞI ONESTITATE

ANTOLOGII NOI, SOLIDARITATE ŞI PROBLEME VECHI

(fragment dintr-un interviu abia rostit)

– S-ar putea spune că nici până astăzi nu s-a produs o – cum să zic? – unificare în evaluarea exegetică a scriitorilor de aceeaşi vârstă, ca generaţie, sau de vârste diferite, dar uniţi de ceea ce se numeşte o generaţie estetică, de pe ambele maluri ale Prutului.

– Din păcate, cam aşa stau lucrurile, răzleţite… Când am început să pătrundem şi noi în literatura română, criticii importanţi de la Bucureşti încetaseră să mai citească literatură pentru documentare, contare, evaluare. Nu mai citeau pentru aşa ceva nici ce se edita în dreapta, nici ce se edita în stânga Prutului. Era absolutul drept al domniilor lor cum procedează, de unde, pentru unii, mai întâi, proiecte şi angajamente politice de partid, după care au venit funcţii mai mult sau mai puţin importante socio-culturale sau diplomatice. Redutabilii exegeţi se opriseră la vrafurile de fişe, presupun, despre literatura română, pe care, „topindu-le” în studiile şi portretele de autori comentaţi până la acel moment, purcedeau la elaborarea istoriilor literaturii române. Astfel că unii scriitori din stânga Prutului, nefiind citiţi până la acel moment, nici nu au intrat în respectivele tomuri. Şi nu e strop de rea intenţie când spun că, în fine, istoriile scrise în dreapta Prutului, fără scriitorii pruto-nistreni, nu sunt împlinite. Unde mai punem că în ele au intrat destui autori din dreapta Prutului care sunt inferiori celor mai buni colegi ai lor de la Chişinău. E o stare de fapt şi nu una care să provoace nemulţumiri, animozităţi etc. Cu timpul, lucrurile au început a se mai aşeza, mai multe dicţionare de literatură editate la Bucureşti dând şi informaţii despre fenomenul literar din stânga Prutului, despre scriitorii din Estul Moldovei/ României istorice. În istoria sa, Ioan Holban a introdus mai multe portrete ale scriitorilor de la Chişinău.

– Plus vechea problemă a antologiilor panromâneşti, din multe lipsind poeţii foarte buni din stânga Prutului…

– Da, un plus ca un… minus… Să dau un exemplu relativ recent: a apărut, în variantă bilingvă (cu traducere în engleză) ceea ce se numeşte „Antologia de poezie a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2015”, incluzând 31 de poeţi „aleşi de Uniunea Scriitorilor”, care, se zice în scurtissima precuvântare, „sunt chiar şeherezadele tranziţiei”. Ei bine, şi aici e rău: nu este inclus niciun poet român din stânga Prutului, chiar dacă, exact în primăvara acestui an, într-o competiţie cu confraţi redutabili din dreapta Prutului, echipa Filialei Chişinău a câştigat Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat de USR! Păi, din cei care au fost „învinşi” există în enciclopedie, însă dintre învingători – ba! În schimb, există o autoare de care, în tot timpul tranziţiei (luat de măsurător în precuvântare) şi până la el, cam nimeni nu a ştiut ceva de doamna respectivă, inclusă – să vezi! – atât de „brusc!” – chiar printre cei mai importanţi, cei mai barosani, „cei aleşi de Uniunea Scriitorilor”. Plus că – un uriaş minus: ce fel de poetă română e doamna, dacă publică în această „antologie” un text al ei în… limba engleză, care nu are varianta originalului acestei selecţii – româna? Ce a povestit cititorilor, literaturii române timp de 25 de ani, ba chiar mai mulţi, îndărăt, această Şeherezadă, care nu a apărut cu texte nu că în cărţi, ci barem în presă?

