REZUMAT DE RECENZIE

(variantă de revistă)

Pentru prozatorul Vasile Vasilache (1926–2008) scrierea jurnalului nu a ținut de hazard, de moft, de „printre altele”, ci a fost un act conștientizat, asumat și continuat chiar cu efort, cu acribie, când era cazul, precum reiese din cele constatate de I. Nagacevschi, prefațatorul, care a cunoscut caietele „de formate diferite, cu mult moloz în ele, cu scris mărunt și înghesuit, cu zeci de ștersături și corectări, cu șirurile de litere având tendința să se extindă în toate părțile, să se lățească peste câmpuri, să iasă în afara paginii”. 

Pe 18 noiembrie 1966 apare prima notiță în cartea de... azi, editată, iată, peste cincizeci și unu de ani. Ca program vag încă, scriitorul își vede rezumatele din paginile ce au a urma ca pe „o confruntare a «Eu»-lui cu lumea, cu cei de mă cunosc și… nu mă cunosc…”

Implicit, în discursul selectiv, se întrevăd și punctele de atenție ale autorului, unul dintre care ține de portretele colegilor, de-ai noștri sau de aiurea, primul din ele fiind al lui Ion Druță („Un talent, în care se zbat, crispat, harul și vanitatea, provocând zilnice revărsări de fiere”.).

Sau portrete din lumea și literatura mare: „Aseară am făcut cunoștință cu Tarkovski (Andrei – l.b.). Gesticulația, mișcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat… Poate pentru a-și ascunde înstrăinarea față de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivități silite, «forțate», «nevoite» (de la «nevoie»), pentru a-și păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită?…)... Are un râs sticlos, nervos, o față care te izbește printr-o necontenită mișcare convulsivă; ai senzația că poartă un obrăzar din care face ce vrea, pungindu-l, desfăcându-l, unghiurile, colțurile gurii ducându-le până la ureche, străin, automat”. (Portret realizat de un maestru, ce mai!)

Ori: „Gorki reprezintă pentru literatura universală unul din cele mai rare și mai ciudate cazuri: o sete nebună de cunoaștere a hamalului, – amestecată sau mai bine zis inoculată într-un talent, căruia tocmai asta îi e contraindicat, – a dat naștere unui călugăr fanatic, care propovăduiește… beat… de tot ce-a vorbit o lume… până la el!” Superb! 

Prozatorul se abate pe pistele teoreticienilor, unde își expune preocupările pentru artă (literatură, cinema), relațiile dintre oameni, colegi. Astfel, în timp ce „critica literară” aservită, de uz general sau academic de la Chișinău, stivuia pe raftul de bibliotecă bizarerii despre realismul socialist, omul nou, rolul partidului, atașamentul față de astea... și de celelalte, republicane și unionale, ale „literaturii sovietice moldovenești” și a bravilor ei șoimi care nu erau, de fapt, decât niște coțofene guralive, Vasilache scrie în jurnal despre unul din fondatorii și promotorii formalismului rus, răspândit năvalnic în Europa și peste ocean, Roman Jakobson, care într-un interviu din „Les Lettres Françaises” „încearcă să dezvăluie o enigmă din multele, – raportul cuvânt-creație, interacțiunea, interdependența și, totodată, contradicția dialectică dintre acestea (fenomenologia ori structuralismul în lingvistică). Arta este un adjectiv al realității, mulțumită primului, căci are tendința de verb, adică de mișcare... Ciudat ca niciodată, azi arta dă dovadă de structuralism. Au nu cumva o încătușă multavansatul scientism, au nu cumva tendința amețitoare de a abstractiza exhaustiv noțiunea «lumea» știrbește spontaneitatea artei, actul intuitiv?” Aici și în alte momente revelatorii din această spunere de sine și de alții, de lume, îl vedem pe Vasile Vasilache cel mai puțin cunoscut – scriitorul de dincolo de cromaticul său neaoșism asumat cu bună știință – intelectualul timpului său, conectat la suflul și pulsiunile spirituale transfrontaliere, de dincolo nu doar de hotarele sovietice, ci și de dincolo de realismul socialist.

