sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Iosif BRODSKI ÎN REVISTA „SCRIPTOR”


Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

San Pietro

I

A treia săptămână ceața nu coboară de pe alba
clopotniță din acest oraș de adâncă provincie,
oraș de culoare cafelei prăjite pierdut într-un colț pierdut
al Adriaticii de Nord. În tavernă, lumina electrică
arde continuu în plină zi. Pavajul caldarâmului aduce
a gălbejeală de pește prăjit. Automobile înțepenite
se pierd din vedere, fără să-și fi pornit motorul.
Nici textele inscripțiilor nu le poți citi până la capăt. Deja
nu teracota și ocrul absorb umezeala, ci
umezeala absoarbe ocrul și teracota.

Îmbuibându-se cu lumină, umbra
se bucură când vede că absolut creștinește
din cui e luat paltonul. Jaluzelele
sunt larg desfăcute, asemeni aripilor îngerilor
ce și-au afundat capetele în neplăceri străine.
Ici-colo, tencuiala ce se desprinde petece
dezgolește clăditura roșie, tumefiată,
și-a treia săptămână de când se usucă rufăria
atât de mult s-a obișnuit cu lumina zilei
și cu sfoara pe care-i înșirată, încât omul
dacă e să iasă în stradă, iese cu sacoul îmbrăcat
direct pe pielea goală, cu pantofii pe piciorul gol.

La ora două de amiază, în casa scării, silueta
poștașului are contururi distincte, concrete,
pentru ca, o clipă mai târziu, să redevină siluetă.
În ceață, dangătul de clopot repetă aceeași procedură.
Din acest motiv, îți privești involuntar peste umăr 
propria ta umbră, ca un trecător oarecare, încercând
să te uiți cât mai atent la gleznele frumoaselor care
trecură-n foșnet de rochii pe alături, dar – nu vezi nimic
decât smocuri mari de ceață. Acalmie, liniște.
Direcția e pierdută. După cotitură,
felinarele se întrerup ca un șir de punte-puncte
cărora le urmează  doar mirosul de alge
și conturul cheiului.
Lipsa vântului; și liniștea ca nechezatul
iepei de fontă a lui Victor Emanuel3
care niciodată nu s-a abătut din cale.


II

Iarna, de obicei amurgește destul de devreme;
undeva mai sus, în exterior, peste capete.
Peste cadranul orologiului orășenesc
ácele înfășurate strâns cu tifon destrămat
rămân în urma dispersatei lumini a zilei care
în depărtare prinde a se împuțina.
Chiriașul ieșit să-și ia țigări, după zece minute
se întoarce în camera sa,
străbătând același tunel croit în ceața deasă
chiar de propriul său corp puțin timp în urmă.
Vuietul egal al unui avion nevăzut
amintește zumzăitul aspiratorului de praf
din capătul îndepărtat al holului hotelului
și, potolindu-se, absoarbe lumina.
„Nebbia”1, – spune medicul, căscând, și,
pentru câteva clipe, pleoapele i se lipesc, asemeni
unei scoici, când trece peștele alunecător
(pupila se afundă nu pe mult timp
în opalinul său întuneric), iar gangul
cu felinar seamănă unui copil
luat cu cititul sub plapumă;
plapuma e toată numai vălurire, falduri,
ca toga vreunui Evanghelist ce are
bustul în vreo nișă. Timpul nostru, prezentul
sare trosnitor de la cărămida brun-cenușie
a bazilicii, asemeni unei mingi
de piele, pe care o bat școlarii
după terminarea lecțiilor.

Fațade dărăpănate, care nu-și pot imagina
că ar putea să fie văzute în profil.
Doar icrele goale ale albilor baluștri
însuflețesc balcoanele închise ermetic
și-n care deja de două sute de ani
nimeni nu mai apare: nici moștenitoarea,
nici capul familiei.
Cornișe monstruoase îndrăgite de logodnici
sau pur și simplu mereu tânjind.
O colonadă ce se topește ca stearina.
Și a sticlei minunată netransparență opalină,
dincolo de care-s tăinuite divane și-un pian: vechi,
dar tocmai de lumina zilei
au taina ocrotită cu strictețe.

În răcorosul timp al anului sunetul normal
preferă căldura gâtlejului față de capriciile ecoului.
Peștele – cu muțenia lui; în adâncul continentului
gurluie turturica. Nici ei, nici ea nu sunt de auzit.
Podul arcat peste canalul cu apă dulce
este stăpânit de malul opus, să nu se desprindă
cu totul de pământ și să plece-n mare. Astfel
pe sticla aburită sunt scrise inițialele numelor celor
cu absența cărora cineva nu se poate împăca;
și astfel șiroirea aburirii transformă râvnita monogramă
în coada căluțului de mare. Așadar, cu burete roșu
culege lăptosul abur dens al plămânilor, expirat de
Amfitrita2 și nereidele ei ieșite la suprafața mării!
Întinde brațele – și capetele degetelor vor atinge torsul
acoperit de mici bulbuci și, ca în copilărie, mirositor a iod.

III

A golfului cearșaf spălat și călcat foșnește
cu dantelările sale, și pe o clipă văzduhul incolor
se încheagă-n trup de porumbel sau pescăruș,
în clipa următoare dizolvându-se. Bărcile scoase din apă,
luntrile, șalupele, gondolele, mici ambarcațiuni cu fundul plat
ca încălțămintea desperecheată, împrăștiate pe nisipul
ce scrâșnește ușor sub tălpi. Ia aminte: de fapt,
aceasta-i trecerea greutății corpului de pe un picior pe altul.
Reține: trecutul nu se poate imprima numai el
în memorie, el are nevoie de viitor. Ține minte ferm:
doar apa, numai ea una
totdeauna și oriunde rămâne fidelă
sie însăși – insensibilă la metamorfoze, plată,
ce se găsește acolo, unde deja nu mai există
pământ uscat. Și patetismul vieții cu începutul ei,
cu mediana ei, cu calendarul ce scade, cu finalul
ș. a.m. d. se subție în forma unui etern,
mărunt și incolor tremur marin de unde.

Dura, moarta răsucire a loazei viței-de-vie
tresare scurt de la propria sa încordare.
Copacii din livada neagră nu se deosebesc cu nimic
de îngrăditura ce seamănă omului care mai mult
nu are ce – dar important – cui să recunoască
ceva anume. Amurgește; acalmie, liniște.
Trosnet de scoici mărunte, foșnet de trestie putredă,
strivită. Ridicată cu vârful piciorului, cutia de tablă
zboară în văzduh și dispare din vedere. Chiar după
un minut sau două nu auzi sunetul căderii ei
pe nisipul umed. Cu atât mai mult, plescăitul.

1977
___________________  
1. Nebbia (ital) – ceață.
2. Amfitrita –  nimfă nereidă ce își avea palatul în apele Egee.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu