Iosif BRODSKI ÎN „ATENEU”

Singurătate

Când conștiința ta obosită

își pierde echilibrul,

când treptele acestei scări

îți fug de sub picioare,

ca puntea de pe care

scuipă peste omenire

singurătatea ta, –

tu ai putea

să cugeți la veșnicie

și să te îndoiești de inconsistența

ideilor, ipotezelor, receptării

operelor de artă,

de perfectul compus,

precum, de altfel, de însăși zămislirea

de către Fecioara Maria a pruncului Isus.

Însă mai bine e și mai cuminte

să te închini realității obiective

cu adâncile ei morminte

care mai apoi,

după mute vremuri trecute,

s-ar putea părea destul de plăcute.

Da.

Mai bine să te închini realității obiective

cu drumurile ei scurte

care mai pe urmă

până la stranietate

ți se vor arăta

destul de late,

ți se vor părea barosane,

prăfuite,

împresurate de compromisuri,

ți se vor părea aripi imense,

păsări mari, năzdrăvane.

Da. Mai bine e să te închini realității obiective

cu mizerabilele ei măsurători

care mai apoi în lung de extreme

din interior sau dinafară

îți vor servi de balustrade

(chiar dacă nu destul de curate) care

pe această șubredă scară

să țină în echilibru

adevărurile tale șchioape.

1959

Amintiri

Cer alburiu

rotește de-asupra mea.

Pământul gri

îmi huruie sub picioare.

În stânga e-un  crâng. În dreapta

lacul de rând

cu maluri pietroase,

cu maluri lemnoase.

Eu îmi scot, îmi smulg

picioarele din mlaștină

și soarele-mi luminează

cu raze mici.

Sezonul agricol

al anului cincizeci și opt.

Eu înaintez anevoie

spre Marea Albă.

Râurile curg spre nord.

Băieții rătăcesc – până la brâu – prin râuri.

Peste noi noaptea albă

prinde-a se crapă de zori.

Eu caut. Modelez din mine

omul.

Și iată, găsim calea,

răzbatem spre țărm.

Deja până la noi ajunge

vântul siniliu.

Pământul înaintează-n apă

cu plescăit scurt.

Eu ridic brațele

și capu-mi ridic,

și marea se-apropie de mine

cu licăru-i alburiu.

Pe unii îi ținem minte,

pe alții chiar acum îi uităm,

noi înșine ce valorăm,

ce încă nu valorăm;

iată, stăm la vălurirea mării

și norii plutesc,

și urmele noastre

absorb apa.

Din „Guernavca”*

Sfârșitul de iulie se-ascunde-n ploi,

ca interlocutorul în propriile gânduri.

Ceea ce, de fapt, nu vă mișcă în țara în care

e mai puțin înainte, decât a rămas înapoi.

Străzile s-au moleșit. Zdrăngănesc chitare.

Trecătorii se-afundă-n galbeni unduiri de aburi

Malul eleșteului și totul în jur e-n bălării.

Fojgăiesc șerpi și șopârle. În coroane

au cuiburi păsările ce clocesc ouă sau ba.

Ceea ce distruge suspusele dinastii

e abundența urmașilor și puținătatea de tronuri.

După care vin iar scrutinele și fuga-n păduri.

M. nu ar recunoaște locul. Din scoicile nișelor

au dispărut busturile, porticurile s-au șubrezit,

zidurile s-au înfundat cu gingii în ponor.

Îți saturi ochii, dar nu și gândul avid, auster.

Grădini și parcuri se transformă în jungle.

Și buzele șoptesc, involuntar: cancer...

1976

_______________________

*Guernavca – oraș în  Mexic, capitala statului  Morelos.

Poem despre muzicanții orbi

Cei orbi rătăcesc în beznă.

Nopțile, e mai simplu în toate.

Să treci prin piețele orașului.

Orbii trăiesc pe dibuite.

Pe pipăite,

atingând lumea cu palmele,

necunoscând lumină și umbre

simțind doar ceea ce e piatră:

din piatră sunt clădiți pereții.

Dincolo de ei trăiesc oamenii.

Femei.

Copii.

Bani.

De aceea

e mai bine să ocolești

zidurile de neclintit.

Iar muzica se va opri în ele.

Muzicantul va fi înghițit de pietre.

Iar muzica va muri în ele,

înșfăcată de labe brutale.

E rău să mori noaptea.

E rău să mori pe dibuite.

Prin urmare,

orbilor le e mai ușor.

Orbul traversează piața pustie.

Exploratorul polar

Au fost mâncați toți câinii. În jurnal

nu au mai rămas pagini curate.

Cuvintele-mărgele acoperă fotografia soției,

la tâmpla căreia stă gâza datei unei glume nesărate.

Urmează fotografiile surorii. El nu-și cruță sora:

vorba e de latitudinea la care a ajuns atât de greu!

Și gangrena, neagră-smoală, i se urcă pe șold,

ca ciorapul unei dudui din varieteu.

22.VII.1978

Amiază în odaie

Amiază în odaie. În tihna care

ca în vis este, când este aievea,

mișcând alene brațul – nimic

nu se poate modifica.

Lumina pătrunde prin geam, orbitoare.

Soarele, urcând în zenit,

își întinde raza pe parchet, –

în bătaia ei totul pare înlemnit.

Praf, depus pe podea, pe pervaz.

Caloriferul graseiază, mahmur.

Corpul, înțepenind, remodelează

scaunul care deja aduce a centaur. 

1978