Sunt explicite și dureroase revelațiile psiho-sociale, inclusiv scriitoricești, deloc puține: „O obiecție, pe care aș face-o tuturora: lipsă de caracter nu numai artistic, ci și omenesc (se prea poate ca ea să fie indispensabilă!). Tarele generației anterioare, procentele ce se plătesc fricii, o trăsătură foarte dominantă într-un stat cinovnicit!”.

În timpuri când nu puteau exista mai multe păreri, decât cea declarată zi de zi de partidul-buldog în articolele de fond ale ziarului „Pravda”, scriitorul visează aievea în jurnalul său: „Hai să avem fiecare dintre noi câte o părere!… Vor fi atunci mai multe păreri, vom fi deci mai bogați sufletește, un popor va fi mai bogat spiritual”. Reia mereu tentativele de a-și explica trăsăturile vremurilor pe care le trăiește și de a le defini pe înțelesul său care, evident, dorea să fie al mai multora: „Tendința secolului, aviditatea lui pentru rațional, de-aici pentru abstracție… O sete nebună are secolul acesta pentru dezveșmântare, pentru goliciune și spirit categoric, de unde vine și brutalitatea, linearitatea, în numele exclusivității scopului… Secolul constructivismului pune direct temei, chipurile, pe miez, dar, descărnat, fructul și-a pierdut ademenirea, acel vino-ncoa… Iar multele taine dezvăluite, cunoscute sunt însemnul bătrâneții, al cinismului pronic și al proniei cinice”.

Strădania de a înțelege secolul, dar și pe contemporanii săi: „Goliți de slăbiciuni, avea loc în oameni o inhibiție de încredere, care-i copleșea, așa că la început parcă le turna în vine forțe noi. Începea imediat «folosirea, aplicarea» acestor forțe în acțiuni, dar imediat omul, tot acest om, care mai adineaori era îndrăcit de atotputernic, – devenea de-odată rătăcit, căci în marginile tuturor fațetelor sale sufletești se vedea prăpastie, abis… Uluitor cum de Dostoievski a prevăzut în Бесы (Demonii – l.b.) molimele sec. XX, ridicate la ranguri statale, luate drept religie, legiferate”; „din omenie, în numele omeniei, mai totdeauna s-au făcut cele mai mari, masive, absurde vărsări de sânge –  cruciadele, inchiziția, fascismul, comunismul”.

Omul sub vremi, mai ales sub comunism: „Presa noastră e permanent ocupată și preocupată de «popularizarea» politico-culturală, care în fond de cincizeci de ani continuă, sărăcind duhul. Tot mai mult și mai mult spiritul ales, blagorodnic, nobil prin natura sa și «de la natură», se izolează, «уходит в себя» (se retrage în sine – l.b.), cum zice rusul, pentru că… n-are încotro! În consecință o tot mai largă sărăcire a duhului omenesc, o vulgarizare a lui”. 

Cum de-și permite Vasile Vasilache, căruia i se suspendase dreptul la semnătură și aflat în vizorul diverselor organe de băgare de seamă și interdicție, să continue a minimaliza, a sfida idealurile comuniste îmbibate cu morală internaționalistă și „atitudine revoluționară”, scriind: „Referindu-ne la titlul unui roman modern: am ajuns la omul fără însușiri, la literatura fără însușiri, adică la scriitorul fără însușiri, ori la epoca fără însușiri? Iar dacă acest lucru se întâmplă, de ce se întâmplă? Există un de ce aici, pentru că am admis efectul, consecința, deci unde-i, care-i cauza?”?

Să cutezi tu să spui, puțin zis iresponsabil, că: „Începutul secolului XX prevestește intrarea în vigoare definitivă, irevocabil, a pactului Faust-Mefistofel”, făcându-te a uita (bineînțeles, sfidător, provocator antisovietic!) că secolul a început cu marea revoluție socialistă din noiembrie octombrie?