Pentru a îndreptăţi astfel de bizarerie, e dat un argument: „Câteva (texte – n. m.) au fost scrise direct în limba engleză, lucru care se întâmplă din ce în ce mai des la poeţii români de la o vreme încoace”. Chiar aşa, tot mai des?... Nu-mi vine a crede… Iar dacă sunt autori din România care scriu în engleză, – să fie sănătoşi! Însă dânşii deja nu mai sunt autori români. Aşa înţeleg eu.

 Dar nici în similara Antologia 2014 nu fusese introdus vreun poet redutabil de la noi!  

Aşadar, pe vechi, stăm prost cu principiile, criteriile de antologare… Apoi stăm prost nu doar cu valorizarea, ci şi cu onestitatea… Pentru că, dacă valorizezi incorect, ori eşti incompetent, ori neonest…

Cine ştie, poate cineva dintre cei 31 de colegi incluşi în antologie s-o fi gândit să cedeze spaţiul pentru un text de-al lor vreunui poet bun din stânga Ptrutului… Da, nu este exclus să se fi gândit … Dar… Poveste veche: nu până la capăt şi nu suficient de generos s-o fi gândit…

Pentru că antologatorii pruto-danubieni, uneori şi ei autori ai antologiilor pe care le regizează cum le regizează, nu sunt corecţi cu poeţii pruto-nistreni, unii dintre care, fără îndoială, sunt superiori negeneroşilor, egoiştilor, poate că chiar infatuaţilor, aroganţilor. E drept, aceste anti-calităţi, numite ultimele aici, nu prea sunt exteriorizate, însă uneori pot fi citite pe chipul vreunui coleg, ce se arată mereu nemulţumit sau doar plictisit de viaţă şi literatură. De propria viaţă şi de literatura altora. El, plictisit, din nou lăsând să se înţeleagă că dânsul, în persoană şi creaţie, ar un fel de magistru, de mentor, de expert infailibil, ce ia 10 pe toate liniile (versurilor pe care le comite).

– Dar s-a solidarizat cineva dintre colegii din dreapta Prutului cu opiniile pe care le-aţi emis referitor la trecerea cu vederea a poeţilor români valoroşi din stânga Prutului?

– Am publicat părerea mea pe FB, primul dintre colegi intervenind Liviu Ioan Stoiciu, care a scris: „Sigur, Poete Leo, poeţii de dincolo de Prut fac parte din aceeaşi mare literatură scrisă în limba română... Apropo: voi, când publicaţi antologii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, publicaţi în ele şi poeţi din România?” Eu l-am pus la curent că, spre exemplu, în „Cartea Poeziei”, care se editează anual la Chişinău, sunt incluşi şi colegi din dreapta Prutului. Din câte ştiu, la editura „Cartier” urmează să apară o antologie (poate un florilegiu, să zicem; pentru că nici cea de la USR nu e, totuşi, o antologie, ci o selecţie-florilegiu), traduceri în rusă, în care sunt incluşi şi unii poeţi din Ţară. Dar, pe de altă parte, din USR fac parte şi circa 100 de transpruteni, pe când în USM nu există membri din dreapta Prutului. Nu poate fi vorba de o paritate... perfectă.

Apoi Liviu reveni pe FB la problema cu antologia USR, subliniind că „E impardonabil că poeţii basarabeni nu sunt cuprinşi în general în antologii şi în istorii literare din România”.

Poetul Vasile Dan subliniază că: „Nu există decât o singură literatură română. În rest: discuţii critice legitime, gusturi, opţiuni (corecte sau incorecte, argumentate sau arbitrare, în cunoştinţă de cauză sau infatuat ignorante, relaxate sau complexate)”.

