sâmbătă, 17 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 13

Zidire
 
Du-te și tu, mă, du-te,
Du-te și naște-te!
O femeie s-a îndrăgostit
Si vrea să-ți fie mamă;
A prins-o pofta de viață,
N-am ce să mai fac,
Du-te naște-i-te!

Si-am dat să-nmugur din călcâi
Pe-o vreme dureroasă,
Când ultimul cu cel dintâi
Zideau în cer o casă
Și-am dat din umeri înfrunz –
(Scuzați-mă!) – De teamă,
În mine inima s-a scurs
Și amplecat din vamă.
Am dat apoi să mă întorc
Din fața mea în spate,
Dar când văzui că nu e loc
Am tras din sfârcuri 1apte.


vineri, 16 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 12

Traducere: Leo Butnaru
UCENICUL

Ai putea spune – la ce te-ai gândit?
În ploaie – sub o singură pelerină,
În noapte – cu o singură pelerină pitit,
În sicriu – sub o singură pelerină.

1

A fi băieţelul tău cu capul luminos, –
O, peste a secolelor mozaic! –
După purpurul tău să rătăcesc în prăfoasă
Pelerină de ucenic.

A surprinde prin întreaga înghesuială omenească
Suflarea-ţi de viaţă dătătoare –
Cu sufletul, cu respiraţia ta dată să vieţuiască
Ca o adiere – pelerina-n fluturare.

Mai victorios decât regele David
Cu umărul prin gloată să-mi croiesc cale.
De la toate obidele, de întreaga pământeană obidă
Să-ţi servesc de pelerină protectoare.

Printre toţi ucenicii care dorm greu
Să fiu cel care în vis – somnul n-a cunoscut.
La prima piatră ridicată de vreun plebeu
Deja nu de pelerină să-ţi servesc – ci de scut!

(O, acest vers nu s-a frânt de la sine! Căci
Cuţitul e nespus de ascuţit!)
...Şi – surâzând sfidător –  primul să urci
Pe rugul care-ţi este menit.

15.IV.1921

2

Există un ceas anume...

                          Tiutcev


Există un ceas anume – ca o povară aruncată:
Când în tine însuţi eşti de mândrie ocrotit.
Ceasul uceniciei – în viaţa fiecăruia se arată
Solemn-de-neocolit;

Ceas înalt când, lăsând armele
La picioare – unde un deget a indicat,
Noi purpurul oşteanului de pe blana cămilei
Pe nisipul mării l-am preschimbat.

O, acest ceas la eroică faptă ne cheamă – ca un glas
Ce se înalţă din samavolnicia zilelor agitate!
O, acest ceas în care, ca un spic copt în amiaz,
Noi ne înclinăm sub propria greutate.

Şi spicul a crescut, şi ceasul vesel a bătut,
Şi piatra de moară spicul plin l-a aşteptat.
Legea e lege! Încă în pântec matern am ştiut
De tine, jug al râvnelor de neînfrânat.

Ceas al uceniciei! Dar e zărită deja şi îndrumătoare
O altă lumină pentru noi, – abia de zorii s-au aprins.
Blagoslovit fii tu ce vii pe urma-i viitoare,

Ceas suprem al singurătăţii, ceas neînvins!



15.IV.1921

joi, 15 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 11 📚

*    *     *

E dimineaţă,
se mişcă soarele în fereastră
şi gălbenuşul în ou.
Cu propria-ţi piele îmbraci oglinda,
femeie, urăsc falsa ta pudoare
– e ca şi cum ziua şi-ar acoperi
cu o frunză transparentă goliciunea.
Taci. Tăcerea ta îmi umple oasele cu nisip,
ori de cîte ori mă apropii
să pipăi, pe furiş, marginea orizontului.
E dimineaţă şi eu
n-am să ştiu niciodată sfîrşitul visului.
Suflu şi împrăştii
coroana imaginară a unei păpădii.
Sunt singur, te strig, tu îmi arăţi soarele –
degetul ţi se prelungeşte pînă îl atinge.
Mi-e teamă, îmi găsesc
liniile din palmă altcumva aşezate –
asemenea norilor pe un cer împietrit,
îţi spun. Tu taci. E dimineaţă.
Lumile se schimbă mai des
decît se nasc.





miercuri, 14 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 10 📚

Traducere de Leo Butnaru
ARMENIA

1

Tu legeni divin roza lui Hafiz
Şi dădăceşti copilaşi-jivine,
Respiri cu umerii octaedrici
De mojiceşti biserici bovine.