Cum să publici pagini referitoare la religie, existențialism, Joyce, Kafka, Freud, Musil?

Și, parcă, hazardul, întâmplarea vieții ar propune un comentariu la situație, i-ar sugera scriitorului să-l facă, acesta, pe 1 decembrie 1968, notând: „Azi mi-am cumpărat de la magazinul de mobilă de ocazie biroul fostului președinte al Consiliului de miniștri al RSSM (Rudi). Ceea ce se săvârșea la acest birou istoricește (dreptate, nedreptate… ) eu sunt dator încă o dată omenește să cumpănesc și să mă rostesc”.

Paginile de nonconformism, de răspăr cu ideologia oficială, care apar în această diaristică de taină, ne îndreptățesc să tragem concluzia că, în măsura în care jurnalul unui scriitor ține de literatura propriu-zisă, cel al lui Vasile Vasilache e literatură de sertar, ce dă în vileag și lucruri destul de delicate, inclusiv cele legate de starea materială precară a familiei, în care nu se obișnuiește să se facă daruri/ cadouri tocmai din cauza lipsurilor. Vibranta și dezolanta nuveletă despre trecerea într-o casă la curte, pe care o visase, și-o dorise, însă care, de cum intră cu familia în ea, îi cășunează multiple necazuri: „În prima sau a doua zi de cum m-am instalat s-a început lupta cu «nisipul» alegoric vorbind, ca și captivul lui Kobo Abe!… Și același sentiment al zădărniciei: oricât l-ai arunca, el o să curgă neîndurător sub forma unor o mie de griji și grijulițe: s-a rupt o scândură din poartă, sunt două sau trei olane sparte în pod, iese fum, cărbunii… nu-s, copiii n-au scaune, n-au mese, e frig, se cer reparații generale, beciul se năruie; și tu din zori până în noapte trebuie să te scuturi grijuliu ca un câine ud de ploaie...

Starea aceasta a mea jalnică o mai agravează și o oarecare суеверие (superstiție – l.b): în casa asta un altul și-a luat singur zilele, iar în casele de la țară, unde «nu ne mergea», cum zice nevasta, – de asemenea au fost sinucideri și omucideri… Fără să vrei, începi să crezi în păcat și răsplată, să te simți o ființă neapărată, nu numai neputincioasă…”

Ca și mulți alți colegi, am beneficiat și eu de ospitalitatea acelei case. Am coborât și scările aproape abrupte ale adâncului beci cu butoaie de vin bun, însă în care, până a veni noi, își pusese ștreangul de gât nedreptățitul, constrânsul de puterea oficială scriitor V.R.  

Starea intelectualului sovietic dintre Nistru și Prut? Nevoința sa, a scriitorului, de a umbla să vândă carnea de vită a unei rude de la țară? Scena merită reprodusă, fiind una sui generis sovietică, adică anapoda:

„Azi dimineață, taximetristul, un ovreu:

– Eu, dacă vreu, pot să nu te ieu, că mata ai comandat taxi, așa-i? Dar ce-mi vâri, carne, așa-i?

Eu:

– Da eu te rog frumos …

– Așa-i, toți te roagă frumos, da eu răspund, uite cum e…

La bazar, la 7 dim. Întuneric… Carne, carne… M-am strecurat al doilea ori al treilea… Zic unuia care a venit al patrulea:

– Tovarăși, aici e rând, luați aminte, iată dumnealui e primul, eu după dumnealui… Dumneata după mine ești, zic lui al treilea:

– Mata ești după mine, face el serios, abătut chiar …

În mine se revoltă târgovețul, stau în pălărie, mantou. Toți tac… Adică știm noi ce știm: și într-adevăr, eu am rămas ultimul cu carnea…”

La patruzeci de ani împliniți, Vasile Vasilache pleacă benevol de la revista „Nistru”, organul Uniunii Scriitorilor din Moldova, convins că trebuia mai demult să se retragă „din aiureala asta locală, așa-zisa viață literară”, în care poți să te referi la trei-patru scriitori – nu mai mult, – și toți aceștia atât de disparați, atât de contradictorii, – (ori e prezent în actualitate cu «tema», dar verbu-i, stilul, viziunea, e a lui Stamati ori… nu-i nici una, nici alta… ) – încât te lași păgubaș”.

