duminică, 22 octombrie 2017

A MURI ÎN TROLEIBUZ...






*     *     *

Alături se mişcă –
Nici chip
Nici picioare
Doar plapuma
Şi o uşoară indispoziţie
Ce sporeşte până la
A conştientiza că:
Ceea
Ce se mişcă –
E autosugestia.


*     *     *

Alinie-rea! ’Repţi!
Ia te uită
Ce bine trăiţi
Mama voastră de!...
Trage burta
Iar dincolo de case
Convingeţi-vă şi voi
E fabrica
Stânga-mpre-jur!
La muncă – pas alergător!
Lumea întreagă –
Armată e.


*     *     *

Mă culc pe pietricelele ţărmului
Încălzite de soare
Această piatră –
Umărul e
Aceste pietre rotunjite –
Sânii
Această lespede lustruită –
Burta
Aceste două bombate –
Genunchii
Şi
Un mic smoc
De alge


*     *     *

Sst
Auziţi

Şi încă

Şi aceasta

Şi acolo

Şi departe-departe


*     *     *

Ceasornicul rămânea în urma nopţii
Ceasornicul depăşea noaptea
Două timpuri nu coincideau


*     *     *

Sunt beat
La marginea pământului

După cercul polar
Mi se-nvârte capul


*     *     *

Oraş –
Port
Dragoste –
Sport
Mâncare –
Spirt
Şi apă din băltoacă


*     *     *

Cine eşti tu spirite?
– Serafim!
O sută de ochi
Şase aripi
Lumina iradiază de la mesteceni
Văzduhul
În văzduh pluteşte
Iar colea peste şase verste  –
Uzina


*     *     *

Tu eşti Laura mea
Proasto
Tu eşti Laura mea!
Albă porumbiţă
Încetează-a mai gurlui
Cu timonierul
De nu vai de capul tău...
Că doar tu ştii
Că sunt poet
Şi venii tocmai aici la marginea lumii
Ca să te  văd pe tine – tâmpito
Laura


marți, 17 octombrie 2017

DINTR-O REVISTĂ A PLURALULUI: „NOI”






Datare

Am mai multe poeme de demult care
în loc de zi, lună, an
sunt datate cu numărul tău de telefon
din păcate
deja nevalabil.


Afrodita-Poezia

Uneori, poezia devine atât de adâncă
încât se întunecă înfiorător
și pare că ar ascunde-o periculoasă stâncă
pentru eventualul înotător.

Și a mia oară îți vine
să părăsești această stare neprietenoasă
repetând tânguios ca un copil: „Gata
nu mă mai joc, plec acasă!”

Apoi, ajuns iar în singurătate
parcă aștepți, parcă jinduiești, parcă îți pare rău
într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca
din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu.


Programare

probabil
ea a trăit în sânul lui Avraam

e coadă mare să trăiești acolo

azi
e de presupus
pentru sânul lui Avraam
există programare online


Pentru Patrie

Ah, câte am făcut noi pentru Patrie!
Unii au murit,
alții pur și simplu nu s-au născut.


Ars subjectum

Ca o diversitate de moarte
dar mai ales de viață
ceața fierbinte se numește aburi
aburii reci se numesc ceață.

(Aici textul propriu-zis se află
între subtext și supratext
ca un sandvici de semnificații
scoase de sau puse la index.)

Iar când intervin aburii, ceața
continuarea subiectului e dificilă
încât e mai bine să-l stopezi, sau
pur și simplu să-l sugrumi fără milă.

Iar cei ce râvnesc să citească
precum se spune – (și) printre rânduri
nu au decât să facă-n fel și chip
să se descurce-n colectiv, sau singuri.

Trunchiul din Copou

Nu există o altă variantă:
odată și odată
se va sfârși și teiul lui Eminescu din Copou.

Probabil
tulpina îi va fi tăiată segmente
în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură
sau pur și simplu de patriotism.

Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe
trunchiul proaspăt retezat
să urce vrun mititel – o furnică
sau o vaca-domnului întâmplătoare
care
în câteva clipe
alergând mărunt-mărunt
să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu
de-or trece anii….

marți, 10 octombrie 2017

POEME DIN NORD




Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patrie mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem.
Anna Ahmatov



Nikolai  ADUEV    (1895 – 1950)


*     *     *

(Boris Pasternak)

Pe când îmi băgam capul în viață*
Ca o hârtie de turnesol lila,
Suflai spumița de pe rime, lucioasă,
Prinzând a mă lăcomi la asonanțe, da.

