Iosif BRODSKI ÎN REVISTA „SCRIPTOR”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

San Pietro

I

A treia săptămână ceața nu coboară de pe alba

clopotniță din acest oraș de adâncă provincie,

oraș de culoare cafelei prăjite pierdut într-un colț pierdut

al Adriaticii de Nord. În tavernă, lumina electrică

arde continuu în plină zi. Pavajul caldarâmului aduce

a gălbejeală de pește prăjit. Automobile înțepenite

se pierd din vedere, fără să-și fi pornit motorul.

Nici textele inscripțiilor nu le poți citi până la capăt. Deja

nu teracota și ocrul absorb umezeala, ci

umezeala absoarbe ocrul și teracota.

Îmbuibându-se cu lumină, umbra

se bucură când vede că absolut creștinește

din cui e luat paltonul. Jaluzelele

sunt larg desfăcute, asemeni aripilor îngerilor

ce și-au afundat capetele în neplăceri străine.

Ici-colo, tencuiala ce se desprinde petece

dezgolește clăditura roșie, tumefiată,

și-a treia săptămână de când se usucă rufăria

atât de mult s-a obișnuit cu lumina zilei

și cu sfoara pe care-i înșirată, încât omul

dacă e să iasă în stradă, iese cu sacoul îmbrăcat

direct pe pielea goală, cu pantofii pe piciorul gol.

La ora două de amiază, în casa scării, silueta

poștașului are contururi distincte, concrete,

pentru ca, o clipă mai târziu, să redevină siluetă.

În ceață, dangătul de clopot repetă aceeași procedură.

Din acest motiv, îți privești involuntar peste umăr 

propria ta umbră, ca un trecător oarecare, încercând

să te uiți cât mai atent la gleznele frumoaselor care

trecură-n foșnet de rochii pe alături, dar – nu vezi nimic

decât smocuri mari de ceață. Acalmie, liniște.

Direcția e pierdută. După cotitură,

felinarele se întrerup ca un șir de punte-puncte

cărora le urmează  doar mirosul de alge

și conturul cheiului.

Lipsa vântului; și liniștea ca nechezatul

iepei de fontă a lui Victor Emanuel³

care niciodată nu s-a abătut din cale.

II

Iarna, de obicei amurgește destul de devreme;

undeva mai sus, în exterior, peste capete.

Peste cadranul orologiului orășenesc

ácele înfășurate strâns cu tifon destrămat

rămân în urma dispersatei lumini a zilei care

în depărtare prinde a se împuțina.

Chiriașul ieșit să-și ia țigări, după zece minute

se întoarce în camera sa,

străbătând același tunel croit în ceața deasă

chiar de propriul său corp puțin timp în urmă.

Vuietul egal al unui avion nevăzut

amintește zumzăitul aspiratorului de praf

din capătul îndepărtat al holului hotelului

și, potolindu-se, absoarbe lumina.

„Nebbia”¹, – spune medicul, căscând, și,

pentru câteva clipe, pleoapele i se lipesc, asemeni

unei scoici, când trece peștele alunecător

(pupila se afundă nu pe mult timp

în opalinul său întuneric), iar gangul

cu felinar seamănă unui copil

luat cu cititul sub plapumă;

plapuma e toată numai vălurire, falduri,

ca toga vreunui Evanghelist ce are

bustul în vreo nișă. Timpul nostru, prezentul

sare trosnitor de la cărămida brun-cenușie

a bazilicii, asemeni unei mingi

de piele, pe care o bat școlarii

după terminarea lecțiilor.

Fațade dărăpănate, care nu-și pot imagina

că ar putea să fie văzute în profil.

Doar icrele goale ale albilor baluștri

însuflețesc balcoanele închise ermetic

și-n care deja de două sute de ani

nimeni nu mai apare: nici moștenitoarea,

nici capul familiei.

Cornișe monstruoase îndrăgite de logodnici

sau pur și simplu mereu tânjind.

O colonadă ce se topește ca stearina.

Și a sticlei minunată netransparență opalină,

dincolo de care-s tăinuite divane și-un pian: vechi,

dar tocmai de lumina zilei

au taina ocrotită cu strictețe.

În răcorosul timp al anului sunetul normal

preferă căldura gâtlejului față de capriciile ecoului.

Peștele – cu muțenia lui; în adâncul continentului

gurluie turturica. Nici ei, nici ea nu sunt de auzit.

Podul arcat peste canalul cu apă dulce

este stăpânit de malul opus, să nu se desprindă

cu totul de pământ și să plece-n mare. Astfel

pe sticla aburită sunt scrise inițialele numelor celor

cu absența cărora cineva nu se poate împăca;

și astfel șiroirea aburirii transformă râvnita monogramă

în coada căluțului de mare. Așadar, cu burete roșu

culege lăptosul abur dens al plămânilor, expirat de

Amfitrita² și nereidele ei ieșite la suprafața mării!

Întinde brațele – și capetele degetelor vor atinge torsul

acoperit de mici bulbuci și, ca în copilărie, mirositor a iod.

III

A golfului cearșaf spălat și călcat foșnește

cu dantelările sale, și pe o clipă văzduhul incolor

se încheagă-n trup de porumbel sau pescăruș,

în clipa următoare dizolvându-se. Bărcile scoase din apă,

luntrile, șalupele, gondolele, mici ambarcațiuni cu fundul plat

ca încălțămintea desperecheată, împrăștiate pe nisipul

ce scrâșnește ușor sub tălpi. Ia aminte: de fapt,

aceasta-i trecerea greutății corpului de pe un picior pe altul.

Reține: trecutul nu se poate imprima numai el

în memorie, el are nevoie de viitor. Ține minte ferm:

doar apa, numai ea una

totdeauna și oriunde rămâne fidelă

sie însăși – insensibilă la metamorfoze, plată,

ce se găsește acolo, unde deja nu mai există

pământ uscat. Și patetismul vieții cu începutul ei,

cu mediana ei, cu calendarul ce scade, cu finalul

ș. a.m. d. se subție în forma unui etern,

mărunt și incolor tremur marin de unde.

Dura, moarta răsucire a loazei viței-de-vie

tresare scurt de la propria sa încordare.

Copacii din livada neagră nu se deosebesc cu nimic

de îngrăditura ce seamănă omului care mai mult

nu are ce – dar important – cui să recunoască

ceva anume. Amurgește; acalmie, liniște.

Trosnet de scoici mărunte, foșnet de trestie putredă,

strivită. Ridicată cu vârful piciorului, cutia de tablă

zboară în văzduh și dispare din vedere. Chiar după

un minut sau două nu auzi sunetul căderii ei

pe nisipul umed. Cu atât mai mult, plescăitul.

1977

___________________  

1. Nebbia (ital) – ceață.

2. Amfitrita –  nimfă nereidă ce își avea palatul în apele Egee.