Zugrăvită cu ocru răguşit,
Tu eşti dincolo de munte, toată,
Iar ici – doar lipită ilustrată
Din blidul pentru ceai plin cu apă. 

2

Prea mult ţi-ai dorit să ai vopsele
Şi cu laba-ţi mare ai înşfăcat
Desenatorul leu din penarul
Cu multe creioane de colorat.

Ţara-n pojar de vopsitorie
Şi-a moartelor şesuri de olărit,
Tu ai răbdat serdarii roşcovani
Printre pietre, peste lut ruginit.

În zări de ancore şi tridente,
Unde se-ntind ţărmurii arămii,
Ai văzut iubitorii de viaţă,
Vlădicii iubitori de visterii.

Şi, sângele meu fără-a tulbura,
Simple ca desen de pruncă mână,
Pe aici trec soaţele, dăruind
Din frumuseţea lor leonină.

Ce dragă mi-e limba ta sinistră,
Tinerele-ţi sicrie în nalbă,
Pe care cleşte de fierărie-i
Buchea, şi fiece cuvânt – scoabă...

3

Ah, nu mai văd nimic şi biata mea ureche a asurzit,
Din toate culorile mi-au rămas doar miniu şi ocru coclit.

Şi-nceputul dimineţii armene mi se arată în vis;
Hai să văd cum trăieşte în Erevan piţigoiul,  mi-am zis.

Cum se-nclină franzelarul, cu pâinea jucând de-a mijoarca,
Din vatră  lavaşului* scoţându-i, molcuţă, pielicica...

Ah, Erivany, Erivany! Sau că păsări te-au zugrăvit
Sau leul din penar, ca un copil, ce creioane a râvnit!

Ah, Erivany, Erivany! Nu că oraş – nucuşoară călită,
Iubesc babilonia străzilor tale cu gura mare; oricare – cotită.

Eu viaţa-mi fără rost, ca muezinul coranul, mi-am slinit,
Timpul mi l-am îngheţat şi sânge fierbinte nu am jertfit.

Ah, Erivany, Erivany, mai mult nu am ce mi-aş dori,
              Decât ciorchinii tăi congelaţii, dulcii, când prind zorii a se ivi”.

______ 
*Lavaş – pâine din Asia, coaptă în formă de turte mari, lipite de vetre rotunde, săpate în pământ.

marți, 13 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 9 📚

Procuratorul Iudeii
 
Nuuu
procuratorul Iudeii
încă n-a murit
încă deliberează îngândurat
printre cei mai performanți
detergenți

procuratorul deșteptat
de cucul sărit
dintre cele două talgere
sterilizate
încă se mai spală
cu periuța
pe sub unghiile
date cu lac

procuratorul Iudeii
totuși și-a desăvârșit
între timp arta fugii
printre Evanghelii

iar astăzi atacă
o nouă accesare de taste
la requiemul lui Bach
și cu nostalgie așteaptă
așteaptă așteaptă

a doua venire

a inculpatului


luni, 12 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 8

Traducere - Leo Butnaru
Din Crimeea      

(al inimii ritm în liber înscris)

