UN POEM CU MARELE ACTOR DUMITRU FUSU

Veacul omului

                                      În memoria prietenului, actorului Dumitru Fusu

...nu de puține ori

ne trage curentul prin litera O – acest

Cu Dumitru Fusu în 1995,
la Biblioteca „Ovidius”, Chișinău

oberliht deschis al alfabetului

în care O e printre dominante

insinuate pe întreg parcursul de la

antropologie

la gloatologie în care

slab de înger fiind

omul nu poate a vrea să nu vrea

trăind surplusul de libertate al

evadării – crede el – din secolul XX

ce se zicea că ar fi trebuit să fie religios

dar – fii serios! –

nu a fost;

                deci

omul evadând de undeva –

crede chiar el așa ceva – pentru a intra entuziasmat

în Facebook – acest

lagăr benevol de concentrare

dar mai ales de lăbărțare a tot

și a toate

încât

de cum și-a dat totuși seama unde a nimerit

omul concentrat tot mai de-entuziasmat

și deconcertat simți – autocritic – că parcă

și-ar fi aprins paie în cap

creierul său deja aducând a jambon afumat

de ex-intelectual

ratat

de nivelul Wikipedia (pardon…)

ce interpretează cum îi trăsnește prin hard disc

orice idee ce a fost

orice idee pe care tu

sau eu o isc

citată să zicem după Platon

sau aproximată conform liberului arbitru

despre Socrate care

atunci când admisese că știe că nu ar ști nimic

grecoteiul (vorba lui Eminescu) ar fi vrut să spună

că el este cel mai prost om foarte deștept

însă în fond

când mă reîntâlnesc cu ideea de Socrate

de fiecare dată îmi pare bine (cu toate că nu accept ca

a părea bine să fie doar o părere) în

orientarea mea formative de la Dante

la Balzac

apoi la Nietzsche

în prelungire de Comedia supraumană

ex-divină

Iosif BRODSKI ÎN „HYPERION”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Post aetatem nostram*

Lui A. Ia. Sergheev

I

„Imperiul e-o țară pentru proști”.

Circulația e sistată cu ocazia

sosirii Împăratului. Plebea

înghesuie legionarii, răsună cântec, strigăt;

însă palanchinul e închis. Obiectul adulării

nu vrea să fie și obiectul curiozității.

În cafeneaua pustie din spatele palatului

un grec rătăcitor joacă domino cu

un invalid nebărbierit. Fețele de masă

sunt dungate cu rămășițele luminii zilei,

iar ecoul jubilărilor din străzi învolbură pașnic

jaluzelele. Grecul ce tot pierde

numără drahme; învingătorul își comandă

un ou fiert – să fie tare –  și sare.

În dormitorul ferit și larg un vechi arendaș

îi povestește unei tinere hetaire

cum i-a fost dat să vadă Împăratul. Femeia

nu-l crede și râde în hohote. Ăsta ar fi

preludiul jocurilor amoroase.

II. Palatul

Un satir și o nimfă sculptați în marmoră

privesc în apa adâncă din bazin, netezișul căreia

i-acoperit cu petale de trandafiri.

Guvernatorul, desculț, chiar cu mâna sa

îi însângerează mutra regișorului local

din cauza a patru porumbei, pârliți în aluat

(în momentul secționării bucatelor, ei reușiră

să-și ia zborul, însă neamânat căzură pe masă).

S-a dus naibii sărbătoarea, poate chiar și cariera.

Regișorul se zvârcolește mut pe podeaua udă

sub genunchiul greu, mușchiulos al

guvernatorului. Aromele de trandafiri

încețoșează pereții. Slugile, ca niște statui,

privesc indiferente undeva în față.

Iar piatra lucioasă nimica nu reflectă.

