marți, 4 decembrie 2018

STAȚIE ÎN PUSTIU / Poeme de Iosif BRODSKI


Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Sfârșitul minunatei epoci

Pentru că arta poeziei cere cuvinte,
eu sunt unul dintre surzii, chelioșii ambasadori încruntați
ai unei țări de mâna a doua, legați de ceea ce vă spun acum, –
nedorind propriul creier să-mi siluiesc, eu însumi haina-mi ofer,
coborând la chioșc, după gazeta de seară,
pe care mai mult o răsfoiesc,
decât o citesc.

Vântul gonește frunze. Al lămpilor opace lumină obscură
pe aceste meleaguri triste, epigraful cărora e – victoria oglinzilor,
în alianță cu băltoacele, creează efectul abundenței la oraș și sat.
Până și hoții șterpelesc portocale, zgâriind amalgamul.
De altfel, sentimentul cu care te privești tu pe tine, –
atare sentiment l-am uitat.

Pe aceste meleaguri totul e calculat pentru iarnă; visele,
zidurile închisorilor, paltoanele; toaletele mireselor – dalbul
de an nou, băuturile, acul de cronometru.
Veste din puf de vrăbii și noroi la cantitatea respectivă de săpun;
drepturile puritane. Albe. Iar în mâinile vioriștilor –
termofoare de lemn și fetru.

Acest meleag e nemișcat. Imaginându-ți volumul de producție
a fontei și plumbului, clatini din capul năucit,
amintindu-ți de vechea putere sprijinită pe cravașe căzăcești și baionete.
Vulturii nu se așază, ca atrași de magnet, pe amalgamul metalic.
Aici, până și scaunele împletite din mlajă
se țin pe mlaștini și piulițe cu mărunte filete.

Doar peștii din mări mai știu prețul libertății; însă
muțenia lor ne impune ca și cum să ne creăm propriile
etichete și case. Și spațiul atârnă ca lista de prețuri în pustiu.
Timpul a fost zămislit de moarte. Având nevoie de trupuri și obiecte,
calitățile acestora ei le caută în legume crude.
Cocoșul ia seama la orologiu.

A trăi în epoca împlinirilor, având o înaltă ținută morală,
cu părere de rău e greu. Ridicându-i vreunei drăguțe fusta,
vezi ceea ce căutai, și nicidecum ceva nou, minunat.
Și nu că în acest caz Lobacevski ar cam lua-o razna, neeuclidian,
însă lumea dilatată undeva ar trebui să se îngusteze, și iată –
cu perspectiva s-a terminat.

Sau că harta Europei a fost furată de agenții puterii,
sau că a cincea din cele șase părți rămase pe lume1
ar fi prea departe. Sau că o oarecare zână generoasă
mă descântă, însă de aici nu pot să plec.
Eu însumi îmi torn vin de Kahors – că doar n-o să strig lacheul –,
totodată mângâindu-mi pisoiul flocos.

Sau că un glonț în tâmplă, de parcă ai împunge greșit cu degetul,
sau să o ștergi de aici, pășind pe mare ca un nou Hristos.
Și-apoi cum n-ai confunda, cu ochi de om beat, în gerul ăsta de câine,
trenul cu vaporul? – Totuna nu ai intra-n pământ de rușine:
ca și nava pe apă, roțile trenului pe șine
nu lasă urme.

Dar ce mai scriu în ziare la rubrica „Din sala tribunalului”?
Sentința a fost executată. Filistinul, ce s-ar ivi pe aici,
prin ochelarii săi cu rame de plumb ar observa nelămurit,
cum, lângă zidul de cărămidă, stă omul cu fața la pământ;
dar nu doarme. Fiindcă a se-ngrețoșa de creștetul ce visează
are dreptul cel ciuruit.

Agerimea acestei epoci cu rădăcinile se-mpletește în
acele vremuri, ce nu erau în stare în orbirea lor
să deosebească ce a căzut din leagăne de leagănele ce au căzut.
Minunea cu ochi albinoși nu vrea să privească mai departe de moarte.
Păcat, tacâmuri sunt multe, însă nu ai cu cine sta la masă,
pe tine, Riurik2, de a te întreba ceva gemut.

Agerimea acestor vremi – e agerimea lucrurilor într-un fundac.
Deocamdată, e de dorit să nu spargi lemnul cu fruntea,  
ci doar poți scuipa pe pereți. Nu cneazul, dinozaurul s-ar trezi, ai crede.
Iar pentru ultimul vers nu ești nebun să-i smulgi păsării pana din aripă!
Capitolul poate fi de presărat cenușă peste crește în licăr de secure
sau de a pune peste el laur verde.

1961
________________   
1. Referire la cele șase părți din uscatul globului pământesc, pe care se întindea URSS.
               2. Riurik –  în limbile scandinave Rørik, n. pe la 830 – d. pe la 879. A fost o căpetenie varegă care  izbuti să întemeieze statul slavilor răsăriteni. 