De altfel, prea puține nume de scriitori, pictori, actori, muzicieni etc. au fost admise de autor în aceste pagini. Motivul e de înțeles: pe foarte puțini din contemporanii săi chișinăuieni îi considera intelectuali de valoare, rasați: „Scriitorii noștri, (cei de inimă!), parcă-s șapte la o pălărie… Aida-de, of, da, Doamne!… N-avem intelectuali… Niște moaște gemânde! Când nu mai vezi niciun chip – să hohotești demonic!…”, notează autorul jurnalului, în paginile căruia colegii de condei apar de cele mai multe ori fugitiv și, de regulă, în cazuri anecdotice. Pentru că la Chișinău Vasilache nu prea afla convorbitori interesanți, unul dintre puținii cu care se reținea ore în șir fiind pictorul Mihail Grecu (între 1937-1940, își făcuse studiile la Academia de Arte Frumoase din București**), în atelierul căruia adăsta pentru lungi taifasuri și pe care îl portretizează în mișcare temperamentală, revărsătoare în „nesfârșitele sale monologuri incantatorii, euforice”. Grecu care, spre deosebire de alți colegi-pictori ai săi, „față de raporturi, corespondențe, amiciție, te incită, te-ațâță, nu-ți dă pace ca un ghidușar”.

Trimiteri la multiplele, vastele sale lecturi, unele din care țineau nicidecum de divertisment, ci de studiu, de cercetare. Lecturi întrețesute cu propriile sale opinii: „Am citit Cervantes al lui Bruno Frank. O carte scrisă șmecherește, hâtru, adusă sub un unghi donquijotesc, plină de compasiune admirativă, un Cervantes docil, – eu îl văd, îl intuiesc un buclucaș fără pereche, obrăznicătură în fața destinului, un nărăvaș pe care până nu l-au ogoit ambițiile, nu l-a zlămăcit (zdruncinat – l.b.) viața – n-au putut țâșni din el semințele”.

Din unele cărți citite extrage un conspect esențializat.

„Am luat cinci volume din Th. Mann, «Craii de Curtea-Veche». Tot mai mult și mai mult mă cuprinde dorul de lectură, ceva alcoolic, încontinuu, aș citi cum citeam în închisoare sau când m-am întors. Singurătatea îmi dă, îmi strecoară o plăcere de întovărășire cu cartea. Undeva ființa-mi nu-mi e făcută de lume, de dezbateri, întâlniri, polemici intelectuale… O mulțime de vești despre carte, gusturile care o încearcă și o dezleagă”.

Se știe că lecturile îi stimulează unui scriitor propriile idei, intră, implicit, în scrisul acestuia. Astfel, citând din „Caietele” lu Camus: „Timpul nu se scurge repede când este observat. El se simte supravegheat. Însă, timpul profită de distracțiile noastre. Poate există chiar două feluri de timp: acela care este observat și acela care ne transformă”, V.V. pune în paranteză: („Ah, ce se mai leagă de «cocoș»!”); sau altă remarcă – „Tot aici: Serafim de după ochiul, prin și după care se ascunde târgovețul! Am să scriu numaidecât!”, adică întrevede posibile imersiune sau întrepătrundere mutuală a filosofiei înalte cu cea a „prostimii” din romanul său „Povestea cu cocoșul roșu”, care avea să fie interzis de comuniști.

Tot la lecturile nesățioase trimit și nenumăratele citate în limbile rusă, franceză, latină. Păcat însă că cele mai ample, cu întâmplări și dialoguri în limba rusă (întâlnirea cu Andrei Tarkovski, de pildă, sau lungile extrase din și despre Tolstoi, cele din T. de Chardin...) nu sunt traduse în românește, ca și multe noțiuni, frânturi de dialoguri, reproduse din corespondența personală.    

