joi, 22 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 18

*     *     *
Traducere: Leo Butnaru

Cu trupul răsucită ca o pâslă
Al capului ciolan între picioare
Izgonii iubirea ca şi inutilă
Cu o ciubotoaie scofâlcită motanul
De-ajuns cercurile veveriţelor
Arcanul gâtul să-l tragă
Peste trupul potopit de spermă
Botezătorul puse o lumânare
Toate locurile mi-s sărutate
Jumulită mi-i rotunjimea burţii
Ca la alergări de cai limba-i smultă
Să sari barierele dinţilor
O juraţi-vă mie comisari ai poporului
Călugăre şi cimpanzeu
Eu sunt glorioasa dintre preotese
Hebeb Şafrana* Habias.

(1912/1921)
____________
*Hebeb (habib) – în arabă înseamnă: dragă,
 iubită. În tandem cu „şafrana”, iese: ,,Draga piept şofrăniu”.


miercuri, 21 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 17

Un pământ nou

Marea a adus azi-noapte un pământ nou
s-au găsit voci care să strige
Atlantida
s-au găsit voci care să strige America
1-au înconjurat oamenii cu hărți campase
1-au împărțit între ei pe familii dinastii
au înființat armate pentru apărarea acestui pământ
miniștrii au transmis legi
și amendamente la aceste legi
toți voiau să administreze acest pământ
atât de promițător

dar refluxul
a dus din nou în larg

trupul înecatului.


marți, 20 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 16

Cealaltă voce


1
Traducere: Leo Butnaru

Sunt cu tine, îngerul meu, nu am viclenit,
Cum de s-a întâmplat că te-am părăsit
În locul meu ostatic să fii în nevolnicie
Întregii dureri pământene ce leac nu ştie?
Pe sub poduri pelinul fumegă suriu,
Peste focuri – roi de scântei, auriu,
Afurisitul vânt a blestem prinde-a urla,
Şi un glonte rătăcit dincolo de Neva
Îţi caută biată inimă ce bate slab, arar,
Şi, singură, în casa îngheţată-a pieire,
Stai întinsă albă în albă strălucire,
Glorificând numele meu amar.

2

În acel an îndepărtat, când iubirea se aprinse,
Ca o cruce de pristol, în inima proscrisă,
Tu nu te-ai cuibărit a blândă hulubiţă
La pieptul meu, ci zgâriai ca uliul cu gheara.
Cu-ntâia infidelitate, cu vinul blestemului
Tu prietenul însetat ţi l-ai adăpat.
Însă veni ceasul ca să priveşti
În ochii verzi, lângă nemilostive buze
Zadarnic să rogi pentru dulcea ofrandă
Şi pentru jurăminte, de care nici că auzii,
Pe care încă nimeni nicicând nu le rosti.
Astfel otrăvind apa izvorului pentru cei
Ce vor merge în pustiu pe urmele sale
Tu însuţi te-ai rătăcit şi, însetat la culme,
În întuneric n-a fost să recunoşti izvorul.
El bea pieirea, cu gura-n apa răcoroasă,
Dar parcă pieirea ar putea să curme setea?


1921


luni, 19 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 15

Vreme ploioasă

Să-mi îngrop fața în nisip
să rămân așa o bună bucată de timp
până când pulberea crinului
va forma o piramidă minusculă
doar din cristal și aur.

Să-mi îngrop fața în nisip
spintecând valurile amintirilor eșuate
– ele vin ca un „Bună dimineața!”
rostit de nepoții de nectar.

Să-mi îngrop fața în nisip 
în perna zgrunțuroasă, fatală
a destinului ce-ți bate la ușă
provocându-te să te trezești
în ploaia deasă, mocnită, parșivă
ce abia te așteaptă!

duminică, 18 februarie 2018

URSS ȘI LATINA






Crochiu din verile de la Văratec
Pentru Ioana și Traian Irimia

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.
Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...
La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.)... Mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.
La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)
Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă, scapătă... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...
Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În bătaia lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.
Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apare deplin din ceață statul bradului de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.
Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.
Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.
La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.
La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.
După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.
Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice  – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.
Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 14


Traducere: Leo Butnaru

Cum am devenit câine

Sigur, așa ceva e absolut de nesuportat!
Pe de-a-ntregul eu sunt încolțit de mânie.
Mă-nfurii altfel decât vouă vi s-ar întâmpla:
asemeni câinelui ce s-ar apuca
să urle
la fața lunii, sinilie.

Cred că e de la nervi...
Am să ies
la o mică plimbare.
Însă pe stradă nimeni nu m-ar putea calma.
Oarecine îmi strigă de seară bună.
Trebuie să-i răspund, firește:
dânsa e o cunoștință de-a mea.
Dar simt –
nu-mi va ieși s-o fac omenește.

Ce e cu neobrăzarea asta?!
Dorm, visez ori îmi pare?
Mă pipăi amănunțit:
da, sunt precum eram,
am fața cu care sunt deja obișnuit.
Îmi ating buza,
însă de sub ea apare –
canin ascuțit!

Îndată-mi acopăr fața, parcă mi-aș sufla nasul.
Și o rup la fugă spre casă, îndoit întețindu-mi pasul.
Cu băgare de seamă ocolesc postul de poliție,
dar, dintr-o dată,
răsună un glas:
„Vardiste!
O coadă!”

Eu îmi trec mâna mai jos de șale și – încremenesc!
Pe asta,
ce e decât orice canin mai la vedere,
în nebuna-mi goană nici s-o fi observat:
de sub mantou
mi s-a desfăcut o coșcogea coadă
și-mi flutură la spate –
coșcogea coadă de dulău.

Ce-i de făcut?
Urlu cât pot, sporind gloata-n jurul meu.
Celui de-al doilea – al treilea, al patrulea ins i se adună.
Au boțit rău o bătrânică. Ea,
făcându-și cruce,
striga oarece despre satana.

Iar când gloata, răsfirându-și pe mutră mustățile-măturoaie,
năvăli,
furioasă,
de haram,
eu m-am lăsat în patru labe
și am prins a lătra:
„Ham, ham, ham!”

1915

sâmbătă, 17 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 13

Zidire
 
Du-te și tu, mă, du-te,
Du-te și naște-te!
O femeie s-a îndrăgostit
Si vrea să-ți fie mamă;
A prins-o pofta de viață,
N-am ce să mai fac,
Du-te naște-i-te!

Si-am dat să-nmugur din călcâi
Pe-o vreme dureroasă,
Când ultimul cu cel dintâi
Zideau în cer o casă
Și-am dat din umeri înfrunz –
(Scuzați-mă!) – De teamă,
În mine inima s-a scurs
Și amplecat din vamă.
Am dat apoi să mă întorc
Din fața mea în spate,
Dar când văzui că nu e loc
Am tras din sfârcuri 1apte.