LEOLOGISME


DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR”
                                     

(în pregătire la Editura „Junimea”)

·  Necesitatea poeziei pentru om e mai mică decât susțin poeții și mult mai importantă decât cred prozatorii.
·  Laconismul e un lăcomism pe invers.
·  Surse, dar și curse de inspirație…
·  Acum o clipă, molia moartă credea că este aplaudată.
·  Educația e eduCREAȚIE.
·  Micul Șprinț.
·  Dar mi-a ieșit să-i zic: „O escroacă”, în loc de: „O escroafă”…
·  Domnilor, fiți atenți și sobri. Să facem poze, nu pompoze!
·  Turnătorii? – Unii zeloși foarte zero(și)…
·  PresiUniunea Vamală.
·  Forma ideală de libertate: când depinzi numai de independență.
·  Când te bat prea tare gândurile, ar însemna că ești bătut și de soartă…
·  Din internat – la internet.                                                                         
·  Greblă cu dinți ruginiți nu e totuși o certitudine că demult nu a mai călcat nimeni pe ea.
·  Prostul stă de veghe în noapte, ascultând cum, undeva departe, cad fructele din pomul cunoașterii…
·  Scriitoarea Nora (v)Iuga. (În rusește: viuga = viforniță).
·  Drumurile vieții? Nu, e unul singur, la un capăt al său cu specificarea „Primul”, la celălalt capăt – „Ultimul”.
·  Moartea este (s)farmecul vieții.
·  Dacă mă asculți pe mine, vei face cum știi tu.
·  Țara arde, da’ ei beau de sting. Țara… 
·  Melancoolic.
·  Ion Luca Carageniali.
·  Omul – la voia întâmplării. Dumnezeu – la întâmplarea propriei Sale Voințe.

sâmbătă, 1 decembrie 2018

CONTINUITATE BRODSKI




Post aetatem nostram*

Lui A. Ia. Sergheev

I

„Imperiul e-o țară pentru proști”.
Circulația e sistată cu ocazia
sosirii Împăratului. Plebea
înghesuie legionarii, răsună cântec, strigăt;
însă palanchinul e închis. Obiectul adulării
nu vrea să fie și obiectul curiozității.

În cafeneaua pustie din spatele palatului
un grec rătăcitor joacă domino cu
un invalid nebărbierit. Fețele de masă
sunt dungate cu rămășițele luminii zilei,
iar ecoul jubilărilor din străzi învolbură pașnic
jaluzelele. Grecul ce tot pierde
numără drahme; învingătorul își comandă
un ou fiert – să fie tare –  și sare.

În dormitorul ferit și larg un vechi arendaș
îi povestește unei tinere hetaire
cum i-a fost dat să vadă Împăratul. Femeia
nu-l crede și râde în hohote. Ăsta ar fi
preludiul jocurilor amoroase.

II. Palatul

Un satir și o nimfă sculptați în marmoră
privesc în apa adâncă din bazin, netezișul căreia
i-acoperit cu petale de trandafiri.
Guvernatorul, desculț, chiar cu mâna sa
îi însângerează mutra regișorului local
din cauza a patru porumbei, pârliți în aluat
(în momentul secționării bucatelor, ei reușiră
să-și ia zborul, însă neamânat căzură pe masă).
S-a dus naibii sărbătoarea, poate chiar și cariera.
Regișorul se zvârcolește mut pe podeaua udă
sub genunchiul greu, mușchiulos al
guvernatorului. Aromele de trandafiri
încețoșează pereții. Slugile, ca niște statui,
privesc indiferente undeva în față.
Iar piatra lucioasă nimica nu reflectă.

În deformata lumină a lunii nordice,
ce se-nfășură în jurul hornului de bucătărie,
grecul rătăcitor, îmbrățișat c-o pisică, privește
cum doi sclavi scot pe ușă cadavrul regișorului-bucătar,
înfășurat într-o rogojină și cu care agale
coboară panta spre râu.
Scrâșnește pietrișul.
Pe-acoperiș, un ins se străduie să închidă
gura colțoasă-a unui cotoi.

III

Abandonat de adolescentul drag, bărbierul
se examinează-atent în oglindă – se vede,
tânjind după el, motiv din care a uitat cu totul
de mutra mușteriului acoperită cu spumă.
„Probabil, băiatul nu va mai reveni”.
Între timp mușteriul moțăie liniștit
și vede vise pur grecești: cu zei,
cu cafarzi, cu lupte în gimnazii, unde
acrul miros de sudoarea
irită nările.
                   Zburând de pe tavan,
o muscă barosană, dând un cerc prin aer,
se-așază pe obrazul înălbit de spumă
a celui ce-adormi și, afundată-n clăbuci de spumă,
ca bieții infanteriști-peltaști ai lui Xenofon
prin zăpezile armene, peste prăvălișuri,
înălțimi, defileuri gâza se târăște încet
spre culmi, iar după ce-nconjoară gura deschisă,
nărăvește să urce pe vârful nasului.

