luni, 12 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 8

Traducere - Leo Butnaru
Din Crimeea      

(al inimii ritm în liber înscris)

Turci fără turcoaice,
Mici trucuri de inşi mereu sclivisiţi – chiştoace
Împrăştiate pe ţărm,
Până departe.
Eu îmi ocrotesc
Peştişorii
În palmele
Împreunate.
Zâmbetele
Nu şi le pot reţine blonzii
Osmani1.
Uneori fac ghiduşii – li-i a joc.
Dintre degete, las şi eu un chiştoc...
În acest golf marea piroteşte de-a binelea.
Adorm marinarii
În a năvoadelor răsfirare.
Cerul
În stânga... În chipul femeii
Aţi putea depista umbra seninului?
Pescarii nu sunt în stare:
Înclinându-se, ei plasează plase.
Muncitorul întreabă: „De unde să ştiu?”
Ca un ciurlan se rostogoleşte un căţelan.
Şi, aplecându-mă să ridic o pietricea,
Simt că trebuie să întind mâna mai ceva.
Sub îndrumarea mamei sale
Duduiţa deprinde să arunce piatra în bulboane.
Prin plutitoare azururi, prin senin
Vântul seamănă dulcie
Mireasmă de măslin
Menită, cândva, de-un oarecare zeu
Să fie floarea lui Odiseu.
Şi, până încolţesc, zâmbind, boabele glumelor,
Din mânuţe
De cocuţe
Se prelinge, vălurat, o ploiţă peste raţele ce se îndepărtează.
Marea cu supramăsură
Vântură aurul de amiază.
Ah! în atare răstimpuri noi cam suntem credincioşi,
Cu toţii tineri părându-ne.
Şi prindem a crede că nu e nimic imposibil de imaginat,
Că exact în aceste clipe
Marea se plimbă printre noi,
Înveşmântată în albastrimi inexpresive.
Ziua-i ca o tulpină de arbore retezat, prelingându-şi seva
Printr-o închipuire de vad.
Plaja e vatră încinsă.
Drumul şerpuieşte prin nisipiş.
În cuprinsul văzului – un căţelandru, pietriş.
Exclamaţii: „Mămică, măicuţă!”
Cineva flutură din mânuţă.
Vipia mă toropeşte.
Sleieşte şi marea.
Strălucesc funduleţele unor micuţe şipuri de vodcă...
Pasărea
Se tot roteşte
În zbor lin. Rotocoale-n senin...
Ah, amice-fârtat!
M-am cam săturat nisipurile să le străbat!
Iar copilaşul
Ridicându-şi spre soare faţa
Strigă: „Ţaţa!”
Şi acest scrâşnet de nisip sub picioare!
Tristă umoare.

O, acest nor prins în năvodul clipitelor!
Şi ţipătul vulturilor, nevăzuţilor!
De aici, se vede departe-n orizontul apelor.
Pe unde cu ochi imaterial trecură norii,
Eu caligrafiez „V” şi „D”.
Iniţialele cui? Nu sunt ale mele.
Ale mele sunt: „V” şi „I”.
Pe un stei ce răzbate din apă
Şopârla
Alunecă
Precum o umbră –
Înduioşată fire
De gingaşă năpârlire.
De aici marea se pare
Învolburată de palme bătătorite clătite-n sineală.
Ziua-ziulica! din nou dinainte-mi apare
Ca un copleş bondoc,
Frământându-se pe loc
Cu mâinile în buzunare.
Dar vârtejul duce cântul departe
Şi clare sunt pâclele montane.
Linişte deplină. Nimeni nu spune nimic.
Bălaiele chipuri ale osmanilor s-au dizolvat
În pâlpâirea apusului încenuşat.
O, acest asfinţit limpede!
Purpura sa revărsată pe versant!
Şi jertfele sale triste –
Eu şi culorile unei dimineţi decedate.
Peste aceste câmpuri,
În care timpurile boabele şi le-au semănat,
Privesc turnuri înalte,
Neîngenuncheate!
Unde-a fost meleagul zeilor şi
Sudica patrie a fecioarelor pământene,
Acolo se vând brânzeturi în dughene.
Pe unde trecuse zeul – necontrafăcut, ci adevărat,
Acolo stau stivuite lăzi goale.
Şi adresându-mă norilor,
Şi scoţându-mi pălăria,
Şi lăsând puţin piciorul în urmă,
Gânguresc – cu ei între noi nu ne cunoaştem –
Cu limba peltică, nesigură, de copil:
„Dacă umila mea presupunere are temei
Că auriile prăjituri pe care le gustaţi,
În timp ce, râzând, băsneaţi despre dragoste,
Nu sunt decât o podoabă firească a familiei ’mneavoastră,
Nu cred ca domniile voastre să nu mă fi anunţat
Că vă plac prăjiturile
Şi cucuvaia pitică
Şi dacă la materia „limba rusă”
Aţi trecut sau ba conjugarea verbului «a iubi». Dar prunele?”
Vântul, semănându-şi cântul,
Se zburătăci spre zările-i natale.
Eu doar mă înnemuresc2.
Numai atât.
„Şi, în afară de asta, învăţătorul vă mai pune nota doi?”
Vechea amintire înţeapă.
Şi dantelele sunt triste.
Şi tristeţea de cândva
Îşi insinuează visu-n slova „Rus`”3...
„V-ar plăcea să arătaţi limba?”

