(variantă
de revistă)
Pentru prozatorul Vasile Vasilache
(1926–2008) scrierea jurnalului nu a ținut de hazard, de moft, de „printre
altele”, ci a fost un act conștientizat, asumat și continuat chiar cu efort, cu
acribie, când era cazul, precum reiese din cele constatate de I. Nagacevschi, prefațatorul,
care a cunoscut caietele „de formate diferite, cu mult moloz în ele, cu scris
mărunt și înghesuit, cu zeci de ștersături și corectări, cu șirurile de litere
având tendința să se extindă în toate părțile, să se lățească peste câmpuri, să
iasă în afara paginii”.
Pe 18 noiembrie 1966 apare prima
notiță în cartea de... azi, editată, iată, peste cincizeci și unu de ani. Ca
program vag încă, scriitorul își vede rezumatele din paginile ce au a urma ca
pe „o confruntare a «Eu»-lui cu lumea, cu cei de mă cunosc
și… nu mă cunosc…”
Implicit, în discursul selectiv, se
întrevăd și punctele de atenție ale autorului, unul dintre care ține de portretele colegilor, de-ai noștri sau
de aiurea, primul din ele fiind al lui Ion Druță („Un talent, în care se zbat,
crispat, harul și vanitatea, provocând zilnice revărsări de fiere”.).
Sau portrete din lumea și literatura
mare: „Aseară am făcut cunoștință cu Tarkovski (Andrei – l.b.). Gesticulația, mișcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă
voit demonizat… Poate pentru a-și ascunde înstrăinarea față de cele
înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivități silite, «forțate», «nevoite» (de la «nevoie»), pentru a-și păstra intactă o copilărie întârziată
(sau poate netrăită?…)... Are un râs sticlos, nervos, o față care te izbește
printr-o necontenită mișcare convulsivă; ai senzația că poartă un obrăzar din
care face ce vrea, pungindu-l, desfăcându-l, unghiurile, colțurile gurii
ducându-le până la ureche, străin, automat”. (Portret realizat de un maestru,
ce mai!)
Ori: „Gorki reprezintă pentru
literatura universală unul din cele mai rare și mai ciudate cazuri: o sete
nebună de cunoaștere a hamalului, – amestecată sau mai bine zis inoculată
într-un talent, căruia tocmai asta îi e contraindicat, – a dat naștere unui
călugăr fanatic, care propovăduiește… beat… de tot ce-a vorbit o lume… până la
el!” Superb!
Prozatorul se abate pe pistele
teoreticienilor, unde își expune preocupările pentru artă (literatură, cinema),
relațiile dintre oameni, colegi. Astfel, în timp ce „critica literară”
aservită, de uz general sau academic de la Chișinău, stivuia pe raftul de
bibliotecă bizarerii despre realismul socialist, omul nou, rolul partidului,
atașamentul față de astea... și de celelalte, republicane și unionale, ale
„literaturii sovietice moldovenești” și a bravilor ei șoimi care nu erau, de
fapt, decât niște coțofene guralive, Vasilache scrie în jurnal despre unul din
fondatorii și promotorii formalismului rus, răspândit năvalnic în Europa și
peste ocean, Roman Jakobson, care într-un interviu din „Les Lettres Françaises”
„încearcă să dezvăluie o enigmă din multele, – raportul cuvânt-creație,
interacțiunea, interdependența și, totodată, contradicția dialectică dintre
acestea (fenomenologia ori structuralismul în lingvistică). Arta este un
adjectiv al realității, mulțumită primului, căci are tendința de verb, adică de
mișcare... Ciudat ca niciodată, azi arta dă dovadă de structuralism. Au nu
cumva o încătușă multavansatul scientism, au nu cumva tendința amețitoare de a
abstractiza exhaustiv noțiunea «lumea» știrbește spontaneitatea artei,
actul intuitiv?” Aici și în alte momente revelatorii din această spunere de
sine și de alții, de lume, îl vedem pe Vasile Vasilache cel mai puțin cunoscut
– scriitorul de dincolo de cromaticul său neaoșism asumat cu bună știință –
intelectualul timpului său, conectat la suflul și pulsiunile spirituale
transfrontaliere, de dincolo nu doar de hotarele sovietice, ci și de dincolo de
realismul socialist.
