ÎI ROG PE PRIETENII care împărtășesc aceste opinii să distribuie textul

Starea poeziei azi… Nu de azi, de ieri a început demitizarea actu­lui/ misterului poetic și a celui de la care pornește/ în firea căruia se întâmplă, poetul. Este o dez-vrăjire, o dez-fermecare, o dez-tăinuire a ceea ce se înțelegea (sau doar lumea se prefă­cea că ar înțelege) prin Olimp, muze, inspirație, muzica sferelor etc. Azi este cam stingheritor să alături noțiunile de poezie și magie/ mister, lucru atât de firesc cândva. Se vorbește despre diso­luția, dezagregarea formelor poetice, în general, despre marginalizarea poeților care, prin propria lor inspirație, nu mai inspiră prea multă lume. Și nici încrede­re. Se vorbește despre inflație și criză în poezie, devenită tot mai mult versifica­ție.

Într-o anumită măsură, au dreptate cei care constată dominația artefac­tului asupra creației poetice, oarecum nedumeriți și enervați de plodirea, în postmodernism, a șarlatanilor ce se dau drept poeți. Intenționalitatea sinonimă ambiției minus harul își lărgește, uneori până la iresponsabilitate, artistică și de orice alt fel, aria care s-ar considera că, și ea, îi este predestinată. Își amplifică până la difuziune, confuzie, anihilare contextul. Uneori, până la aventurismul amatorilor, sinonim bizareriei comice, bufonadei.

Întâi de toate, agresiunea contra poeziei a pornit de la și este continuată de cei care ar dori să-și mascheze propria neputință în arta muzelor prin scoaterea acesteia dintr-o stare a ei, cât de cât sesizabilă, „verificabilă”, la rândul lor dând diverse înșiruiri de inepții drept originalitate. Artificiosul ca neputință, lipsa de fantezie creatoare, necunoașterea naturii și constantelor prozodiei consolidate în lunga istorie a evoluției acesteia culminează (…jos de tot!) în cazuistica bâiguită în jurul așa-zisului autenticism. De parcă, dacă ești... autentic, dai obligatoriu artă (po­ezie); de parcă ai automat, de la sine, și valoare și ce mai trebuie la aceasta. Justă este diagnosticarea lui Adrian Po­pescu: „...invocatul magic «autenticism» (…) nu e «iarba fiarelor» pentru un poet. «Autentic» poate fi: 1. actul provoca­tor-erotic, istoricizat-avangardist al unui Geo Bogza, 2. autentică poate fi și o sudalmă fantezist-spontană auzită la piață, înglobată în textul liric, auten­tic poate fi gestul celui care trage brusc fața de masă, la o agapă. Întrebare – ce relevanță au, dacă au, toate acestea în poezie? Răspuns – o relevanță mare sau mică, după talent, coane Fănică… Autenticismul poate fi mimat cu ingeni­ozitate, vezi Malraux, poți fi autentic în viața imediată, dar artificial în scris…” („Steaua”, Nr. 8, 2016).

Pe scurt, sunt tot mai acute pertur­bările de tot soiul în arta prozodiei, pe care mediocritățile, șarlatanii o împing, pur și simplu, în meserie, ba și mai „adânc” – în mizerie, în derizoriul minimalismului, într-o oralitate ce stă chiar mai jos decât jurnalismul steril. Iar a absolutiza oralitatea în pretinsa poezie înseamnă a rămânea absolut în vorbărie, fără a ajunge la poezie/ în poezie.

A scăzut drastic potențialitatea și influența autorității canonice. Iar a-ca­nonicul cuvânt de ordine e: dezordinea! Disoluția. Dereglarea.

Extinderea, multiplicarea posibili­tăților comunicative ale cuvântului, ce se dorește poetic sau este dat, declarat astfel, comunică absolut altceva – orice, numai nu poezie. Extinderile mass-me­dia, a învălmășelii internautice sunt, de cele mai multe ori, doar comunicative, nu și stimulatoare de sugestie artistică, de poezie.

Avem de-a face cu textele unor conștiințe care încă nu s-au format, nu s-au maturizat, sau ale unor conștiințe în disoluție, în rătăcire, în bludnicie, și tot mai mult în scăpătare valorică și intelectuală. În loc de inteligență, o evidentă corijență.