Dacă e se „extrag” solidaritatea din accesările şi aprecierile acestei postări pe FB, printre cei care sunt de acord cu nedumeririle mele sunt poeţii Ioan Matiuţ, Ion Cristofor, Paulina Popa, Paul Eugen Baniciu, Francisca Ricinsky…

Însă, înainte de toate, problema îi vizează chiar pe autorii, poeţii din stânga Prutului care, cu excepţia Silviei Caloianu, Călinei Trifan şi a lui Vitalie Răileanu, ca şi în alte cazuri, nu au reacţionat, rămânând în expectativă, probabil. O fi şi ceva poltronie la mijloc, iar pe de margini  poate chiar ceva laşitate, presupun. Pentru că, se gândesc dânşii, un semn de solidaritate pe FB ar putea să aibă urmări nefaste pentru glorioasa lor carieră poetică; urmări ce li s-ar putea trage de acolo, „de la centru”, unde, obligatoriu, numele lor va fi înregistrat şi introdus în condica neagră… Dacă ar fi să judece chiar aşa, sigur că o dau grav în prostie…

– Dar să sperăm că nu e chiar asta din urmă.

– Să sperăm… La un moment dat, am avut un schimb de mesaje cu Maria Şleahtiţchi. Iniţial, discutam ceva politică, economie, întrebându-se colega mea cine suntem noi, ca popor şi caracter. Eu însă i-am propus să restrângem noţiunea de noi, ca naţiune, rezumând-o, la acel moment, la noi, la scriitori, amintind că, vreo 2-3 zile în urmă, eu publicasem pe FB o nedumerire, intitulată „Antologie nouă, probleme vechi”, în răstimpul trecut convingându-mă că iubiţii noştri colegi tac mâlc (chiar dacă eram sigur că văzuseră postarea; unora le-o trimisesem personalizat): tac, de parcă nici nu ar exista. „Au caracter, probabil...”, conchideam. La care Maria îmi răspunde că, da văzuse postarea, „dar mi se pare, cum să zic? umilitor şi nedemn – cam aşa – să tot spunem că sunt şi aici poeţi, de vreme ce «negociatorii de imagini şi valori» de pe Dâmboviţa cred că nu sunt şi chiar dacă, prin absurd, vor fi fiind, nu vor să ştie de ei. Nu vor şi asta-i tot. Cum zici tu – povestea e veche. Nu e mai bine să scrii, dincolo de canoane şi antologii? Eu cred că este o soluţie de luat în seamă”.

Oricum, şi aceasta e o poziţie, deja. Şi are rezonul ei. Însă eu cam cunosc dedesubturile, „caracterele” şi mă gândesc şi la altceva...

RĂSCRUCILE CU SINE ÎNSUȘI

Pe Leo l-am îndrăgit de la prima cunoaștere. Era mai colțuros decât alții, mai ne-cioplit de dalta ideologică a vremii. Ca o stâncă sau mai bine zis ca o stană de piatră, în care se ascunde misterul sculpturii, niciodată dezgolită până la desuetudine, atunci când se întâmplă dezbrăcarea. Am și pus umărul la săltarea unor greutăți, la ziare-reviste, duse cu apa Sâmbetei sau pe pustii. Parcă din nimic (nimicul fiind financiar), am dat la iveală o samă de cărți, între care celebra odinioară colecție Poezii de duminică.

Când a venit la Chișinău, Leo Butnaru era un băiat de țărani, talentat. Unii, ca și el, s-au mulțumit cu talentul – de obicei, pirpiriu. Mulțumim Domnului, vor fi zis ei, uitând că Dumnezeul nostru dă, dar nu pune în traistă, ceea ce vrea să spună că talentul revendică fortificare prin cultură.

Leo Butnaru este un  om învățat și cu remarcabilă ținută estetică. Ni se vădește prin eleganța scrisului, cunoașterea dedesubturilor și plusul de valoare conferit subiectelor abordate. În plină epocă de lipsă de idei, de contemplare fără descoperire a obiectului contemplat, Leo Butnaru practică poezia de idei și, zic, nimic mai frumos decât ideea devenită poezie. Este un poet al răscrucilor cu sine însuși, cu timpul și cu entitățile care populează timpul și lucrul acesta, iarăși, mi se pare nespus de frumos.