Grecul deschide strașnicul său ochi negru,
și musca, bâzâind strident de spaimă, zboară aiurea.

marți, 20 noiembrie 2018

ALTE POEME DE Krzysztof D. SZATRAWSKI / Polonia


postmoderniștii

noi ne încălzim la soarele reflectat
de vechile lumini
de cupolele orientale, de ușoara unduire a oceanului
fastul arhitecturii occidentale
roadele anticelor ogoare – toate astea

se află-n numele nostru, și neființa
a toate nu contravine ființării noastre
și generațiile noastre pleacă tot mai repede
din când în când împiedicându-se
amuțind, apoi gonind din nou, ca avalanșa
ne răspândim prin alei umbroase
iar undeva jos erup izvoarele adevărului
și nu ale unui adevăr oarecare
și nu a unui adevăr neobiectiv, nu
și nu a adevărului personal al fiecăruia din noi
și nu adevărul osebit al căpeteniilor
și tocmai acest adevăr îl așteptăm și, avizi
coborâm și ne apropiem de el tot mai mult
simțind greutatea celor ridicați deasupra istoriei
forța de gravitație ne accelerează pașii
dulcea povară a dragostei noastre
atât de puternice, încât dincolo de hotarele ei
nu mai există nimic, dragoste față de tot ce există
fără a ține cont ce nematur e
acest sentiment romantic
după care stăm în jurul focului
noapte scânteiază din plin
căldura noastră ademenește gâzele, aștrii noștri
se reflectă în ochii fluturelui
care abia-abia își tremură aripile

preludiu

acea dimineață nu se deosebea
cu nimic anume
m-a trezit tardiva mea singurătate
cu o primă mișcare am alungat pustietatea
am tras cu urechea la dimineață
ce mai murmura
cu voci tainice
în casa plină de tehnică și cărți
plină de cuvintele rostite-n noaptea trecută
de râset potolit, priviri fulgerătoare
și gesturi rămase în memorie

însă eu am memorat acea dimineață
în acea zi mă temeam foarte mult de adevărul
ce se aprinsese printre cuvinte
și răsuna acest preludiu, atât de simplu
extrem de clar
încât nu se mai auzeau sunetele instrumentelor
c doar o liniște cristalină
și spațiul imens care ne cuprindea
în genialele creații ale lui Bach
și deja nimic nu mai era evident
nimic definitiv
nici chiar timpul

peste câmpuri

am plutit peste câmpuri
neîntâlnind pe nimeni
la cimitirul de dincolo de crâng
nu am găsit vreo urmă a existenței noastre
păianjeni cu lungi picioare
se tăinuiau în frunziș
în sticle goale de vodcă
se aduna roua
în câmp
combine purpurii
amestecau mirosul grânelor
cu strigătele cosașilor
răzbătea huruitul mașinilor
atât de îndelung
eu am evadat din locuri diferite
evitând priviri și cuvinte
pe care nu voiam să le înțeleg
fugeam de memorie
ce râu ar putea să-și schimbe cursul
ce timp ar putea ucide
bucuria cosașilor
și speranța noastră

luni, 19 noiembrie 2018

POEME LA CLUJ / „APOSTROF”




                                                              Leo Butnaru

Donator tuturor

Tuturor ne e dat să vedem
uneori
cum se subție
și se întinde prelung
cea din urmă fâșie a apusului – relaxată
ca brațul din care
parcă
pentru muritori
Dumnezeu donează sânge...


*     *      *

Totul e de la Dumnezeu
numai Dumnezeu e de la Mama.

joi, 15 noiembrie 2018

DESPRE DEGRADAREA LIMBII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL PUBLIC



DESPRE DEGRADAREA LIMBII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL PUBLIC
Comunicat al uniunii scriitorilor din România

