duminică, 18 februarie 2018

URSS ȘI LATINA






Crochiu din verile de la Văratec
Pentru Ioana și Traian Irimia

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.
Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...
La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.)... Mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.
La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)
Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă, scapătă... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...
Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În bătaia lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.
Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apare deplin din ceață statul bradului de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.
Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.
Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.
La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.
La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.
După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.
Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice  – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.
Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 14


Traducere: Leo Butnaru

Cum am devenit câine

Sigur, așa ceva e absolut de nesuportat!
Pe de-a-ntregul eu sunt încolțit de mânie.
Mă-nfurii altfel decât vouă vi s-ar întâmpla:
asemeni câinelui ce s-ar apuca
să urle
la fața lunii, sinilie.

Cred că e de la nervi...
Am să ies
la o mică plimbare.
Însă pe stradă nimeni nu m-ar putea calma.
Oarecine îmi strigă de seară bună.
Trebuie să-i răspund, firește:
dânsa e o cunoștință de-a mea.
Dar simt –
nu-mi va ieși s-o fac omenește.

Ce e cu neobrăzarea asta?!
Dorm, visez ori îmi pare?
Mă pipăi amănunțit:
da, sunt precum eram,
am fața cu care sunt deja obișnuit.
Îmi ating buza,
însă de sub ea apare –
canin ascuțit!

Îndată-mi acopăr fața, parcă mi-aș sufla nasul.
Și o rup la fugă spre casă, îndoit întețindu-mi pasul.
Cu băgare de seamă ocolesc postul de poliție,
dar, dintr-o dată,
răsună un glas:
„Vardiste!
O coadă!”

Eu îmi trec mâna mai jos de șale și – încremenesc!
Pe asta,
ce e decât orice canin mai la vedere,
în nebuna-mi goană nici s-o fi observat:
de sub mantou
mi s-a desfăcut o coșcogea coadă
și-mi flutură la spate –
coșcogea coadă de dulău.

Ce-i de făcut?
Urlu cât pot, sporind gloata-n jurul meu.
Celui de-al doilea – al treilea, al patrulea ins i se adună.
Au boțit rău o bătrânică. Ea,
făcându-și cruce,
striga oarece despre satana.

Iar când gloata, răsfirându-și pe mutră mustățile-măturoaie,
năvăli,
furioasă,
de haram,
eu m-am lăsat în patru labe
și am prins a lătra:
„Ham, ham, ham!”

1915

sâmbătă, 17 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 13

Zidire
 
Du-te și tu, mă, du-te,
Du-te și naște-te!
O femeie s-a îndrăgostit
Si vrea să-ți fie mamă;
A prins-o pofta de viață,
N-am ce să mai fac,
Du-te naște-i-te!

Si-am dat să-nmugur din călcâi
Pe-o vreme dureroasă,
Când ultimul cu cel dintâi
Zideau în cer o casă
Și-am dat din umeri înfrunz –
(Scuzați-mă!) – De teamă,
În mine inima s-a scurs
Și amplecat din vamă.
Am dat apoi să mă întorc
Din fața mea în spate,
Dar când văzui că nu e loc
Am tras din sfârcuri 1apte.


vineri, 16 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 12

Traducere: Leo Butnaru
UCENICUL

Ai putea spune – la ce te-ai gândit?
În ploaie – sub o singură pelerină,
În noapte – cu o singură pelerină pitit,
În sicriu – sub o singură pelerină.

1

A fi băieţelul tău cu capul luminos, –
O, peste a secolelor mozaic! –
După purpurul tău să rătăcesc în prăfoasă
Pelerină de ucenic.

A surprinde prin întreaga înghesuială omenească
Suflarea-ţi de viaţă dătătoare –
Cu sufletul, cu respiraţia ta dată să vieţuiască
Ca o adiere – pelerina-n fluturare.