Pe mine nu mama mă născu, pur și simplu,
Ci mă aruncă în lume-lumină sora mea –
Viața. Și densă beznă se înstăpânea
În conștiință, încât trauma o amenința.

Și în cea mai amară din amarele nevolnicii
Trăiesc – mă chinuiesc splin, alean, mai ales – trac
Și voi ieși la libertate, dând din nou cu capul
În sintaxa otova a lui Boris Pasternak.
_______________________
*E, firește, o referință la cartea de debut a lui Pasternak „Sora mea viața”.


Samșad ADULAEV       (n. 1957)


După amiază

Fereastră deschisă în inima verii.
Ciripitul-clănțănitul păsărilor – iute,
iute, ceea ce nu importă. Refracția
apei putrede clăti soarele:
gigantica noapte – rămasă în urmă de parcă
deja Lautréamont ar fi trecut oceanul.
La ora amiezii privești în jos, unde albește
fiece mărunțiș de o claritate mustrătoare. Sotto-
voce citesc în palida odaie
rugăciunea; cine? Vara nefericiților,
ar fi spus amicul meu.


Kleist

Desăvârșirea spuse el
e statică
și schimbându-se de pe o cizmă lustruită
pe cealaltă cizmă
prinse a trăi nerăbdător
o secundă.
Între timp glonțul de fier(e)
deschise tâmpla
de o rotunjime impecabilă
a copilului și patriotului
pe 21 noiembrie. Îndură-te de el.


Ivan AFANASEV-SOLOVIOV      (1905 – 1939?)


Din „Poemul nordului”

2

O Petrograd,
Cum să nu te cânt,
Strângându-mi de gât
A versurilor ștreanguri,
Când tu îmi aduci generos până  la agonie
Fiicele tale dragi în patul meu de amant
Și nu știi
Dacă turnuri zvelte
Frângându-le din mijloc
Sau albastrul corp de moschee
Va silui astăzi poetul
În albele cearșafuri ale poemului.

1923

joi, 5 octombrie 2017

DINTR-O REVISTĂ DE LA ȚĂRMUL MĂRII





Către o balama, către o poartă

Casa noastră era cam în centrul satului
însă ieșea că locuim oarecum mărginaș
poarta de la fântână fiind un fel de balama
care prindea o mahala de altă mahala
ce se mișcau, se închideau – deschideau
în dependență de ce pofte și dispoziții aveau.

Când eram mic
poarta-balama mă purta
mă îndruma
când spre ieșitul în drum
spre plinul satului
când îndărăt spre brâul albastru al casei
astfel deprinzându-mă cu lumea care
și ea
pe la margine (îmi ziceam) are vreo fabuloasă balama
cu care e prinsă de cer
de vreo stea
așa
ca poarta noastră
ca poarta mea
numai că pe poarta cerească îmbălămată
se dădea huța nu un boț cu ochi
o bucată de humă
ci vreun înger
vreo ursitoare
care
în taina nopților își alegea cărare
spre casa lui Teodor al lui Ipatie
și a Anastasiei din Negureni
unde era așteptat
prunc de alăptat
prunc de înfășat
prunc de botezat.

(Bineînțeles, acea ursitoarea
în ianuarie ’49 – secolul trecut –
îmi tăiase și mie cordeluța ombilicală
ca pe o panglică inaugurală.)

Apoi s-a făcut că odată
de acolo
de la prinderea uneia de alta a mahalalelor
unde mie mi se părea că viețuiam mărginaș
acea balama
acea poartă prinsă de ea
m-au transportat cu amplitudine ușor înfricoșătoare
la oraș.

O, salut, salut,
balama
poartă de demult!
Salut și recunoștință!

Pe huma umedă

Lumea tot mai vuitoare
cu cât mai viitoare – cu atât mai vuitoare
te duci cu gândul la Geneză
                                            când
nu avea cine face gălăgie
de se auzeau doar lipăitul palmelor Lui Dumnezeu
pe huma umedă:
                         Lipa, lipa!