Uniunea Scriitorilor din România, ca organizație de breaslă a profesioniștilor literaturii și moștenitoare a tradiției cultivării limbii române, își manifestă profunda îngrijorare față de degradarea continuă a limbii române folosite în spațiul public, ca și a nivelului cultural general, în special din partea celor care, prin rolul lor social, sunt luați drept exemple de către categorii largi de cetățeni.
Limba română nu este un simplu instrument de comunicare. Ea este o componentă esențială a identității și un liant al unității naționale, chiar în epocile mai îndepărtate, în care statul român nu exista. Însă chiar și atunci, păturile luminate ale societății s-au preocupat de cultivarea limbii, preocupare pe care unul dintre precursorii modernității, Ienăchiță Văcărescu, o echivala cu patriotismul.
Limba este, de asemenea, instrumentul gândirii. Cineva care vorbește și scrie incorect este puțin probabil să gândească bine, cu atât mai mult, cu cât incorectitudinea exprimării este primul și cel mai elocvent semn al absenței unei culturi corespunzătoare, deci al lipsei pregătirii și competenței.
Astăzi, în anul în care aniversăm Centenarul Marii Uniri, limba română vorbită și scrisă în spațiul public – de către politicieni, oameni de media, „vedete” ale divertismentului și alte categorii de persoane cu apariții publice frecvente – a atins un nivel îngrijorător de scăzut, din punctul de vedere al corectitudinii gramaticale și ortografice, ca și al vocabularului utilizat. În pofida existenței unor instituții cu funcții de reglementare, această degradare este continuă și nu se întrevede niciun semn că s-ar opri.
Degradarea limbii române vorbite este însoțită și amplificată de o la fel de îngrijorătoare prăbușire a nivelului cultural general. Nu doar că emisiunile culturale au dispărut aproape cu totul din programele de radio și televiziune, dar și nivelul cultural al celorlalte emisiuni a scăzut inadmisibil. Atât prin temele abordate, cât și prin calitatea prestațiilor participanților la viața publică, exemplul pe care îl primește societatea românească (în primul rând, tinerii) este descurajant. În loc să cultive valorile, să ofere repere și modele – de care istoria noastră, ca și prezentul, nu duc lipsă –, viața publică românească oferă contra-exemple, ruinătoare moral și dăunătoare intelectual.
Cauzele acestor fenomene (de la dezinteresul față de învățământ la erodarea instituțiilor) sunt cunoscute. Uniunea Scriitorilor din România își manifestă adânca preocupare în fața acestor semnale îngrijorătoare cu privire la starea intelectuală și morală a spațiului public și, mai ales, față de efectele devastatoare, în timp, ale lipsei de reacție în fața acestor evoluții negative, care periclitează însăși identitatea națională. Uniunea Scriitorilor își exprimă disponibilitatea de a pune la dispoziția celor în cauză întreaga ei experiență culturală, pentru corectarea acestei stări de lucruri.
Uniunea Scriitorilor din România face un apel la toți actorii vieții publice, ca și la instituțiile care, prin natura lor, pot contribui la oprirea degradării limbii și a nivelului cultural, să dea dovadă de responsabilitate și să acționeze decis pentru corectarea acestor disfuncționalități, înainte ca ele să se transforme în adevărate obstacole în calea funcționării României ca stat european modern.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România


sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Iosif BRODSKI ÎN REVISTA „SCRIPTOR”


Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

San Pietro

I

A treia săptămână ceața nu coboară de pe alba
clopotniță din acest oraș de adâncă provincie,
oraș de culoare cafelei prăjite pierdut într-un colț pierdut
al Adriaticii de Nord. În tavernă, lumina electrică
arde continuu în plină zi. Pavajul caldarâmului aduce
a gălbejeală de pește prăjit. Automobile înțepenite
se pierd din vedere, fără să-și fi pornit motorul.
Nici textele inscripțiilor nu le poți citi până la capăt. Deja
nu teracota și ocrul absorb umezeala, ci
umezeala absoarbe ocrul și teracota.

Îmbuibându-se cu lumină, umbra
se bucură când vede că absolut creștinește
din cui e luat paltonul. Jaluzelele
sunt larg desfăcute, asemeni aripilor îngerilor
ce și-au afundat capetele în neplăceri străine.
Ici-colo, tencuiala ce se desprinde petece
dezgolește clăditura roșie, tumefiată,
și-a treia săptămână de când se usucă rufăria
atât de mult s-a obișnuit cu lumina zilei
și cu sfoara pe care-i înșirată, încât omul
dacă e să iasă în stradă, iese cu sacoul îmbrăcat
direct pe pielea goală, cu pantofii pe piciorul gol.

La ora două de amiază, în casa scării, silueta
poștașului are contururi distincte, concrete,
pentru ca, o clipă mai târziu, să redevină siluetă.
În ceață, dangătul de clopot repetă aceeași procedură.
Din acest motiv, îți privești involuntar peste umăr 
propria ta umbră, ca un trecător oarecare, încercând
să te uiți cât mai atent la gleznele frumoaselor care
trecură-n foșnet de rochii pe alături, dar – nu vezi nimic
decât smocuri mari de ceață. Acalmie, liniște.
Direcția e pierdută. După cotitură,
felinarele se întrerup ca un șir de punte-puncte
cărora le urmează  doar mirosul de alge
și conturul cheiului.
Lipsa vântului; și liniștea ca nechezatul
iepei de fontă a lui Victor Emanuel3
care niciodată nu s-a abătut din cale.