Mai victorios decât regele David
Cu umărul prin gloată să-mi croiesc cale.
De la toate obidele, de întreaga pământeană obidă
Să-ţi servesc de pelerină protectoare.

Printre toţi ucenicii care dorm greu
Să fiu cel care în vis – somnul n-a cunoscut.
La prima piatră ridicată de vreun plebeu
Deja nu de pelerină să-ţi servesc – ci de scut!

(O, acest vers nu s-a frânt de la sine! Căci
Cuţitul e nespus de ascuţit!)
...Şi – surâzând sfidător –  primul să urci
Pe rugul care-ţi este menit.

15.IV.1921

2

Există un ceas anume...

                          Tiutcev


Există un ceas anume – ca o povară aruncată:
Când în tine însuţi eşti de mândrie ocrotit.
Ceasul uceniciei – în viaţa fiecăruia se arată
Solemn-de-neocolit;

Ceas înalt când, lăsând armele
La picioare – unde un deget a indicat,
Noi purpurul oşteanului de pe blana cămilei
Pe nisipul mării l-am preschimbat.

O, acest ceas la eroică faptă ne cheamă – ca un glas
Ce se înalţă din samavolnicia zilelor agitate!
O, acest ceas în care, ca un spic copt în amiaz,
Noi ne înclinăm sub propria greutate.

Şi spicul a crescut, şi ceasul vesel a bătut,
Şi piatra de moară spicul plin l-a aşteptat.
Legea e lege! Încă în pântec matern am ştiut
De tine, jug al râvnelor de neînfrânat.

Ceas al uceniciei! Dar e zărită deja şi îndrumătoare
O altă lumină pentru noi, – abia de zorii s-au aprins.
Blagoslovit fii tu ce vii pe urma-i viitoare,

Ceas suprem al singurătăţii, ceas neînvins!



15.IV.1921

joi, 15 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 11 📚

*    *     *

E dimineaţă,
se mişcă soarele în fereastră
şi gălbenuşul în ou.
Cu propria-ţi piele îmbraci oglinda,
femeie, urăsc falsa ta pudoare
– e ca şi cum ziua şi-ar acoperi
cu o frunză transparentă goliciunea.
Taci. Tăcerea ta îmi umple oasele cu nisip,
ori de cîte ori mă apropii
să pipăi, pe furiş, marginea orizontului.
E dimineaţă şi eu
n-am să ştiu niciodată sfîrşitul visului.
Suflu şi împrăştii
coroana imaginară a unei păpădii.
Sunt singur, te strig, tu îmi arăţi soarele –
degetul ţi se prelungeşte pînă îl atinge.
Mi-e teamă, îmi găsesc
liniile din palmă altcumva aşezate –
asemenea norilor pe un cer împietrit,
îţi spun. Tu taci. E dimineaţă.
Lumile se schimbă mai des
decît se nasc.





miercuri, 14 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 10 📚

Traducere de Leo Butnaru
ARMENIA

1

Tu legeni divin roza lui Hafiz
Şi dădăceşti copilaşi-jivine,
Respiri cu umerii octaedrici
De mojiceşti biserici bovine.

Zugrăvită cu ocru răguşit,
Tu eşti dincolo de munte, toată,
Iar ici – doar lipită ilustrată
Din blidul pentru ceai plin cu apă. 

2

Prea mult ţi-ai dorit să ai vopsele
Şi cu laba-ţi mare ai înşfăcat
Desenatorul leu din penarul
Cu multe creioane de colorat.

Ţara-n pojar de vopsitorie
Şi-a moartelor şesuri de olărit,
Tu ai răbdat serdarii roşcovani
Printre pietre, peste lut ruginit.

În zări de ancore şi tridente,
Unde se-ntind ţărmurii arămii,
Ai văzut iubitorii de viaţă,
Vlădicii iubitori de visterii.

Şi, sângele meu fără-a tulbura,
Simple ca desen de pruncă mână,
Pe aici trec soaţele, dăruind
Din frumuseţea lor leonină.