În deformata lumină a lunii nordice,

ce se-nfășură în jurul hornului de bucătărie,

grecul rătăcitor, îmbrățișat c-o pisică, privește

cum doi sclavi scot pe ușă cadavrul regișorului-bucătar,

înfășurat într-o rogojină și cu care agale

coboară panta spre râu.

Scrâșnește pietrișul.

Pe-acoperiș, un ins se străduie să închidă

gura colțoasă-a unui cotoi.

Iosif BRODSKI ÎN „ATENEU”

Singurătate

Când conștiința ta obosită

își pierde echilibrul,

când treptele acestei scări

îți fug de sub picioare,

ca puntea de pe care

scuipă peste omenire

singurătatea ta, –

tu ai putea

să cugeți la veșnicie

și să te îndoiești de inconsistența

ideilor, ipotezelor, receptării

operelor de artă,

de perfectul compus,

precum, de altfel, de însăși zămislirea

de către Fecioara Maria a pruncului Isus.

Însă mai bine e și mai cuminte

să te închini realității obiective

cu adâncile ei morminte

care mai apoi,

după mute vremuri trecute,

s-ar putea părea destul de plăcute.

Da.

Mai bine să te închini realității obiective

cu drumurile ei scurte

care mai pe urmă

până la stranietate

ți se vor arăta

destul de late,

ți se vor părea barosane,

prăfuite,

împresurate de compromisuri,

ți se vor părea aripi imense,

păsări mari, năzdrăvane.

Da. Mai bine e să te închini realității obiective

cu mizerabilele ei măsurători

care mai apoi în lung de extreme

din interior sau dinafară

îți vor servi de balustrade

(chiar dacă nu destul de curate) care

pe această șubredă scară

să țină în echilibru

adevărurile tale șchioape.

1959

Amintiri

Cer alburiu

rotește de-asupra mea.

Pământul gri

îmi huruie sub picioare.

În stânga e-un  crâng. În dreapta

lacul de rând

cu maluri pietroase,

cu maluri lemnoase.

Eu îmi scot, îmi smulg

picioarele din mlaștină

și soarele-mi luminează

cu raze mici.

Sezonul agricol

al anului cincizeci și opt.

Eu înaintez anevoie

spre Marea Albă.

Râurile curg spre nord.

Băieții rătăcesc – până la brâu – prin râuri.

Peste noi noaptea albă

prinde-a se crapă de zori.

Eu caut. Modelez din mine

omul.

Și iată, găsim calea,

răzbatem spre țărm.

Deja până la noi ajunge

vântul siniliu.

Pământul înaintează-n apă

cu plescăit scurt.

Eu ridic brațele

și capu-mi ridic,

și marea se-apropie de mine

cu licăru-i alburiu.

Pe unii îi ținem minte,

pe alții chiar acum îi uităm,

noi înșine ce valorăm,

ce încă nu valorăm;

iată, stăm la vălurirea mării

și norii plutesc,

și urmele noastre

absorb apa.

UNEORI TE PAȘTE TEAMA / CUM PAȘTE CALUL IARBA

Leo BUTNARU

POEME 
LA FINAL DE AN

Din timp

Timpul vindecă totul.

Programați-vă din timp.

Inclusiv online

prin mail sau skype.

Nu uitați de polița de asigurare medicală.

În roți

1

Neavând altceva la îndemână

bucătăresele pun în loc de bețe în roate melesteie

făcălețe

linguri de lemn...

Pentru atare treabă

ciobanii folosesc toiegele noduroase

jucătorii de baseball – bâtele lucioase

cei de la golf polo și hochei – crosele

tenismenii – rachetele

snookeriștii cei cu biliardul – tacul

de la canotaj – vâslele

căruțașii – codirișca biciuștii

pescarii – undițele

schiorii – schiurile

mascații de la scrimă – floretă spadă sabie

cei de la snow-board și surfing – plăcile;

bătrânii

orbii

jucătorii de crichet

de oină

mareșalii folosesc bastoanele

dirijorii – baghetele delicate

vărguțe de care ascultă Bach și Mozart...