În mare, jurnalul lui Vasile Vasilache e consemnare, relatare, atitudine întru demnitate și verticalitate umană, intelectuală, însă, de multe ori, el e pigmentat și cu adevărate mostre de proză: „...un soare pieziș roșu-portocaliu, orbitor, o reveneală primăvăratică, iute, o lihneală a văzduhului, slăjituri (de la: a se slăji – l.b.) din verdeață, frunză, sfecla ieșită din pământ, ca din mânecă, un ciot de mână... O întorsătură apocaliptică, – o toamnă, – răsturnată printr-o primăvară, – când din înmărmurirea asta tomnatică se desprinde mișcarea, – au ieșit brusc, din pământ, furnicile, șoarecii, gândacii, au pornit orb fluturii, gângăniile, muștele, rădaștele ș.a.m.d., de parcă undeva, cineva, a electrizat ceva (scoarța Terrei, – o explozie atomică?) și s-au pornit apocaliptic toate în horă… – și de ici… moare Zaharia! Odată moare!” Cât de în spațiile sale e prozatorul-diarist!

În mai multe cazuri/pagini, jurnalul devine spațiu de laborator pentru ce scrie și va scrie Vasilache, aici el dând, uneori in extenso, pasaje cu personajul său Serafim/ Anghel din romanul „Povestea cu cocoșul roșu”.

Laborator și autosupraveghere în cele legate de profesie: „Ciudat, în actul scrisului ne conduce un sentiment – (înainte de a se încununa în gând), un fluviu subteran”.

„20/XII.1966. Trei zile nicio pagină, azi 8 in șir și, pare-mi-se, inspirate!”

„Iată-s trei zile – 6 păginuțe scrise, însă un freamăt lăuntric ce mă înfioară, îmi dă frisoane, îmi tremură mâna… I-am găsit doar cheia”.

În unele pagini scriitorul este în dialog cu sine însuși:

„De ce mi se supune atât de greu Anghel? De atâta că-mi e un rod al rațiunii? Bine, dar mai în toate sunt de acord cu el!

– Cu mintea, Vasile! În fond, ești un moralist… ca orice moldovean”.

Sau:

„Aceeași grijă! În definitiv, te întreb, Vasile, ce mobil ai dat tu lui Anghel în partea I pentru a săvârși ceea ce a săvârșit? Niciun mobil, nici sentimental, nici rațional! Pur și simplu, ai parodiat câteva aparențe (mai degrabă) ale socialismului… Câteva trăsături demagogice ale politicianismului stalinist, hrușciovist. (Oricât ar părea de straniu, unul s-a continuat prin celălalt, în dauna – ha-ha! – în dauna amândurora.)” (12 august 1968).

E în jurnal o benefică, aș spune, dedublare ideatică și stilistică, în care alternează pagini de o subtilă estetică, filosofică elitar-literară cu cele de pe versantul ruralismului și neaoșismului, în care Vasile Vasilache a excelat. Acum însă, cu o întârziere de jumătate de secol, îl vedem virtuos și în imaginarele saloane, la efervescentele simpozioane de dezbatere a ideilor secolului XX în percuții de ecou cu cele care străbat spre noi din adâncile antichități. Se întâmplă și pasaje mixte, să zic așa, în care stilurile și ideile, de pe o parte și de pe alta, se amestecă, metisajul având și el savoarea sa.