Îndrăznesc să spun că, martor fiind, pe aice, el a spart tiparele, când nici nu prea aveam (vorba vine!) acces la tipar. A adoptat expresia postmodernistă înaintea altora, dintr-o necesitate intimă, ca ulterior să trebuiască să reabiliteze postmodernismul basarabean (și nu numai) cu vocație haimanalâcă și vocabular suburban și cu foarte puțină noimă. Și mai spun cu încredere că – nu autodeclarații sau declarații conjunctural – Leo Butnaru este cap de generație, dacă totuna se pretinde, cumva și întrucâtva, că în Moldova pruto-nistreană există și niște generații  poeticești.

Poezia lui Leo Butnaru este de tensiune înaltă, în sensul liniilor de înaltă tensiune cu sârmele (firele, firile!?) zbârnâinde de încordare. Chiar așa: nu vibrânde, ci zbârnâinde.

Încă nu s-a întâmplat ca poezia să omoare, dar nici să fi înviat pe cineva nu s-a auzit. Și atunci? Leo îi găsește următoarea posibilă explicație și logică de a fi: Poezie/ dulce-amară/ pe nimeni nu l-ai făcut/ cu adevărat fericit/ ci doar/ (mulțam și pentru atât)/ mai puțin nefericit/ l-ai făcut.

Suficient pentru ca poezia să aibă și pe mai departe drept la existență.

Ioan Mânăscurtă

octombrie 2016 

Leo şi Ioan în 1976

POEŢI ROMÂNI ÎNTR-O ANTOLOGIE APĂRUTĂ ÎN LIMBA UCRAINEANĂ

                               O VESTE EXCELENTĂ!

La Kiev, este în curs de apariţie antologia ПОТРIБНА ВIДСТАНЬ - DISTANŢA NECESARĂ a poeziei române contemporane din Moldova, editată de poetul Volodimir Danilenko, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Ucraineni din capitala ţării vecine.

HAIKU PRIN SECOLE

FRAGMENT DESPRE HAIKUUL MODERN

…În fine (de mai mult timp deja acest „în fine), chiar şi oarecum rigizii japonezi, care susţineau că metafora e non grata în poezia lor de formă tradiţională, au cedat presiunilor necesităţilor de înnoire a genului haiku, de diversificare a registrului stilistic, tehnic, cromatic al acestuia. Tomizawa Kakio  (1902–1962) a resimţit influenţa poeţilor simbolişti, încercând să exprime spleenul / angoasa modernilor şi să introducă, în manieră occidentală, abstracţiunea, metafora, analogicul. Iar până la el, Nakatsuka Ippekiro (1887–1946)  a introdus stilul vorbit în haikuurile sale, eliberate de obligativitatea celor 17 silabe. El e considerat fondatorul haikuului în formă liberă. A scris haiku în formă liberă şi (mereu) tânărul (1961 – 1987) Sumitaku Kenshin. Apoi descătuşarea prozodică a haikului a continuat cu Nagata Kōi (1900 – 1997), poet de un stil foarte personalizat, uneori obscur, legat de imageria decrepitudinii, singurătăţii, fragilităţii omului şi lumii lucrurilor care-l înconjoară. De asemenea, acest autor a insistat în promovarea aspectului comic, ironic în reflecţiile despre om şi lume. Nakamura Kusatao (1901–1983) şi-a exprimat nemulţumirea faţă de tendinţele ce încurajau diletantismul şi reîntoarcerea la tradiţia rigidă, fiind primul care a valorificat ideile haikuului care integrează realitatea socială, reflecţiile filosofice şi spiritul unei emoţii poetice autentice, opuse lirismului convenţional şi academismului rigid. Acestă modernizare a haikuului m-a şi încurajat să traduc unele mostre din contemporaneitatea sa. Am făcut-o prin intermediul limbii franceze, deoadrece... deocammdară, nu cunosc... japoneza...

L. B.

Ippekiro NAKATSUKA (1887 –1946)

*       *      *

Mi-e cam ruşine

În faţa marelui foc din ierburi uscate

În aer liber.