Turci fără turcoaice,
Mici trucuri de inşi mereu sclivisiţi – chiştoace
Împrăştiate pe ţărm,
Până departe.
Eu îmi ocrotesc
Peştişorii
În palmele
Împreunate.
Zâmbetele
Nu şi le pot reţine blonzii
Osmani1.
Uneori fac ghiduşii – li-i a joc.
Dintre degete, las şi eu un chiştoc...
În acest golf marea piroteşte de-a binelea.
Adorm marinarii
În a năvoadelor răsfirare.
Cerul
În stânga... În chipul femeii
Aţi putea depista umbra seninului?
Pescarii nu sunt în stare:
Înclinându-se, ei plasează plase.
Muncitorul întreabă: „De unde să ştiu?”
Ca un ciurlan se rostogoleşte un căţelan.
Şi, aplecându-mă să ridic o pietricea,
Simt că trebuie să întind mâna mai ceva.
Sub îndrumarea mamei sale
Duduiţa deprinde să arunce piatra în bulboane.
Prin plutitoare azururi, prin senin
Vântul seamănă dulcie
Mireasmă de măslin
Menită, cândva, de-un oarecare zeu
Să fie floarea lui Odiseu.
Şi, până încolţesc, zâmbind, boabele glumelor,
Din mânuţe
De cocuţe
Se prelinge, vălurat, o ploiţă peste raţele ce se îndepărtează.
Marea cu supramăsură
Vântură aurul de amiază.
Ah! în atare răstimpuri noi cam suntem credincioşi,
Cu toţii tineri părându-ne.
Şi prindem a crede că nu e nimic imposibil de imaginat,
Că exact în aceste clipe
Marea se plimbă printre noi,
Înveşmântată în albastrimi inexpresive.
Ziua-i ca o tulpină de arbore retezat, prelingându-şi seva
Printr-o închipuire de vad.
Plaja e vatră încinsă.
Drumul şerpuieşte prin nisipiş.
În cuprinsul văzului – un căţelandru, pietriş.
Exclamaţii: „Mămică, măicuţă!”
Cineva flutură din mânuţă.
Vipia mă toropeşte.
Sleieşte şi marea.
Strălucesc funduleţele unor micuţe şipuri de vodcă...
Pasărea
Se tot roteşte
În zbor lin. Rotocoale-n senin...
Ah, amice-fârtat!
M-am cam săturat nisipurile să le străbat!
Iar copilaşul
Ridicându-şi spre soare faţa
Strigă: „Ţaţa!”
Şi acest scrâşnet de nisip sub picioare!
Tristă umoare.

O, acest nor prins în năvodul clipitelor!
Şi ţipătul vulturilor, nevăzuţilor!
De aici, se vede departe-n orizontul apelor.
Pe unde cu ochi imaterial trecură norii,
Eu caligrafiez „V” şi „D”.
Iniţialele cui? Nu sunt ale mele.
Ale mele sunt: „V” şi „I”.
Pe un stei ce răzbate din apă
Şopârla
Alunecă
Precum o umbră –
Înduioşată fire
De gingaşă năpârlire.
De aici marea se pare
Învolburată de palme bătătorite clătite-n sineală.
Ziua-ziulica! din nou dinainte-mi apare
Ca un copleş bondoc,
Frământându-se pe loc
Cu mâinile în buzunare.
Dar vârtejul duce cântul departe
Şi clare sunt pâclele montane.
Linişte deplină. Nimeni nu spune nimic.
Bălaiele chipuri ale osmanilor s-au dizolvat
În pâlpâirea apusului încenuşat.
O, acest asfinţit limpede!
Purpura sa revărsată pe versant!
Şi jertfele sale triste –
Eu şi culorile unei dimineţi decedate.
Peste aceste câmpuri,
În care timpurile boabele şi le-au semănat,
Privesc turnuri înalte,
Neîngenuncheate!
Unde-a fost meleagul zeilor şi
Sudica patrie a fecioarelor pământene,
Acolo se vând brânzeturi în dughene.
Pe unde trecuse zeul – necontrafăcut, ci adevărat,
Acolo stau stivuite lăzi goale.
Şi adresându-mă norilor,
Şi scoţându-mi pălăria,
Şi lăsând puţin piciorul în urmă,
Gânguresc – cu ei între noi nu ne cunoaştem –
Cu limba peltică, nesigură, de copil:
„Dacă umila mea presupunere are temei
Că auriile prăjituri pe care le gustaţi,
În timp ce, râzând, băsneaţi despre dragoste,
Nu sunt decât o podoabă firească a familiei ’mneavoastră,
Nu cred ca domniile voastre să nu mă fi anunţat
Că vă plac prăjiturile
Şi cucuvaia pitică
Şi dacă la materia „limba rusă”
Aţi trecut sau ba conjugarea verbului «a iubi». Dar prunele?”
Vântul, semănându-şi cântul,
Se zburătăci spre zările-i natale.
Eu doar mă înnemuresc2.
Numai atât.
„Şi, în afară de asta, învăţătorul vă mai pune nota doi?”
Vechea amintire înţeapă.
Şi dantelele sunt triste.
Şi tristeţea de cândva
Îşi insinuează visu-n slova „Rus`”3...
„V-ar plăcea să arătaţi limba?”