Sau un alt pasaj de stiluri „amestecate”, cu subtilități elitare și inflexiuni de la talpa țării:

„Am făcut Maiul-Paștele la țară. Nimic mai răvășitor și mai dezolant decât oamenii aceștia simpli jucându-se de-a v-ați ascunselea în gânduri, în vorbe, supunându-se bontonului local, codului lor etic vechi-străvechi, conformându-se momentului, circumstanțelor și celor din jur… Astfel sub ochii tăi se joacă Shakespeare la orice pas sub naivitatea cea mai crasă, cu o candoare ipocrită, întâlnită doar printre aristocrații seculare… Iar privirile, privirile numai cât fac! Uh…”

Peste vremi, un jurnal poate trezi și destule regrete, inclusiv pe cele legate de proiectele anunțate de scriitor, însă care, din păcate, așa și nu au trecut de pagina în care au fost anunțate și... uitate sau abandonate din diverse motive care se insinuează neprogramatic în destinul și travaliul autorului, Vasilache gândindu-se să scrie eseul „Shakespeare și literatura Modernă”. Apoi doar l-a schițat, lăsându-l de componentă a jurnalului.

„Tratat despre prostie” și „Shakespeare și niciun sfârșit” sunt de fapt două eseuri care au rămas în jurnal, adică în manuscris, din simplul motiv că autorul lor înțelegea perfect (de trist) că, la acea vreme, ele nicidecum nu ar fi fost acceptate de vreo publicație literară, de cultură, din foarte puținele care apăreau pe atunci la Chișinău: „Cultura” sau „Nistru”. Realismul socialist, dar mai ales puterea comunistă de o stupidă ideologie reducționistă insinuată în toate nu ar fi acceptat ca cititorul care e om sovietic (și al muncii!) să fie băgat în confuzii de texte atât de... mai bine zis – texte din altă lume și pentru altă lume.

Nu s-au împlinit nici alte planuri pe care și le anunța: „Numaidecât trebuie să scriu ceea ce mă cearcă de ½ de an: «Despre provincialism» și apoi o recenzie la «Basmele» prelucrate de Botezatu”. Rămân uitate și alte proiecte jinduite: „...trebuie de scris ceva din istoria asta (despre un atlet de bâlci – l.b.), căci la un moment dat am simțit o detașare ciudată față de cele din jur – îmi da târcoale un sentiment și un gând de-o povestire”. Intenția primului eseu – „aș vrea să scriu despre provincialii necontaminați de provincialism” a trecut doar în schița sumară ca variantă de jurnal.

Din păcate, la suprafață, dar și în subsidiar, jurnalul lui Vasile Vasilache oferă multe probe de surdină și abandon, lehamite și resemnare, pentru că nu-i stătea în putere unui scriitor onest și cu adevărat talentat de la Chișinău să înfrunte deschis regimul opresiv imperialist, deznaționalizator, care curma elanul, descuraja intențiile, paraliza posibilitățile și disponibilitățile de creație, în vreme ce stimula grafomani de tot soiul, agramați, coțcari înălțători de lozinci, șefuleți (secretari) de la uniunea scriitorilor, turnători așteptând cu denunțurile în gușă prin anticamerele secției de propagandă de la CC sau cele ale KGB-ului. De aceea, ajuns la Moscova sau la Ialta, Vasilache căuta a se întâlni cu personalități de atitudine în răspăr cu puterea oficială. În metropola sovietică se mai putea da semne de rezistență, având încurajarea și susținerea tacită a unor reprezentanți ai ambasadelor străine, agenții de presă de peste hotare, care relatau în Occident despre zvâcnetele de nemulțumire din Moscova, unde anumiți șefi de state și organizații internaționale luau atitudine întru apărarea libertății cuvântului, drepturilor omului în general. Pe căi diplomatice, prin oameni de cultură, editori, jurnaliști străini, de sub zidurile Kremlinului mai puteau fi expediate scrieri contestatare, ca să ne amintim de cele ale lui Soljenițîn sau de romanul „Doctorul Jivago” al lui Pasternak. Însă la Chișinău, în RSS Moldovenească, nu existau ambasade și consulate străine, nu erau acreditați corespondenți din Occident, nu veneau în turneu formații teatrale, artistice de peste hotare... În genere, prin capitalele republicilor unionale, de cum încerca cineva să facă un gest de nemulțumire față de putere, fără amânare o astfel de cutezanță era anihilată de ciclopii de tot soiul, de strădania lașă, obedientă a cozilor de topor autohtone ce-și luau simbria de la partid și securitate.  

