BRODSKI: TOTDEAUNA RĂMÂNE O ȘANSĂ DE A IEȘI DIN CASĂ...

 Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.

În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 

După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.

La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.

Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.

La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.

Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.

În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.

Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.

Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.

Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.

1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

Descrierea dimineții

Lui A. Rutștein

Cum se clatină vagoanele,

stânga – dreapta

și invers,

cum filmul zorilor

și-ar derula negrăbit pelicula,

cum în mahalale mărginașe tramvaiele

apar de după arbori

în orizontalul peisaj

al suburbiei și golfului opalin-peruzea, –

eu am văzut toate astea,

ba chiar și până acum

le văd în continuare:

mișcarea lor e aceeași,

stațiile – exact aceleași,

de apă – mai jos,

de iarba prăfuită mai sus,

o, cum mai gonesc ele

pe limanul mlăștinos

în micul, restrânsul vis,

în a naturii

lumină de modeste lampioane,

dintr-o scurtă perspectivă

mărindu-se, deschizându-se

autostrăzi șerpuitoare

cu camioane, camioane, camioane.

Tu plutește, tramvaiul meu,

corăbioară, corăbioară fragilă,

și niciodată nu ți se întâmple

naufragiu,

alte întâmplări fatale.

Călătorii tăi  sunt

o generalizare a chipului dimineții

într-un cântecel contemporan despre

relațiile sociale.

Tu plutește. Ațâță mai tare

felinarele asupririi

din interminabila dimineață

și viețile scurte,

spre metropolitanul iluminat

de candelabre diafane

patriciene, ai zice,

ca zâmbetul real al

automatismelor umane.

Să-i iei de-aici, pe ei, mărunțeii,

pe ei, păcătoșii, sau, poate,

oameni cu dreptate.

Rămână doar culorile

cafenie și albastră.

Să sari din mersul tramvaiului

și să alergi spre golful opalin-pastel,

să alergi spre golf,

în peisajul orizontal căzând,

înecându-te-n el.

1960

Grădina

O, ce pustie ești și mută!

În clarobscurul toamnei

domină nălucirea transparentă a grădinii,

unde frunzele se-apropie de pământ

în marea atracție a dezintegrării.

O, ce mută ești!

Oare chiar destinul tău

în destinul meu presimte înfruntare

și vuietul foșnit al fructelor care te-au părăsit

nu ți-i apropiat, ca vuietul din clopote risipit?

Măreață grădină!

Cuvintelor mele le dăruiește

rotirea tulpinilor, adevăr în rotire,

unde eu rătăcesc spre crengile înclinate-n

căderea frunzelor, râvne în amurgire.

O, cum ar supraviețui

până-n primăvara următoare

tulpinile tale, sufletul meu trist,

când fructele sunt absente deja,

reală fiindu-ți doar pustietatea?!

Dar nu, să plec!

Fie ca vreodată

să mă ademenească vagoane agonale.

Drumul meu în coborâș și drumul tău înalt –

acum sunt în egală măsură colosale.

Adio, grădina mea!

Pe mult timp?... Pentru totdeauna.

Păstrează-n tine tăcerea zorilor

și tristețea de seară,

grădină măreață, ce scuturi anii

peste-a poetului idilă amară.

1960

La monumentul lui Pușkin

...Iar Pușkin se prăbușește în

ghimpoasa zăpadă adâncă...

                            E. Bagrițki

...Apoi e liniște.

Niciun cuvânt mai mult.

Doar ecoul.

Și istoveala.

...Terminându-și de scris versurile,

cu sânge,

ei se lăsară greoi la pământ.

Apoi priviră amânat

și tandru.

Se simțeau ca-n sălbăticie, le era frig

și straniu.

Peste ei se-aplecară deznădăjduiți

doctorii și secundanții.

Deasupra lor, tresărind, stelele

cântau,

deasupra lor se oprea

vântul...

Bulevard pustiu.

Și cântecul viforului.

Bulevard pustiu.

Și monumentul poetului.

Bulevard pustiu.

Și cântecul viforului.

Și capul

înclinat de oboseală.

...Într-o astfel de noapte

e mult mai plăcut

să te foiești în așternut

decât

să stai pe piedestal.

Trandafiri, mușcate, zambile

Trandafiri, mușcate, zambile,

bujori, liliac, iriși din vise –

nu li-i strașnic sicriul de zinc –

bujori, liliac, narcise,

crini ca de creton și sipică,

tulpinile ca delicate arfe

cu aroma dulce-sălbatică,

mixandre, orhidee, astre,

roze și-un snop de garoafe.

Vă rog să le duceți la mal,

cerurilor le încredințați.

În râu, în râu să le aruncați, –

le va purta spre pădure, pe val.

Spre negrele gârle păduroase,

spre mahmurele izbe străine,

spre mlaștini beloruse, moarte,

departe – spre balticele coline.

1962

Ni se întâmpla o plutire prin ceață...

Ni se întâmpla o plutire prin ceață. Eu taman

stăteam în barul gol de pe corabie,

îmi beam cafeaua, răsfoiam un roman;

era liniște, ca într-un aerostat, așa ceva,

licărea al sticlelor șir nemișcat,

fără să fi atras privirea.

Corabia plutea prin ceață. Ceața albea.