STAȚIE ÎN PUSTIU / Poeme de Iosif BRODSKI

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Sfârșitul minunatei epoci

Pentru că arta poeziei cere cuvinte,

eu sunt unul dintre surzii, chelioșii ambasadori încruntați

ai unei țări de mâna a doua, legați de ceea ce vă spun acum, –

nedorind propriul creier să-mi siluiesc, eu însumi haina-mi ofer,

coborând la chioșc, după gazeta de seară,

pe care mai mult o răsfoiesc,

decât o citesc.

Vântul gonește frunze. Al lămpilor opace lumină obscură

pe aceste meleaguri triste, epigraful cărora e – victoria oglinzilor,

în alianță cu băltoacele, creează efectul abundenței la oraș și sat.

Până și hoții șterpelesc portocale, zgâriind amalgamul.

De altfel, sentimentul cu care te privești tu pe tine, –

atare sentiment l-am uitat.

Pe aceste meleaguri totul e calculat pentru iarnă; visele,

zidurile închisorilor, paltoanele; toaletele mireselor – dalbul

de an nou, băuturile, acul de cronometru.

Veste din puf de vrăbii și noroi la cantitatea respectivă de săpun;

drepturile puritane. Albe. Iar în mâinile vioriștilor –

termofoare de lemn și fetru.

Acest meleag e nemișcat. Imaginându-ți volumul de producție

a fontei și plumbului, clatini din capul năucit,

amintindu-ți de vechea putere sprijinită pe cravașe căzăcești și baionete.

Vulturii nu se așază, ca atrași de magnet, pe amalgamul metalic.

Aici, până și scaunele împletite din mlajă

se țin pe mlaștini și piulițe cu mărunte filete.

Doar peștii din mări mai știu prețul libertății; însă

muțenia lor ne impune ca și cum să ne creăm propriile

etichete și case. Și spațiul atârnă ca lista de prețuri în pustiu.

Timpul a fost zămislit de moarte. Având nevoie de trupuri și obiecte,

calitățile acestora ei le caută în legume crude.

Cocoșul ia seama la orologiu.

A trăi în epoca împlinirilor, având o înaltă ținută morală,

cu părere de rău e greu. Ridicându-i vreunei drăguțe fusta,

vezi ceea ce căutai, și nicidecum ceva nou, minunat.

Și nu că în acest caz Lobacevski ar cam lua-o razna, neeuclidian,

însă lumea dilatată undeva ar trebui să se îngusteze, și iată –

cu perspectiva s-a terminat.

Sau că harta Europei a fost furată de agenții puterii,

sau că a cincea din cele șase părți rămase pe lume¹

ar fi prea departe. Sau că o oarecare zână generoasă

mă descântă, însă de aici nu pot să plec.

Eu însumi îmi torn vin de Kahors – că doar n-o să strig lacheul –,

totodată mângâindu-mi pisoiul flocos.

Sau că un glonț în tâmplă, de parcă ai împunge greșit cu degetul,

sau să o ștergi de aici, pășind pe mare ca un nou Hristos.

Și-apoi cum n-ai confunda, cu ochi de om beat, în gerul ăsta de câine,

trenul cu vaporul? – Totuna nu ai intra-n pământ de rușine:

ca și nava pe apă, roțile trenului pe șine

nu lasă urme.

Dar ce mai scriu în ziare la rubrica „Din sala tribunalului”?

Sentința a fost executată. Filistinul, ce s-ar ivi pe aici,

prin ochelarii săi cu rame de plumb ar observa nelămurit,

cum, lângă zidul de cărămidă, stă omul cu fața la pământ;

dar nu doarme. Fiindcă a se-ngrețoșa de creștetul ce visează

are dreptul cel ciuruit.

Agerimea acestei epoci cu rădăcinile se-mpletește în

acele vremuri, ce nu erau în stare în orbirea lor

să deosebească ce a căzut din leagăne de leagănele ce au căzut.

Minunea cu ochi albinoși nu vrea să privească mai departe de moarte.

Păcat, tacâmuri sunt multe, însă nu ai cu cine sta la masă,

pe tine, Riurik², de a te întreba ceva gemut.

Agerimea acestor vremi – e agerimea lucrurilor într-un fundac.