Un discurs aparte din jurnal este intitulat Ialta, urbe proverbială în activitatea fondului literar sovietic, pe acolo, oploșiți în așa-zisa casă de creație, perindându-se, aproape ritualic, și multe zeci, poate chiar sute de scriitori de la Chișinău. Unii dintre ei își programau sejururi lungi, reluate din an în an, alții  mergeau în acel sub-tropic blând al Crimeei, chiar de două ori în patru anotimpuri, însă, din câte îmi amintesc nimeni dintre ei nu a lăsat referințe scrise despre această urbe, nu a încercat să-i schițeze un portret tipologic, cum o făcea, în primăvara anului 1987, Vasile Vasilache. Frumoase, plastice, memorabile pagini. Iată un fragment: „Orășelul acesta se afla într-o văgăună. Din sus, de la miază-noapte, din apus, și din răsărit, îl fereau creste galbene de piatră, albicioase, sau albe-albe, ca helgea – iarna, când cădea zăpada. Iar poalele, tălpile i le spăla marea… Din sus, din miază-noapte, răsărit și chiar din apus, ca un căuș într-o rână, ca o albie pe-o coastă, crestele semețe, albicioase, căptușite permanent cu zăpadă, fereau orășelul de zvăpăierile continentale: geruri, nămeți, ploi torențiale, stihii și răbufniri ale naturii! Dincoace, la poale, marea i se unduia la picioare și, totuși, neastâmpărată. Dar, de, ca marea, – niciodată nu-și ieșea din maluri, din vaduri, – deci, ca marea cumplită și blândă, cum e ea din vecii vecilor…

...Mai în scurt, orașul acesta semăna oarecum a paradis, unde pe orice om sănătos care nimerea încoace, îl cuprindea o tristețe sfâșietoare în urma unui raționament instinctiv și, prin urmare, cu atât mai zguduitor: «Nu-mi vine să cred că toți acei care au trăit aicea au murit, ca să zic așa, forțat, constrânși de acele calamități care sunt bolile, suferințele trupești ale omului»...”

Pe acolo, pe la Ialta, își căuta și găsea refugiu omul și scriitorul Vasile Vasilache. Omul care hălăduia, cutreiera acele versante cu chiparoși, meditând îndelung, sau angajându-se în discuții întinse și alambicate. Ca bun cozeur l-am cunoscut și noi, aprinzându-se de la contraargumentele interlocutorilor, dar și de la propriile sale divagații când savante, când neaoșe, plastice, poetice, după unele din care se întâmpla să constate: „Ieri parcă dăduseră năbădăile peste mine – amețisem – vorba e că discutam cu un rus: a) despre Cehov; b) despre «pericolul galben»; c) despre evrei: «Nația mea e mai presus decât toate», – mi-a declarat o fetișcană de 19 ani, și multe altele: Shakespeare, Goethe, literatura de atmosferă, lit. de caractere, lit. antică, clasicism, etică de scriitor, și multe, multe altele – 3 ore în șir”.

Uneori, vreo excursie: „Azi am vizitat «Casa Cehov”. Un sentiment zguduitor de contradictoriu. Pe de o parte: universal recunoscutul Cehov, pe de altă parte: umilul, supusul, pricăjitul Cehov sub apăsarea vieții materiale, cu sunduce, cu mobilă întâmplătoare, cu adunătură, cu vechituri – fecior de târgoveț și „хозяин“ (stăpân – l.b.), cap de casă condus de femei, de capricii și necazuri insolubile: boală, resurse materiale limitate, prieteni… așa și așa…”

Și, parcă oarecât aparte și osebit de omul Vasilache – scriitorul care ca și cum nu se afla, cât și-ar fi dorit, într-un ritm firesc, dezinvolt de creație, ostracizat la Chișinău, descurajat în elanurile și intențiile, refugiat la Ialta, unde spera să-i revină posibilitățile, abilitățile de a făptui prin cuvânt. Mai curând traducea, decât se dedica propriilor sale pagini.