Ce dragă mi-e limba ta sinistră,
Tinerele-ţi sicrie în nalbă,
Pe care cleşte de fierărie-i
Buchea, şi fiece cuvânt – scoabă...

3

Ah, nu mai văd nimic şi biata mea ureche a asurzit,
Din toate culorile mi-au rămas doar miniu şi ocru coclit.

Şi-nceputul dimineţii armene mi se arată în vis;
Hai să văd cum trăieşte în Erevan piţigoiul,  mi-am zis.

Cum se-nclină franzelarul, cu pâinea jucând de-a mijoarca,
Din vatră  lavaşului* scoţându-i, molcuţă, pielicica...

Ah, Erivany, Erivany! Sau că păsări te-au zugrăvit
Sau leul din penar, ca un copil, ce creioane a râvnit!

Ah, Erivany, Erivany! Nu că oraş – nucuşoară călită,
Iubesc babilonia străzilor tale cu gura mare; oricare – cotită.

Eu viaţa-mi fără rost, ca muezinul coranul, mi-am slinit,
Timpul mi l-am îngheţat şi sânge fierbinte nu am jertfit.

Ah, Erivany, Erivany, mai mult nu am ce mi-aş dori,
              Decât ciorchinii tăi congelaţii, dulcii, când prind zorii a se ivi”.

______ 
*Lavaş – pâine din Asia, coaptă în formă de turte mari, lipite de vetre rotunde, săpate în pământ.

marți, 13 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 9 📚

Procuratorul Iudeii
 
Nuuu
procuratorul Iudeii
încă n-a murit
încă deliberează îngândurat
printre cei mai performanți
detergenți

procuratorul deșteptat
de cucul sărit
dintre cele două talgere
sterilizate
încă se mai spală
cu periuța
pe sub unghiile
date cu lac

procuratorul Iudeii
totuși și-a desăvârșit
între timp arta fugii
printre Evanghelii

iar astăzi atacă
o nouă accesare de taste
la requiemul lui Bach
și cu nostalgie așteaptă
așteaptă așteaptă

a doua venire

a inculpatului


luni, 12 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 8

Traducere - Leo Butnaru
Din Crimeea      

(al inimii ritm în liber înscris)

Turci fără turcoaice,
Mici trucuri de inşi mereu sclivisiţi – chiştoace
Împrăştiate pe ţărm,
Până departe.
Eu îmi ocrotesc
Peştişorii
În palmele
Împreunate.
Zâmbetele
Nu şi le pot reţine blonzii
Osmani1.
Uneori fac ghiduşii – li-i a joc.
Dintre degete, las şi eu un chiştoc...
În acest golf marea piroteşte de-a binelea.
Adorm marinarii
În a năvoadelor răsfirare.
Cerul
În stânga... În chipul femeii
Aţi putea depista umbra seninului?
Pescarii nu sunt în stare:
Înclinându-se, ei plasează plase.
Muncitorul întreabă: „De unde să ştiu?”
Ca un ciurlan se rostogoleşte un căţelan.
Şi, aplecându-mă să ridic o pietricea,
Simt că trebuie să întind mâna mai ceva.
Sub îndrumarea mamei sale
Duduiţa deprinde să arunce piatra în bulboane.
Prin plutitoare azururi, prin senin
Vântul seamănă dulcie
Mireasmă de măslin
Menită, cândva, de-un oarecare zeu
Să fie floarea lui Odiseu.
Şi, până încolţesc, zâmbind, boabele glumelor,
Din mânuţe
De cocuţe
Se prelinge, vălurat, o ploiţă peste raţele ce se îndepărtează.
Marea cu supramăsură
Vântură aurul de amiază.
Ah! în atare răstimpuri noi cam suntem credincioşi,
Cu toţii tineri părându-ne.
Şi prindem a crede că nu e nimic imposibil de imaginat,
Că exact în aceste clipe
Marea se plimbă printre noi,
Înveşmântată în albastrimi inexpresive.
Ziua-i ca o tulpină de arbore retezat, prelingându-şi seva
Printr-o închipuire de vad.
Plaja e vatră încinsă.
Drumul şerpuieşte prin nisipiş.
În cuprinsul văzului – un căţelandru, pietriş.
Exclamaţii: „Mămică, măicuţă!”
Cineva flutură din mânuţă.
Vipia mă toropeşte.
Sleieşte şi marea.
Strălucesc funduleţele unor micuţe şipuri de vodcă...
Pasărea
Se tot roteşte
În zbor lin. Rotocoale-n senin...
Ah, amice-fârtat!
M-am cam săturat nisipurile să le străbat!
Iar copilaşul
Ridicându-şi spre soare faţa
Strigă: „Ţaţa!”
Şi acest scrâşnet de nisip sub picioare!
Tristă umoare.

