Iosif BRODSKI ÎN „HYPERION”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Post aetatem nostram*

Lui A. Ia. Sergheev

I

„Imperiul e-o țară pentru proști”.

Circulația e sistată cu ocazia

sosirii Împăratului. Plebea

înghesuie legionarii, răsună cântec, strigăt;

însă palanchinul e închis. Obiectul adulării

nu vrea să fie și obiectul curiozității.

În cafeneaua pustie din spatele palatului

un grec rătăcitor joacă domino cu

un invalid nebărbierit. Fețele de masă

sunt dungate cu rămășițele luminii zilei,

iar ecoul jubilărilor din străzi învolbură pașnic

jaluzelele. Grecul ce tot pierde

numără drahme; învingătorul își comandă

un ou fiert – să fie tare –  și sare.

În dormitorul ferit și larg un vechi arendaș

îi povestește unei tinere hetaire

cum i-a fost dat să vadă Împăratul. Femeia

nu-l crede și râde în hohote. Ăsta ar fi

preludiul jocurilor amoroase.

II. Palatul

Un satir și o nimfă sculptați în marmoră

privesc în apa adâncă din bazin, netezișul căreia

i-acoperit cu petale de trandafiri.

Guvernatorul, desculț, chiar cu mâna sa

îi însângerează mutra regișorului local

din cauza a patru porumbei, pârliți în aluat

(în momentul secționării bucatelor, ei reușiră

să-și ia zborul, însă neamânat căzură pe masă).

S-a dus naibii sărbătoarea, poate chiar și cariera.

Regișorul se zvârcolește mut pe podeaua udă

sub genunchiul greu, mușchiulos al

guvernatorului. Aromele de trandafiri

încețoșează pereții. Slugile, ca niște statui,

privesc indiferente undeva în față.

Iar piatra lucioasă nimica nu reflectă.

În deformata lumină a lunii nordice,

ce se-nfășură în jurul hornului de bucătărie,

grecul rătăcitor, îmbrățișat c-o pisică, privește

cum doi sclavi scot pe ușă cadavrul regișorului-bucătar,

înfășurat într-o rogojină și cu care agale

coboară panta spre râu.

Scrâșnește pietrișul.

Pe-acoperiș, un ins se străduie să închidă

gura colțoasă-a unui cotoi.

III

Abandonat de adolescentul drag, bărbierul

se examinează-atent în oglindă – se vede,

tânjind după el, motiv din care a uitat cu totul

de mutra mușteriului acoperită cu spumă.

„Probabil, băiatul nu va mai reveni”.

Între timp mușteriul moțăie liniștit

și vede vise pur grecești: cu zei,

cu cafarzi, cu lupte în gimnazii, unde

acrul miros de sudoarea

irită nările.

                   Zburând de pe tavan,

o muscă barosană, dând un cerc prin aer,

se-așază pe obrazul înălbit de spumă

a celui ce-adormi și, afundată-n clăbuci de spumă,

ca bieții infanteriști-peltaști ai lui Xenofon

prin zăpezile armene, peste prăvălișuri,

înălțimi, defileuri gâza se târăște încet

spre culmi, iar după ce-nconjoară gura deschisă,

nărăvește să urce pe vârful nasului.

Grecul deschide strașnicul său ochi negru,

și musca, bâzâind strident de spaimă, zboară aiurea.

IV

O noapte seacă, uscată de după sărbătoare.

În gang – un steag ce seamănă cu

botul unui cal, ce rumegă-ntre buze văzduhul.

Labirintul ulicioarelor pustii e inundat

de lumina lunii: probabil, dihania

e adâncită în somn greu.

Cu cât mai departe de palat, cu-atât

sunt mai puține statui și băltoace. Pe fațade

nu se mai văd ornamentele de ghips. Iar dacă-o ușă

dă spre balcon, ea este închisă. Pe-aici, se vede,

tihna nopții o garantează doar pereții.

Sunetul propriilor tăi pași e destul de-nfricoșător

și, în același timp, numaidecât, văzduhul deja

e îmbibat de mirosul de pește: casele

își termină șirul.

                          Însă calea în bătaia lunii

duce mai departe. O felucă neagră o traversează

precum o pisică, după care

dispare-n întuneric, parcă dând semn că, mai departe,

nu are rost să mergi.

V

În încleiatul pe panouri, în stradă,

„Demers către putere”, bine cunoscutul

prin părțile astea interpret kitarist,

fierbând de nedumerire, adresează curajos

concetățenilor chemarea ca ei să dea jos

de pe monede chipul Împăratului.