(Da, ca să nu fiu chiar nedrept cu scriitorii noștri afoni la farmecele orașului Ialta: pe acolo, lor li s-au întâmplat diverse cazuri hazlii, anecdotice, discuții crâncene, în contradictoriu, unele dintre care le-am fixat, la rându-mi, în jurnal, altele chiar publicându-le. Unii dintre acești colegi, întorcându-se de la fructuoasele sejururi de te miri ce din Crimeea, aduceau la uniunea scriitorilor vești despre ce mai face Vasilache pe acolo, Vasilache care se întâmpla să se afle în blândețea acelor locuri luni la rând. Da, lună, după lună, parcă însingurat, parcă în toate ale lumii venite de pe la Moscova, Leningrad, din Siberia, de pe la minele de cărbuni de unde minerii își gratulau soațele cu bilete de odihnă la Ialta, lăsându-le în libertatea și ademenelile lor... – să zic așa, în tonalitatea discretă, cuviincioasă și doar oleacă-oleacă aluzivă a lui Vasile Vasilache. Pentru că, sfătoasă, grijulie, Ialta îți hotărăște să nu prea fii dezlegat la limbă, să mai păstrezi și unele taine, distanțe, să faci ferfeniță niște bonuri, chitanțe de restaurant, hotel... Vorba autorului: „ici… a fulgerat o împunsătură, dincolo alta cu două sensuri, mai încolo o căutătură…” Și vorba lui Camus, pe care-l citează: „Arta are mișcările pudorii. Ea nu poate să spună lucrurile direct.“

În fine, ar fi o temă: scriitorul chișinăuian și nurii Ialtei... Pe cât a fost predispusă atenția și memoria, eu unul am reținut pentru jurnalul meu mai multe întâmplări născute ca și cum direct... literare cu unii din literații noștri. Ba chiar unele deja le-am și împărtășit cititorilor, astfel împlinindu-se proverbul cu: dar din dar se face rai. Pentru ca iar să ne amintim de constatarea lui V.V. despre Ialta: „Mai în scurt, orașul acesta semăna oarecum a paradis”... )

Spre partea de final, jurnalul parcă ar „degrada” în caiete de lucru, de laborator, înregistrând notațiile fugitive de subiecte rustice, relatate după spusele altora sau pe care le-a cunoscut personal și înclinate spre narațiune artistică: „Satul bolnav de râs”, „Dănilă de la Colicăuți”, „Mătușa Chira ți frizerul Buium”, „Ita”, „Ciulucani” de un stil oral alert, zigzagat, i-aș spune. Impresia că au intrat aici și două-trei secvențe din posibile scenarii cinematografice.

Cam mai bine de o treime din volum conține texte paralele jurnalului, diaristicii: conspect de lectură, pagini incipiente pentru posibile narațiuni. Notițe sporadice, fugitive, grabă din condei pentru viitor temei, când ar putea intra în vreo nuvelă.

Acest gen de pagini te pot duce la concluzia că, totuși, Vasile Vasilache nu a avut un apetit mai statornic pentru notații, fulgurați, mărturisiri diaristice, fiind „abătut de la trebi” de scriitorul aflat în vâltorile complicatei sale narațiuni „Povestea cu cocoșul roșu”, prima parte a căreia apăruse în 1966, iar a doua în 1986. Este aproape exact perioada în care se decisese să-și scrie jurnalul. Dincolo de care a fost mereu stăpânit de voluptatea povestirii, rostogolitoare din sorgintea ei neaoșă, oarecum moralistă, ducând, pilduitor, spre concluzii cu aplecare la stările de lucruri concrete, în istorie, în societate, în destinul omului sau oamenilor. În destinul scriitorului, scriitorilor...

______________________________

*Vasile Vasilache, „Jurnal”, Chișinău, Ed. „Arc”, 2017.

**În aceeași perioadă, Vasile Vasilache își făcea studiile liceale la Iași.