*      *     *

Glicine minunate

La fereastră

Numai până când soţia mea nu e pe-aici.

*       *      *

Mai profundă noaptea

Mai vizibile

Venele cărbunilor de lemn.

*      *     *

Bolnav în pat

În jurul meu albăstrimea

Unei mări iernatice.

*      *     *

Ierburile freamătă.

Trece o femeie

Cu sânii superbi.

*      *     *

Seară de primăvară

Lucru penibil printre toate

O planşă anatomică.

*     *    *

S-ar auzi plânsetul nocturn al ploii?

Ca gheaţa sunt

Braţele iubitei mele.

*     *     *

Imaginea mea

Iese din oglindă

Şi vine la expoziţia de crizanteme.

*     *     *

O cocioabă oarecare

Ocroteşte vizitatorul

De soarele arzător.

*       *      *

Un prunc vine pe lume

Deja cu părul alb.

Zorii.

*     *     *

În ţipetele puilor de corb

Nori

În derivă.

*     *      *

Nori în goană

Mandarine în vară

Împlinindu-se.

*      *     *

Eu voi continua să cosesc

Pe umerii mei

Cerul azuriu.

APOLLINAIRE: Poeme

1909

Doamna avea o rochie

Din pânză turcească mov

Iar tunica îi era brodată-n fir de aur

Compusă din două panouri

Şi-i stătea bine pe umeri

Ochii îi dansau precum doi îngeri

Ea râdea hohotea

Ea cu faţa de culorile drapelului francez

Ochii albaştri dinţii albi ţi buzele de-un roş intens

Ea cu faţa de culorile drapelului francez

Ea avea un decolteu amplu-oval

Şi coafură à la Récamier

Cu braţe dezgolite şi frumoase

Neauzind când bătu miezul nopţii

Doamna cu rochie din pânză turcească mov

Şi cu tunică brodată-n fir de aur

Decoltată amplu-oval

Îşi plimba buclele

Prinse în panglică aurie

Târându-şi micii pantofi cu catarame

Şi era atât de frumoasă

Că tu n-ai fi-ndrăznit nici s-o iubeşti

Eu iubeam femei cumplite din imense cartiere

Unde-n fiece zi veneau pe lume câteva fiinţe noi

Fierul era sângele lor iar drept creier aveau flacără

Iubeam iubeam poporul inteligentelor maşini

Luxul şi frumuseţea căruia nu-i sunt decât spumă

Această femeie era atât de frumoasă

Încât mă înspăimânta

Alcooluri, 1913

Cântecul dragostei

Iată din ce este făcut cântecul simfonic al dragostei

Există cântecul dragostei de altădată

Sunetul sărutărilor demente ale amanţilor iluştri

Strigătele de dragoste ale muritoarelor violate de zei

Virilitatea eroilor fabuloşi ridicată ca ţevile tunurilor antiaeriene

Urletul preţios al lui Iason

Cântecul lebedei pe moarte

Imnul victorios pe care-ntâia rază de soare l-a făcut să-l slăvească pe nemişcatul Memnon

Există ţipătul sabinelor când sunt răpite

Există şi ţipetele de dragoste al felinelor în jungle

Rumoarea surdă a sevelor ce urcă în vegetaţia tropicală

Detunetul artileriilor ce umplu teribila dragoste a popoarelor

Valurile mării din care se naşte viaţa şi frumuseţea

Există cântecul marii iubiri a lumii

Calligrammes, 1913-1916

ANIVERSARE GEORGE COŞBUC: 1866 - 1918

MARTORI VREMILOR TRECUTE

Martori vremilor trecute,

Cât sunt astăzi de tăcute.

Numai inimi-i vorbesc.