Plebea gesticulează agitată. Tineri,

bătrâni cărunți, bărbați în toată firea

și din hetaire cele de carte știutoare

cu toții susțin în unanimitate

că „așa ceva, cândva, nu se mai pomenea”,

în același timp fără a concretiza

ce să se înțeleagă prin „așa ceva”:

bărbăție sau slugărnicie.

E de presupus că poezia apare

când orice constrângere dispare.

Un orizont deosebit de-albastru.

Plescăitul mării. Întins precum

șopârla-n martie pe o piatră caldă,

un ins gol decojește migdalele furate. Mai departe,

doi sclavi legați unul de altul,

gătindu-se de scăldătoare,

râzând în hohote, se-ajută reciproc

să dezbrace boarfele de pe ei.

E arșiță cumplită. Grecul coboară

de pe piatră, holbându-și ochii

ce-s parcă două drahme de argint, pe ele

cu imaginea noilor Dioscuri.

VI

Minunată acustică! Nu în zadar zidarul

a hrănit păduchii șaptesprezece ani

pe insula Lemnos. Acustica-i perfectă.

Și ziua-i excelentă. Plebea,

ce-a umplut conturul stadionului,

cu suflare întreruptă, absoarbe avid

înjurăturile, pe care doi luptători

și le tot împart, țipând pe arenă,

până, întărâtându-se-foc, își scot săbiile,

să hotărască ele ce și cum.

Scopul întrecerii nu este de a ucide,

dar de-a ajunge la o moarte dreaptă și logică.

Legitățile dramei din teatru trec în sport.

Acustica e minunată. În tribune –

doar bărbați. Soarele aurește

coamele leilor din loja imperială.

Întregul stadion e-o ureche uriașă.

„Ești un hoit!” – „Ba tu ești hoit!” – „Lepădătură ești

și hoit!” Și-n acest moment Guvernatorul,

fața căruia-i asemeni unui uger puroiat,

izbucnește-n râs.

VII. Turnul

Amiază răcoroasă.

Pierdută undeva în nori,

săgeata de fier a turnului municipal

are și menire de paratrăsnet și de far,

dar e și loc unde se ridică drapelul. Iar

în interiorul său – e simplu: închisoarea.

A fost calculat reieșind din considerentul că,

de regulă, pe timpul faraonilor, prin satrapii,

sau la musulmani, pe timpul creștinismului –

ocnașii sau executații alcătuia șase procente

din populație. Din acest motiv,

cu o sută de ani mai înainte

bunicul cezarului de azi a pus la cale

reforma judiciară. Abolind

amoralul obicei al pedepsei capitale,

cu ajutorul unei legi speciale

cele șase procente el le-a redus la două,

a celor obligați să facă închisoare,

bineînțeles, pe viață. Nu conta

de-ai fi fost vinovat sau nevinovat;

de fapt, o lege e ca un fel de impozit.

Atunci a și fost construit turnul municipal.

Luciul orbitor al oțelului cromat.

La etajul trei, scoțându-și capul

prin ambrazura circulară, un biet păstor

își trimite zâmbetul spre-acei de jos,

ce veniseră dulăul să i-l vadă.

VIII

Fântâna arteziană în formă de delfin

în larg de mare e absolut uscată.

E de-nțeles: oricare pește de piatră

se descurcă și fără apă, precum, la rândul ei,

și apa e bine-mersi fără peștele din piatră.

Acesta e verdictul judecății arbitrilor,

decizia cărora de obicei e seacă.

Sub colonada albă a palatului

pe treptele de marmoră – mai multe

căpetenii de triburi smolite, înveșmântate

în burnuzuri pestrițe și boțite

așteaptă apariția regelui,

ca un  buchet aruncat pe-o cuvertură,

scos dintr-o vază de sticlă plină cu apă.

Regele apare. Căpeteniile se ridică

și bat, zângănitor, sulițele de trepte. Urmează

zâmbete, îmbrățișări, săruturi. Regele

se-arată oarecât jenat; dar, iată, privilegiul

tenului smolit, pe el nu se văd echimozele.

Grecul rătăcitor cheamă la el un băietan.

„Despre ce trăncănesc ei?” – „Cine, ăștia?”

„Îhî”. – „Îi mulțumesc mai marelui”. – „Pentru ce?”

Copilandrul își ridică văzul limpede:

„Pentru noile legi contra săracilor”.

IX. Menajeria

Grilajul care separă tigrul

de vizitatori, în varianta lui de fontă

reproduce încâlcelile din junglă.

Licheni. Stropi de rouă metalică.

O liană împletită-n jurul tulpinii de lotus.

Natura imită cu atare dragoste,

de care e în stare numai omul

căruia nu-i este indiferent

unde să se rătăcească: în codru

sau în pustiu.