Așa

la generala clacă de pus bețe în roate

să ajute cu toții la o mare faptă comună!

2

...Veverița alergătoarea

ca în uitare

în roata-colivie (goana ei

s-ar putea numi perpetuum-etcetera).

Iar câteodată

contra propriei plăceri nebune de-a alerga

neostenitor

amețitor

veverița gândește că

nu ar fi rău ca cineva

să-i pună bețe în roată...

Cu privirea spre imaginarul templu din Delphi

– Ce faci?

– Încerc să mă cunosc pe mine însumi.

– Probabil

durerile și dezamăgirile îți fac bine...

BRODSKI: TOTDEAUNA RĂMÂNE O ȘANSĂ DE A IEȘI DIN CASĂ...

 Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.

În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 

După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.

La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.

Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.

La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.

Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.

În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.

Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.

Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.

Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.

1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

Descrierea dimineții

Lui A. Rutștein

Cum se clatină vagoanele,

stânga – dreapta

și invers,

cum filmul zorilor

și-ar derula negrăbit pelicula,

cum în mahalale mărginașe tramvaiele

apar de după arbori

în orizontalul peisaj

al suburbiei și golfului opalin-peruzea, –

eu am văzut toate astea,

ba chiar și până acum

le văd în continuare:

mișcarea lor e aceeași,

stațiile – exact aceleași,

de apă – mai jos,

de iarba prăfuită mai sus,

o, cum mai gonesc ele

pe limanul mlăștinos

în micul, restrânsul vis,

în a naturii

lumină de modeste lampioane,

dintr-o scurtă perspectivă

mărindu-se, deschizându-se

autostrăzi șerpuitoare

cu camioane, camioane, camioane.

Tu plutește, tramvaiul meu,

corăbioară, corăbioară fragilă,

și niciodată nu ți se întâmple

naufragiu,

alte întâmplări fatale.

Călătorii tăi  sunt

o generalizare a chipului dimineții

într-un cântecel contemporan despre

relațiile sociale.

Tu plutește. Ațâță mai tare

felinarele asupririi

din interminabila dimineață

și viețile scurte,

spre metropolitanul iluminat

de candelabre diafane

patriciene, ai zice,

ca zâmbetul real al

automatismelor umane.

Să-i iei de-aici, pe ei, mărunțeii,

pe ei, păcătoșii, sau, poate,

oameni cu dreptate.

Rămână doar culorile

cafenie și albastră.

Să sari din mersul tramvaiului

și să alergi spre golful opalin-pastel,

să alergi spre golf,

în peisajul orizontal căzând,

înecându-te-n el.

1960

Grădina

O, ce pustie ești și mută!

În clarobscurul toamnei

domină nălucirea transparentă a grădinii,

unde frunzele se-apropie de pământ

în marea atracție a dezintegrării.

O, ce mută ești!

Oare chiar destinul tău

în destinul meu presimte înfruntare

și vuietul foșnit al fructelor care te-au părăsit

nu ți-i apropiat, ca vuietul din clopote risipit?

Măreață grădină!

Cuvintelor mele le dăruiește

rotirea tulpinilor, adevăr în rotire,

unde eu rătăcesc spre crengile înclinate-n

căderea frunzelor, râvne în amurgire.

O, cum ar supraviețui

până-n primăvara următoare

tulpinile tale, sufletul meu trist,

când fructele sunt absente deja,

reală fiindu-ți doar pustietatea?!

Dar nu, să plec!

Fie ca vreodată

să mă ademenească vagoane agonale.

Drumul meu în coborâș și drumul tău înalt –

acum sunt în egală măsură colosale.

Adio, grădina mea!

Pe mult timp?... Pentru totdeauna.

Păstrează-n tine tăcerea zorilor

și tristețea de seară,

grădină măreață, ce scuturi anii

peste-a poetului idilă amară.

1960