 1908
__________________
1. Remarca lui V. Hlebnikov: „Nu de puţine ori, se întâlnesc turci blonzi”.
2. În original: bessmertnoveiu, de la bessmetrie – nemurire, unul din derivatele „verbocreate” de poet.

3. Forma arhaică a substantivului Rusia.

duminică, 11 februarie 2018

DIN REVISTA RAMURI 1/ 2018



Lozul

Să cunoști un dincolo (există o infinitudine de dincolo; un dincolo... sferic în vectorii săi) de lume, ceea ce-i înconjoară în volute de necuprins înconjurul și înlăuntrul acesteia ca o perpetuă necurmată mânare de spațiu și amânare de conținut, ca un amin (apropo, nu vi se pare că noțiunea amin e compusă, totuși, din prea puține litere?) în lipsa luării aminte, unde nu are ce trăi, cu atât mai mult nici nu are ce muri, ce ataca și ce birui, unde nu-ți spune nimeni să renunți, pentru că nu se știe la ce ar trebuie renunțat – oricum, veșnicia nu se referă la absolut nimic, inclusiv la absolut, fiind, deopotrivă, cel mai devastator grad de dispreț a toate posibile și imposibile; disprețul ca prețul stigmatului nimicului nimănui, când totul pare doar cavitatea unui nemărginit ochi de cenușă, în care absența se spionează pe sine – nu care cumva să devină evadare din cenușă, redevenind prezență, posibil chiar splendoare, pogorământul și pogromul acesteia pe pământ, ca o ninsoare devastatoare ce închide toate căile spre alte sensuri, alte subiecte, alte zăbave din  poimâine-le definitivei zăvorâri de conștiință umană sau humanoidă, cândva copleșitoare prin cuvinte, peste oseminte, morminte, cu cruci sau stele de fier în multiple (cinci sau șase) colțuri peste ele, ce prevesteau, totuși, un sfârșit și nu nemurire invocată în psalmii demențial de frumoși, de neadevărați, totul fiind stăpânit de cu totul alte taine decât cele predicate (și subiecte) de bietul om în sutană, când lumina lină a unui amurg violet devenea orbirea unui amurg violent ce făcea totul nimic altceva decât infinită bibliotecă din Alexandria haosului-haiosului cu urnele sale pline cu scrum, din care câte o arătare încearcă să scoată lozul câștigător.
Cine știe?... poate – chiar izbutește, precum s-a mai și întâmplat, spun legendele și ticluitorii de memorii...

De-ați ști…

Unii membri și unele membre ale uniunii scriitorilor de pe la noi s-au împrăștiat prin lume, căutându-și rost mai bun, mai suportabil ce le-ar da un ban mai de Doamne-ajută, angajate servitoare, angajați buni la toate, îngrijind bătrâni, pe unii întâmplându-se să-i conducă la cimitire în Roma, Madrid, Mona Lisa(bona) sau Veneția – aceasta ea însăși având nevoie de îngrijire ca o adâncă bătrână în adânca lagună…
Au grijă de bătrâni, îi însoțesc, sprijinitor, la plimbare, spală rufăria țărilor mai breze, deretică, scot gunoaiele din case, printre atare munci scriind vreo cărțulie, după atare intermezzo cu muze din legende revenind la îngrijirea vârstei a treia, poate că chiar vârstei a patra, spălând, măturând, salahorind la scosul gunoaielor din case, posibil unii dintre ei amintindu-și de Ahmatova care scrisese: De-ați ști din ce gunoaie se naște poezia…