Deocamdată, e de dorit să nu spargi lemnul cu fruntea,  

ci doar poți scuipa pe pereți. Nu cneazul, dinozaurul s-ar trezi, ai crede.

Iar pentru ultimul vers nu ești nebun să-i smulgi păsării pana din aripă!

Capitolul poate fi de presărat cenușă peste crește în licăr de secure

sau de a pune peste el laur verde.

1961

________________   

1. Referire la cele șase părți din uscatul globului pământesc, pe care se întindea URSS.

               2. Riurik –  în limbile scandinave Rørik, n. pe la 830 – d. pe la 879. A fost o căpetenie varegă care  izbuti să întemeieze statul slavilor răsăriteni. 

LEOLOGISME

DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR”

                                     

(în pregătire la Editura „Junimea”)

·  Necesitatea poeziei pentru om e mai mică decât susțin poeții și mult mai importantă decât cred prozatorii.

·  Laconismul e un lăcomism pe invers.

·  Surse, dar și curse de inspirație…

·  Acum o clipă, molia moartă credea că este aplaudată.

·  Educația e eduCREAȚIE.

·  Micul Șprinț.

·  Dar mi-a ieșit să-i zic: „O escroacă”, în loc de: „O escroafă”…

·  Domnilor, fiți atenți și sobri. Să facem poze, nu pompoze!

·  Turnătorii? – Unii zeloși foarte zero(și)…

·  PresiUniunea Vamală.

·  Forma ideală de libertate: când depinzi numai de independență.

·  Când te bat prea tare gândurile, ar însemna că ești bătut și de soartă…

·  Din internat – la internet.                                                                         

·  Greblă cu dinți ruginiți nu e totuși o certitudine că demult nu a mai călcat nimeni pe ea.

·  Prostul stă de veghe în noapte, ascultând cum, undeva departe, cad fructele din pomul cunoașterii…

·  Scriitoarea Nora (v)Iuga. (În rusește: viuga = viforniță).

·  Drumurile vieții? Nu, e unul singur, la un capăt al său cu specificarea „Primul”, la celălalt capăt – „Ultimul”.

·  Moartea este (s)farmecul vieții.

·  Dacă mă asculți pe mine, vei face cum știi tu.

·  Țara arde, da’ ei beau de sting. Țara… 

·  Melancoolic.

·  Ion Luca Carageniali.

·  Omul – la voia întâmplării. Dumnezeu – la întâmplarea propriei Sale Voințe.

CONTINUITATE BRODSKI

Post aetatem nostram*

Lui A. Ia. Sergheev

I

„Imperiul e-o țară pentru proști”.

Circulația e sistată cu ocazia

sosirii Împăratului. Plebea

înghesuie legionarii, răsună cântec, strigăt;

însă palanchinul e închis. Obiectul adulării

nu vrea să fie și obiectul curiozității.

În cafeneaua pustie din spatele palatului

un grec rătăcitor joacă domino cu

un invalid nebărbierit. Fețele de masă

sunt dungate cu rămășițele luminii zilei,

iar ecoul jubilărilor din străzi învolbură pașnic

jaluzelele. Grecul ce tot pierde

numără drahme; învingătorul își comandă

un ou fiert – să fie tare –  și sare.

În dormitorul ferit și larg un vechi arendaș

îi povestește unei tinere hetaire

cum i-a fost dat să vadă Împăratul. Femeia

nu-l crede și râde în hohote. Ăsta ar fi

preludiul jocurilor amoroase.

II. Palatul

Un satir și o nimfă sculptați în marmoră

privesc în apa adâncă din bazin, netezișul căreia

i-acoperit cu petale de trandafiri.

Guvernatorul, desculț, chiar cu mâna sa

îi însângerează mutra regișorului local

din cauza a patru porumbei, pârliți în aluat

(în momentul secționării bucatelor, ei reușiră

să-și ia zborul, însă neamânat căzură pe masă).

S-a dus naibii sărbătoarea, poate chiar și cariera.

Regișorul se zvârcolește mut pe podeaua udă

sub genunchiul greu, mușchiulos al

guvernatorului. Aromele de trandafiri

încețoșează pereții. Slugile, ca niște statui,

privesc indiferente undeva în față.

Iar piatra lucioasă nimica nu reflectă.