              George Coşbuc

Vieţuind într-un mediu colonial, de valori rătăcite aiurea şi noi rătăciţi de valori, copilăria mea nu avea nici pe departe atâtea cărţi, pe cât ar fi vrut să le citească, iar cele care îi cădeau sub ochi aduceau, uneori, a parodie ideologizată. Şi totuşi, ţin minte mai multe cărţi, lectura cărora mi-a marcat copilăria şi, probabil, cercetate prin prismele vârstei şi ale experienţei, – caracterul şi destinul mi le-au marcat. Prima dintre ele a fost, bineînţeles, „Abecedarul”, apoi – un volum de poveşti populare „moldoveneşti” şi altul de poveşti... mongole (!), ambele având un impact fascinant asupra imaginaţiei mele şi cred că, predestinat, încă de pe atunci, destinul mă proiecta, peste decenii, într-o altă întâmplare uluitoare şi ea, ca hazard... retro-providenţial!

Iată cum a fost: în iunie 1989, mă pomenii călător prin Mongolia şi, pe când eram la aeroportul din Ulan Bator, de unde trebuia să decolăm spre sud-vestul imenselor stepe, spre marginile marelui deşert Gobi, Urinhe, colegul amfitrion, însoţitorul micii noastre delegaţii din trei scriitori urss-işti, la un moment dat îmi face semn să privesc spre o copiliţă care citea într-o carte, ce se dovedi a fi, totuşi, nu una oarecare, ci chiar... „Rumân ardân ulgar” (!), adică – „Poveşti populare româneşti”! Apoi făcurăm cunoştinţă: pe fetiţa cititoare de basme o chema Ariunaa (Adorata!). Cartea fusese editată anul precedent, iar eu o ţineam în mână exact la patru decenii de la venirea-mi pe lume. Sigur că, brusc, îmi amintii şi de cartea cu poveşti  mongole pe care le citii în acea penurie bibliografică din copilăria mea. Era una pe care o ţineam mine, ca, de altfel, şi cărţile de poezii ale lui George Coşbuc (apăruseră, cu caractere chirilice, două ediţii, în 1956; şi nu era dl George, ci, „tradus” şi sub aspect... onomastic, se numea Gheorghe), apoi „Căpitan la 15 ani” şi „Copiii căpitanului Grant” de Jules Verne, dar, mai ales, mă ţinuse într-o maximă tensiune sufletească romanul (ca şi cum... detectivist) „Prinţ şi cerşetor” (Mark Twain). De la sine înţeles, primelor mele lecturi li se adăugau obligatoriu folclorul şi lecţiile de limba română pe care mi le „preda” anonimul filolog al neamului, Negurenii şi negurenenii mei care, dacă mă gândesc mai bine, nu au fost nici pe o clipă... anonimi! Dar, fireşte, mai adecvat ar fi să spun că acele prime lecturi veneau în continuarea vorovitului nostru în familie, pe uliţă, lecţiilor de limbă, folclorului  etc.

Şi iată că chiar acolo, într-un depărtat aeroport din Asia sau în avionul ce survola imensitatea stepelor ginghishahene, la distanţă cronospaţială de peste trei decenii şi şapte fuse orare mă surprinsei la gândul interogativ: Dar ce-ar fi să-mi revăd cărţile copilăriei, să le caut prin Biblioteca Naţională, mai ştiu eu pe unde s-o fi păstrat surate de-ale lor, apărute pe lume prin 1956-1958, după dezgheţul ce urmase condamnării cultului personalităţii stalinist?... Pentru că, îmi dau seama, fără acele momente cruciale nu putea să apară în Moldova Estică, ajunsă colonie ruso-sovietică, George Coşbuc! Ba chiar, până la acea etapă, nu fuseseră editaţi nici Eminescu sau Creangă, să zicem, „moldoveni” get-beget, nu români sadea ca transilvăneanul Coşbuc...

Stepă imensă, cronospaţiu berechet de survolat, astfel că, sus, la 10 mii de metri, trăiam intens instantaneea obsesie de a-mi revedea cărţile primilor ani de obişnuinţă cu lectura. „Dacă revin bine-sănătos acasă...”, îmi ziceam cu oarecare îngrijorare uşor fatalistă acolo, în imensităţile cereşti mongole.