O, acest nor prins în năvodul clipitelor!
Şi ţipătul vulturilor, nevăzuţilor!
De aici, se vede departe-n orizontul apelor.
Pe unde cu ochi imaterial trecură norii,
Eu caligrafiez „V” şi „D”.
Iniţialele cui? Nu sunt ale mele.
Ale mele sunt: „V” şi „I”.
Pe un stei ce răzbate din apă
Şopârla
Alunecă
Precum o umbră –
Înduioşată fire
De gingaşă năpârlire.
De aici marea se pare
Învolburată de palme bătătorite clătite-n sineală.
Ziua-ziulica! din nou dinainte-mi apare
Ca un copleş bondoc,
Frământându-se pe loc
Cu mâinile în buzunare.
Dar vârtejul duce cântul departe
Şi clare sunt pâclele montane.
Linişte deplină. Nimeni nu spune nimic.
Bălaiele chipuri ale osmanilor s-au dizolvat
În pâlpâirea apusului încenuşat.
O, acest asfinţit limpede!
Purpura sa revărsată pe versant!
Şi jertfele sale triste –
Eu şi culorile unei dimineţi decedate.
Peste aceste câmpuri,
În care timpurile boabele şi le-au semănat,
Privesc turnuri înalte,
Neîngenuncheate!
Unde-a fost meleagul zeilor şi
Sudica patrie a fecioarelor pământene,
Acolo se vând brânzeturi în dughene.
Pe unde trecuse zeul – necontrafăcut, ci adevărat,
Acolo stau stivuite lăzi goale.
Şi adresându-mă norilor,
Şi scoţându-mi pălăria,
Şi lăsând puţin piciorul în urmă,
Gânguresc – cu ei între noi nu ne cunoaştem –
Cu limba peltică, nesigură, de copil:
„Dacă umila mea presupunere are temei
Că auriile prăjituri pe care le gustaţi,
În timp ce, râzând, băsneaţi despre dragoste,
Nu sunt decât o podoabă firească a familiei ’mneavoastră,
Nu cred ca domniile voastre să nu mă fi anunţat
Că vă plac prăjiturile
Şi cucuvaia pitică
Şi dacă la materia „limba rusă”
Aţi trecut sau ba conjugarea verbului «a iubi». Dar prunele?”
Vântul, semănându-şi cântul,
Se zburătăci spre zările-i natale.
Eu doar mă înnemuresc2.
Numai atât.
„Şi, în afară de asta, învăţătorul vă mai pune nota doi?”
Vechea amintire înţeapă.
Şi dantelele sunt triste.
Şi tristeţea de cândva
Îşi insinuează visu-n slova „Rus`”3...
„V-ar plăcea să arătaţi limba?”

 1908
__________________
1. Remarca lui V. Hlebnikov: „Nu de puţine ori, se întâlnesc turci blonzi”.
2. În original: bessmertnoveiu, de la bessmetrie – nemurire, unul din derivatele „verbocreate” de poet.

3. Forma arhaică a substantivului Rusia.