 1908
__________________
1. Remarca lui V. Hlebnikov: „Nu de puţine ori, se întâlnesc turci blonzi”.
2. În original: bessmertnoveiu, de la bessmetrie – nemurire, unul din derivatele „verbocreate” de poet.

3. Forma arhaică a substantivului Rusia.

duminică, 11 februarie 2018

DIN REVISTA RAMURI 1/ 2018



Lozul

Să cunoști un dincolo (există o infinitudine de dincolo; un dincolo... sferic în vectorii săi) de lume, ceea ce-i înconjoară în volute de necuprins înconjurul și înlăuntrul acesteia ca o perpetuă necurmată mânare de spațiu și amânare de conținut, ca un amin (apropo, nu vi se pare că noțiunea amin e compusă, totuși, din prea puține litere?) în lipsa luării aminte, unde nu are ce trăi, cu atât mai mult nici nu are ce muri, ce ataca și ce birui, unde nu-ți spune nimeni să renunți, pentru că nu se știe la ce ar trebuie renunțat – oricum, veșnicia nu se referă la absolut nimic, inclusiv la absolut, fiind, deopotrivă, cel mai devastator grad de dispreț a toate posibile și imposibile; disprețul ca prețul stigmatului nimicului nimănui, când totul pare doar cavitatea unui nemărginit ochi de cenușă, în care absența se spionează pe sine – nu care cumva să devină evadare din cenușă, redevenind prezență, posibil chiar splendoare, pogorământul și pogromul acesteia pe pământ, ca o ninsoare devastatoare ce închide toate căile spre alte sensuri, alte subiecte, alte zăbave din  poimâine-le definitivei zăvorâri de conștiință umană sau humanoidă, cândva copleșitoare prin cuvinte, peste oseminte, morminte, cu cruci sau stele de fier în multiple (cinci sau șase) colțuri peste ele, ce prevesteau, totuși, un sfârșit și nu nemurire invocată în psalmii demențial de frumoși, de neadevărați, totul fiind stăpânit de cu totul alte taine decât cele predicate (și subiecte) de bietul om în sutană, când lumina lină a unui amurg violet devenea orbirea unui amurg violent ce făcea totul nimic altceva decât infinită bibliotecă din Alexandria haosului-haiosului cu urnele sale pline cu scrum, din care câte o arătare încearcă să scoată lozul câștigător.
Cine știe?... poate – chiar izbutește, precum s-a mai și întâmplat, spun legendele și ticluitorii de memorii...

De-ați ști…

Unii membri și unele membre ale uniunii scriitorilor de pe la noi s-au împrăștiat prin lume, căutându-și rost mai bun, mai suportabil ce le-ar da un ban mai de Doamne-ajută, angajate servitoare, angajați buni la toate, îngrijind bătrâni, pe unii întâmplându-se să-i conducă la cimitire în Roma, Madrid, Mona Lisa(bona) sau Veneția – aceasta ea însăși având nevoie de îngrijire ca o adâncă bătrână în adânca lagună…
Au grijă de bătrâni, îi însoțesc, sprijinitor, la plimbare, spală rufăria țărilor mai breze, deretică, scot gunoaiele din case, printre atare munci scriind vreo cărțulie, după atare intermezzo cu muze din legende revenind la îngrijirea vârstei a treia, poate că chiar vârstei a patra, spălând, măturând, salahorind la scosul gunoaielor din case, posibil unii dintre ei amintindu-și de Ahmatova care scrisese: De-ați ști din ce gunoaie se naște poezia…