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 7



Ascultând ecoul

Sunt puşi în genunchi să sărute pirostriile şi mâna
naşilor: ea e îmbrăcată în
nour, în superba rochie de mireasă a mamei mamei mirelui,
nour de materie aflată în stare primordială, el

e îmbrăcat în semeţia
bisericii înlăuntrul căreia, dacă doreşti, poţi să te urci
până în deal să admiri satul, ascultând
ecoul că „se cunună robul
lui Dumnezeu” şi să târăşti, mai departe, după tine, pe

bolta cerească, din aramă, rămăşiţele
unei corăbii
misterioase, filosofând despre miez –

în moduri diferite…


sâmbătă, 10 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 6 📚


(Februar)

Februar. Fă rost de cerneală şi plângi!
De februar scriind în bocet hohotitor,
Cât huruitoarea moină de care-ncerci să fugi
Arde-a primăvară neagră, învăluitor.

Fă rost de trăsură, pe grivne, vreo şase,
Prin zvon de clopot şi roţi bătând din talere
Să te transferi în loc, unde ploi tumultoase
Ca cerneluri şi lacrimi sunt mai sunătoare.

Unde, precum pere, fructe carbonizate,
Din copaci puzderia de grauri, risipitor,
Va cădea-n băltoace, spre ne prăbuşi uscate
Tristeţi neogoite-n adâncul ochilor.

Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc,
De ţipete vântu-i răscolit ca de brăzdar,
Şi, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc
În hohotul de plâns se leagă versuri, răsar.

1912
Traducere: Leo Butnaru



vineri, 9 februarie 2018

DEBUT LITERAR LA CHIȘINĂU, ACUM 50 DE ANI


Fiind oarecât precaut în acest misterios domeniu al apariției și evoluției unui tânăr scriitor, aș zice că în formarea, dar mai ales în orientarea mea estetică nesovietică, un rol de neglijat l-au avut două cărți deosebite în contextul post-dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui Ilya Ehrenburg și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970 notam în Jurnal: „Am început să-l citesc pe Ehrenburg,  «Oameni,  ani, viață». Prologul sesiunii de examene e destul de amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam colecția revistei „Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de curs, am dat și de numerele în care fusese publicată respectiva carte a lui Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă circumspectă, în care redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în virtutea subiectivismului autorului. Însă pe atunci Ehrenburg era considerat un clasic în viață al literaturii sovietice, uns cu toate alifiile aprecierilor oficiale, predat în școală etc.
De ce o fi fost oare circumspect însuși redactorul-șef de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care ceva mai târziu avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neortodoxă asupra artei occidentale, în care protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Sézanne, Mane etc., scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scriitori ruși/„sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel... Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistă, dar și poetică, această carte emana un estetism aparte, o pledoarie pentru altfel de artă/literatură decât cea a realismului socialist.
Era manifestată prudență și față de „Iarba uitării” a lui Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al regimului, se părea, dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota redacției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici cine ar fi cutare personaj (Komandorul, Prințișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un cititor cât de cât avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk, Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...). 
Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură ce părea realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic. Era o lectură care te făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără de care destinul, la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu totul altă parte. Din acele cărți pricepeai că există și altceva, totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul hrușciovist care, din păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/ оттепель îi aparținuse de asemenea lui Ehrenburg și tot în revista „Novîi mir” fusese lansat, în 1956.)
În fine (de etapă), debutantului în literatură, dar și în... lectură serioasă i se oferea sugestii pentru conturul unui nou sistem de coordonate estetice, artistice, filosofice orientative întru urmarea și consolidarea destinului său încă fragil de poet ispitit de modernitate.

UN POET, O CARTE, UN POEM / 5

 

omul albastru

își bea porția de vodcă
la ismail
cui să se plângă el
de singurătate

uite cum trece iar
omul albastru,
ăsta cine-o
mai fi?chelnerița dădea
muștele
afară
cu un prosop
„ce să vă mai aduc?”

auzi și tu clapele pianului...

ce dacă ceașca-i
murdară de ruj?

lasă, nu mai plânge.






joi, 8 februarie 2018

UN POET, O CARTE, UN POEM / 4

TRANSCRIERI DE IARNĂ

(6)

Piezișe ploi
în sferele lui vineri
îmbătrânim de parcă
am fi tineri

Intrăm în lucruri
ca mai înainte –
aceste convenabile
morminte

când lunecăm așa
în lung convoi
trăgând o paranteză
după noi