În deformata lumină a lunii nordice,

ce se-nfășură în jurul hornului de bucătărie,

grecul rătăcitor, îmbrățișat c-o pisică, privește

cum doi sclavi scot pe ușă cadavrul regișorului-bucătar,

înfășurat într-o rogojină și cu care agale

coboară panta spre râu.

Scrâșnește pietrișul.

Pe-acoperiș, un ins se străduie să închidă

gura colțoasă-a unui cotoi.

III

Abandonat de adolescentul drag, bărbierul

se examinează-atent în oglindă – se vede,

tânjind după el, motiv din care a uitat cu totul

de mutra mușteriului acoperită cu spumă.

„Probabil, băiatul nu va mai reveni”.

Între timp mușteriul moțăie liniștit

și vede vise pur grecești: cu zei,

cu cafarzi, cu lupte în gimnazii, unde

acrul miros de sudoarea

irită nările.

                   Zburând de pe tavan,

o muscă barosană, dând un cerc prin aer,

se-așază pe obrazul înălbit de spumă

a celui ce-adormi și, afundată-n clăbuci de spumă,

ca bieții infanteriști-peltaști ai lui Xenofon

prin zăpezile armene, peste prăvălișuri,

înălțimi, defileuri gâza se târăște încet

spre culmi, iar după ce-nconjoară gura deschisă,

nărăvește să urce pe vârful nasului.

Grecul deschide strașnicul său ochi negru,

și musca, bâzâind strident de spaimă, zboară aiurea.

ALTE POEME DE Krzysztof D. SZATRAWSKI / Polonia

postmoderniștii

noi ne încălzim la soarele reflectat

de vechile lumini

de cupolele orientale, de ușoara unduire a oceanului

fastul arhitecturii occidentale

roadele anticelor ogoare – toate astea

se află-n numele nostru, și neființa

a toate nu contravine ființării noastre

și generațiile noastre pleacă tot mai repede

din când în când împiedicându-se

amuțind, apoi gonind din nou, ca avalanșa

ne răspândim prin alei umbroase

iar undeva jos erup izvoarele adevărului

și nu ale unui adevăr oarecare

și nu a unui adevăr neobiectiv, nu

și nu a adevărului personal al fiecăruia din noi

și nu adevărul osebit al căpeteniilor

și tocmai acest adevăr îl așteptăm și, avizi

coborâm și ne apropiem de el tot mai mult

simțind greutatea celor ridicați deasupra istoriei

forța de gravitație ne accelerează pașii

dulcea povară a dragostei noastre

atât de puternice, încât dincolo de hotarele ei

nu mai există nimic, dragoste față de tot ce există

fără a ține cont ce nematur e

acest sentiment romantic

după care stăm în jurul focului

noapte scânteiază din plin

căldura noastră ademenește gâzele, aștrii noștri

se reflectă în ochii fluturelui

care abia-abia își tremură aripile

preludiu

acea dimineață nu se deosebea

cu nimic anume

m-a trezit tardiva mea singurătate

cu o primă mișcare am alungat pustietatea

am tras cu urechea la dimineață

ce mai murmura

cu voci tainice

în casa plină de tehnică și cărți

plină de cuvintele rostite-n noaptea trecută

de râset potolit, priviri fulgerătoare

și gesturi rămase în memorie

însă eu am memorat acea dimineață

în acea zi mă temeam foarte mult de adevărul

ce se aprinsese printre cuvinte

și răsuna acest preludiu, atât de simplu

extrem de clar

încât nu se mai auzeau sunetele instrumentelor

c doar o liniște cristalină

și spațiul imens care ne cuprindea

în genialele creații ale lui Bach

și deja nimic nu mai era evident

nimic definitiv

nici chiar timpul

peste câmpuri

am plutit peste câmpuri

neîntâlnind pe nimeni

la cimitirul de dincolo de crâng

nu am găsit vreo urmă a existenței noastre

păianjeni cu lungi picioare

se tăinuiau în frunziș

în sticle goale de vodcă

se aduna roua

în câmp

combine purpurii

amestecau mirosul grânelor

cu strigătele cosașilor

răzbătea huruitul mașinilor

atât de îndelung

eu am evadat din locuri diferite

evitând priviri și cuvinte

pe care nu voiam să le înțeleg

fugeam de memorie

ce râu ar putea să-și schimbe cursul

ce timp ar putea ucide

bucuria cosașilor

și speranța noastră