Aşadar, re-ajuns la Chişinău, în scurt timp intrai la Biblioteca Naţională (pe atunci purtând numele... Nadejda Krupskaia...), unde, întâi şi întâi, solicitai, fireşte, cartea primei mele clase, pragul căreia i-l trecusem la 1 septembrie 1955, carte despre care aveam să scriu un „Reportaj din Abecedar”, inclus şi în prezentul volum de eseuri, astfel că cititorii care doresc să afle acele aventuri cu scriscetitul unui copil de acum foarte multă vreme, o pot face, urcând pe scările rândurilor de aici…

…Precum spuneam, George Coşbuc devenise, pur şi simplu, Gheorghe. Însă era o adevărată minune, o temeinică faptă de cultură, totuşi, ca, la Chişinău, în 1956, să apară două ediţii din operele coşbuciene! (Pentru că, nu peste mulţi ani, creaţia sa a fost şi ea trecută la index, adică – de nu interzisă oficial,  – era, oficial, trecută sub tăcere! Primul volum apăruse în colecţia „Cartea pentru toţi”, care aproape că reproducea întru totul, însă cu caractere de litere chirilice, formatul (postbelic), aspectul cărţilor din colecţia bucureşteană „Biblioteca pentru toţi”. Din caseta tehnică reţinem: Editura de Stat a Moldovei, 1956, 103 pagini, preţ 70 de copeici, tiraj – 15 mii (deloc puţin!), tipărită la... Tiraspol! În loc de postfaţă – o notă biografică, nesemnată, ce spune că: „Marele poet român Gheorghe Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, regiunea Dorna (Transilvania)”. Cartea se deschide cu idila Noapte de vară, urmată de: Nunta Zamfirei, Cântecul fusului, Rugăciunea de pe urmă, Vestitorii primăverii, Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, La oglindă, El-Zorab, Brâul Cosânzenei, Lordul John, Moartea lui Fulger, Un cântec barbar, Mama, Noi vrem pământ, Doina, Dragostea învrăjbită, Decebal către popor, Tricolorul, Nunta în codru, O scrisoare de la Muselim-Selo, In opressores; – acest titlu din încheierea sumarului sugerându-i, probabil, autorului notei să tragă sociologista concluzie că: „O latură însemnată a poeziei coşbuciene îi duhul de răzvrătire împotriva orânduielii burghezo- moşiereşti din România la hotarul veacurilor XIX-XX. Critica română a căutat de cele mai multe ori să-l înfăţişeze ca autor de idile nevinovate, ascunzând mereu latura asta revoluţionară a creaţiei lui. Coşbuc a crezut totdeauna că norodul român va sfărâma în cele din urmă lanţurile robiei, devenind stăpân pe soarta sa”.

DARURI ŞI AUTOGRAFE DE LA MAESTRUL GLEBUS SAINCIUC (1919 – 2012)

DIN JURNAL

22.I.1993

Generos, maestrul Sainciuc mi-a oferit două picturi pe carton. În atelierul proaspăt reparat, mi-a pus în faţă 7 lucrări, ca o săptămână a culorilor, zicându-mi senin: „Poţi alege două”. O deosebită generozitate astăzi, când plasticienii îşi sigilează pânzele, prubuluind în tainiţele minţii cam cât să ceară pe cutare sau cutare lucrare şi tot întrebându-se, când oare vor apărea turmele alea de cumpărători occidentali să le devasteze prin acţiuni valutare atelierele. Dar nu trebuie să le fim noi judecători pictorilor noştri care, de altfel, chiar şi înzestraţi cu har, mulţi n-o duc cine ştie ce bine materialiceşte.

Aşadar, din ele 7 picturi aleg o natură statică  cu lămâi, pe care, spune maestrul, a pus-o pe carton prin anii 1948-1950 (pe când iată-iată veneam şi eu pe lume); un portret de fetiţă din satul Dolna (începutul anilor 60). Cred că ambele sunt de valoare.