La rândul ei, nava, care și ea

albă era (vezi legea eludării obiectelor),

nimerind parcă-n lapte – de cretă părea,

unicul lucru negru mai rămânând, constatam,

cafeaua pe care mi-o sorbeam.

Marea nu se vedea. În bezna albă-rotocoale,

care ne înfășase din toate părțile, ar fi fost

absurd să crezi că nava spre țărm ține cale  –

dacă asta cu adevărat se-ntâmpla să fie navă,

ci nu cheag de ceață, de parcă dinspre nevăzuta zare

cineva ar fi turnat în lapte esență albitoare.

1971

Dominikanaj*

Cotește de pe carosabilul principal

într-o ulicioară semi-oarbă, și intrând 

în catedrala, pustie la ora aceasta,

când chindia auriu se destramă,

așază-te pe bancă și, îngăduind puțin,

în scoica urechii lui Dumnezeu,

închisă pentru zgomotul zilei,

șoptește doar trei silabe:

– Iartă-mă.

1971

________________   

*Localitate în Lituania.

*      *      *

Te salut, Tomas*. Ceea ce vezi

e năluca mea,

ce se debarasă de trup, de mine,

într-un hotel undeva,

de peste nouă mări și nouă țări,

acum ea vâslind în răspăr cu

norii nordului,

grăbind acasă prin cețoasa amiază,

smulgându-se din Lumea Nouă

și cam – îmi dau seama – te-ar cam putea deranja.

_______________

*Timas Venclova (n.  1938) – scriitor și disident lituanian.

1974

Notițe pentru enciclopedie

Minunată și săracă țară. La Vest și Est – plajele

a două oceane. În centru – munți,

păduri, șesuri calcaroase

și colibele țăranilor. La Sud – junglele

cu ruinele marilor piramide.

La Nord – plantații, cowboy, care

parcă nevrând se pomenesc în SUA.

Ceea ce le permite să treacă la comerț.

Lucruri pentru export – marijuana,

metale prețioase, cafea așa și-așa,

trabucuri cu numele „Coroana”

și bagatelele maeștrilor populari.

(Să mai adaug: norii.) Lucruri de import –

toate celelalte și, ca totdeauna, armele –

dacă te pricopsești cu astea, parcă-i mai ușor

să te ocupi de orânduirea societății.

Istoria țării e tristă, dar nu se poate spune

că-ar fi unică în acest fel. Răul cel mare

e considerată invazia spaniolilor

și barbara distrugere a străvechii

civilizații aztece. Acesta ar fi

complexul local, cum, pe alte tărâmuri,

el s-ar numi al Hoardei de Aur.

Cu unica deosebire că spaniolii

cu-adevărat s-au cam ales cu aur-auraș.

Astăzi, aici e republică. Drapelul tricolor

flutură peste palatul prezidențial. E minunată

constituția. Textul ei, cu-nsemnele

desei perindări, căderi, urcări de dictatori

se află-n Biblioteca Națională sub verzuie sticlă anti-

glonț, de altfel ca și cea de la Rolls-Royce-ul președintelui.

Cică atare sticlă permite prin ea să privești

în viitor, când, bineînțeles, numărul populației

va spori. Peonul – țăranul de pe aici, ca și-nainte

în arșița soarelui va da-n pământul dur cu săpăliga.

În cafenea, omul cu ochelari oarecum întristat va răsfoi

lucrări de Marx. Iar șopârlele de pe pietre calde,

ridicându-și căpșorul,

vor urmări zborul aparatelor cosmice.

I975

*      *     *

Eu m-am născut și am crescut în băltoacele baltice,

în preajma valurilor ca de zinc, care ne intrau mereu în curte,

de aici și toate rimele, de aici și vocea surdă, palidă,

ce șerpuiește printre ele, ca niște plete lungi și multe,

dacă în genere șerpuiește, totuși. Sprijinită în cot,

scoica urechii în ele nu distinge vuiet de valuri, ci plescăit

de pânze, perdele, palme și încă șuier de ceainic ce fierbe 

pe primus, cel mult – țipăt de pescăruș flămând, neliniștit.

Pe aste meleaguri plate tocmai așa ceva ferește inima de falsitate

– că  nu ai unde te ascunde și se vede limpede departe.

Doar pentru sunet spațiile pot să fie obstacole, îngrădituri,

pe când ochiul nu are a se plânge de insuficiență de ecouri.

1976

*      *     *

Totdeauna rămâne o șansă de a ieși din casă

în stradă, desfășurarea ruginie a căreia ți-ar calma

privirea cu fațadele intrărilor, cu siluetele slabe ale

pomilor golași, luciul băltoacelor, plăcerea de-a te plimba.

Pe capul deșert briza clatină câteva fire, curpeni subțiri,

iar în depărtare strada se îngustează ca litera „V”, ibidem –

ca fața spre bărbie, iar un câine lătrător iese val-vârtej din gang

ca o hârtie boțită, cocoloșită, făcută ghem.

Prin urmare, strada. Unele case arată, firește, mai bine ca altele.

Tot mai multe lucruri în vitrine, în neonul bâzâitor;

iar dacă o fi totuși să-ți ieși din minți, ar fi bine

s-o faci nu dincolo de sticlă, nu în interiorul lor.

1976