X. Împăratul

Un legionar-atlet în zale lucitoare

de strajă lângă ușa albă,

de după care se aude clipocit de apă,

privește prin geam femeile ce trec.

Lui, celui care stârcește aici cam de-o oră,

deja prinde să i se părea că, acolo,

jos, nu trec frumoase diferite,

ci e doar una și-aceeași.

O mare literă de aur, M,

care împodobește ușa nu e de fapt

decât buche mică în comparație cu

fața uriașă și congestionată de încordare,

dincolo de ușă aplecată peste apa

curgătoare, ca să-și vadă în amănunțime

chipul reflectat în ea.

La urma urmelor, apa curgătoare

nu e cu nimic mai rea decât sculptorii care

au inundat întreaga împărăție

cu-astfel de modelări umane

sau de animale.

Limpede șuvoi, murmurător.

Un uriaș Vezuviu răsturnat,

atârnând asupra ei, își amână erupția.

În genere cam toate acum merg scârțâind.

Imperiul seamănă cu o triremă plutind pe canalele care

pentru trireme de fapt sunt prea înguste.

Lopătarii bat cu vâslele pe uscat,

iar pietrele zgârie adânc bordul.

Nu, nu s-ar putea spune că noi

ne-am fu împotmolit de tot!

Mișcarea e mișcare, mișcarea are loc.

Oricum, plutim, plutim. Și n-ar fi cineva

care ne-ar depăși. Dar, vai, cât de puțin

seamănă asta cu viteza de cândva!

Și cum să nu suspini după vremuri în care

totul mergea destul de bine.

Destul de bine.

XI

Felinarul se stinge și fitilul lui deja

fumegă în întuneric. Șuviță subțire

se-nalță spre tavan, albeața căruia

în bezna ce se lasă în prima clipă

e de acord cu orișicare formă de lumină.

Fie ea și-a fumului suriu.

                                        Dincolo de geam

noaptea întreagă în grădina din preajmă

se-aude șiroitoare ploaie asiată, grea.

Dar mintea, mintea – e uscată,

atât de uscată, încât nimerind în recea

și palida îmbrățișare a flăcării,

se reaprinde mai repede decât

o filă de hârtie sau vreascul din adăpost.

Însă tavanul nu observă această înflăcărare.

În urma sa nelăsând funingine sau scrum,

omul iese în bezna umedă, dibuitor

luând-o spre poartă. Însă argintiul glas

al păsării zisă mulgătorul-caprei

îl face să se întoarcă.

                                  Ud leoarcă,

spăsit, el intră iar în bucătărie și,

scoțându-și chimirul, pe masa galbenă

răstoarnă toate drahmele ce i-au rămas,

apoi iese în ploaie.

Pasărea nu mai țipă.

XII

Punându-și gând să treacă hotarul,

grecul găsi un sac mare, apoi

pe undeva pe-aproape de bazar captură

o duzină de pisici (cât mai negre) și cu-această

zgârietoare și mieunătoare povară

spre noapte ajunse în pădurea de la frontieră.

Luna lumina, cum totdeauna o face

în iulie. Dulăi la pândă cu lătratul lor

umpleau întregul defileu: pisicile din sac

încetară să se mai revolte, aproape amuțiră.

Și grecul spuse-n șoaptă: „Fie într-un ceas bun.

Atena, nu mă părăsi. Ia-o înaintea mea”,

iar în gândul său adăugă. „De astă parte a graniței

eu las șase pisici. Atât, nimic mai mult”.

Dulăii nu se vor cățăra-n copaci, să le-nhațe.

În ce privește soldații, ei sunt superstițioși.

Și totul ieși cum nu se putea mai bine. Luna,

câinii, pisicile, superstițioșii, pinii – întregul

mecanism funcționă. Iar grecul ajunse

la trecătoare. Însă în clipa în care

cu un picior era deja în cealaltă țară,

el văzu ceea ce îi scăpase:

întorcând privirea, văzu marea

care se așternea departe, jos.

Spre deosebire de animale, omul e-n stare

să plece de la ceea ce iubește (doar

spre a se deosebi de animale!).

Dar, precum câinele-i trădat de salivarea sa,

pe om îl trădează animalicele sale lacrimi:

„O, Talassa!...”

             Însă în lumea asta parșivă

nu se cade să rămâi prea mult la vedere,

la trecătoare, în bătaia lunii, dacă nu ai chef

să devii o țintă sigură. Astfel că,

aruncându-și povara din spate,

el începu să coboare atent

în adâncul continentului;

                                        și-i ieșea în cale

o creastă de brazi în loc de orizont.

1970

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­____________________ 

*După era noastră (lat.).