duminică, 16 decembrie 2018

Iosif BRODSKI ÎN „HYPERION”




Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU


Post aetatem nostram*

Lui A. Ia. Sergheev

I

„Imperiul e-o țară pentru proști”.
Circulația e sistată cu ocazia
sosirii Împăratului. Plebea
înghesuie legionarii, răsună cântec, strigăt;
însă palanchinul e închis. Obiectul adulării
nu vrea să fie și obiectul curiozității.

În cafeneaua pustie din spatele palatului
un grec rătăcitor joacă domino cu
un invalid nebărbierit. Fețele de masă
sunt dungate cu rămășițele luminii zilei,
iar ecoul jubilărilor din străzi învolbură pașnic
jaluzelele. Grecul ce tot pierde
numără drahme; învingătorul își comandă
un ou fiert – să fie tare –  și sare.

În dormitorul ferit și larg un vechi arendaș
îi povestește unei tinere hetaire
cum i-a fost dat să vadă Împăratul. Femeia
nu-l crede și râde în hohote. Ăsta ar fi
preludiul jocurilor amoroase.

II. Palatul

Un satir și o nimfă sculptați în marmoră
privesc în apa adâncă din bazin, netezișul căreia
i-acoperit cu petale de trandafiri.
Guvernatorul, desculț, chiar cu mâna sa
îi însângerează mutra regișorului local
din cauza a patru porumbei, pârliți în aluat
(în momentul secționării bucatelor, ei reușiră
să-și ia zborul, însă neamânat căzură pe masă).
S-a dus naibii sărbătoarea, poate chiar și cariera.
Regișorul se zvârcolește mut pe podeaua udă
sub genunchiul greu, mușchiulos al
guvernatorului. Aromele de trandafiri
încețoșează pereții. Slugile, ca niște statui,
privesc indiferente undeva în față.
Iar piatra lucioasă nimica nu reflectă.

În deformata lumină a lunii nordice,
ce se-nfășură în jurul hornului de bucătărie,
grecul rătăcitor, îmbrățișat c-o pisică, privește
cum doi sclavi scot pe ușă cadavrul regișorului-bucătar,
înfășurat într-o rogojină și cu care agale
coboară panta spre râu.
Scrâșnește pietrișul.
Pe-acoperiș, un ins se străduie să închidă
gura colțoasă-a unui cotoi.

sâmbătă, 15 decembrie 2018

Iosif BRODSKI ÎN „ATENEU”





Singurătate

Când conștiința ta obosită
își pierde echilibrul,
când treptele acestei scări
îți fug de sub picioare,
ca puntea de pe care
scuipă peste omenire
singurătatea ta, –

tu ai putea
să cugeți la veșnicie
și să te îndoiești de inconsistența
ideilor, ipotezelor, receptării
operelor de artă,
de perfectul compus,
precum, de altfel, de însăși zămislirea
de către Fecioara Maria a pruncului Isus.

Însă mai bine e și mai cuminte
să te închini realității obiective
cu adâncile ei morminte
care mai apoi,
după mute vremuri trecute,
s-ar putea părea destul de plăcute.

Da.
Mai bine să te închini realității obiective
cu drumurile ei scurte
care mai pe urmă
până la stranietate
ți se vor arăta
destul de late,
ți se vor părea barosane,
prăfuite,
împresurate de compromisuri,
ți se vor părea aripi imense,
păsări mari, năzdrăvane.

Da. Mai bine e să te închini realității obiective
cu mizerabilele ei măsurători
care mai apoi în lung de extreme
din interior sau dinafară
îți vor servi de balustrade
(chiar dacă nu destul de curate) care
pe această șubredă scară
să țină în echilibru
adevărurile tale șchioape.

1959


Amintiri

Cer alburiu
rotește de-asupra mea.
Pământul gri
îmi huruie sub picioare.
În stânga e-un  crâng. În dreapta
lacul de rând
cu maluri pietroase,
cu maluri lemnoase.

Eu îmi scot, îmi smulg
picioarele din mlaștină
și soarele-mi luminează
cu raze mici.
Sezonul agricol
al anului cincizeci și opt.
Eu înaintez anevoie
spre Marea Albă.

Râurile curg spre nord.
Băieții rătăcesc – până la brâu – prin râuri.
Peste noi noaptea albă
prinde-a se crapă de zori.
Eu caut. Modelez din mine
omul.
Și iată, găsim calea,
răzbatem spre țărm.

Deja până la noi ajunge
vântul siniliu.
Pământul înaintează-n apă
cu plescăit scurt.
Eu ridic brațele
și capu-mi ridic,
și marea se-apropie de mine
cu licăru-i alburiu.

Pe unii îi ținem minte,
pe alții chiar acum îi uităm,
noi înșine ce valorăm,
ce încă nu valorăm;
iată, stăm la vălurirea mării
și norii plutesc,
și urmele noastre
absorb apa.

marți, 11 decembrie 2018

UNEORI TE PAȘTE TEAMA / CUM PAȘTE CALUL IARBA


Leo BUTNARU


POEME 
LA FINAL DE AN


Din timp


Timpul vindecă totul.

Programați-vă din timp.
Inclusiv online
prin mail sau skype.

Nu uitați de polița de asigurare medicală.


În roți

1

Neavând altceva la îndemână
bucătăresele pun în loc de bețe în roate melesteie
făcălețe
linguri de lemn...

Pentru atare treabă
ciobanii folosesc toiegele noduroase
jucătorii de baseball – bâtele lucioase
cei de la golf polo și hochei – crosele
tenismenii – rachetele
snookeriștii cei cu biliardul – tacul
de la canotaj – vâslele
căruțașii – codirișca biciuștii
pescarii – undițele
schiorii – schiurile
mascații de la scrimă – floretă spadă sabie
cei de la snow-board și surfing – plăcile;

bătrânii
orbii
jucătorii de crichet
de oină
mareșalii folosesc bastoanele
dirijorii – baghetele delicate
vărguțe de care ascultă Bach și Mozart...

Așa
la generala clacă de pus bețe în roate
să ajute cu toții la o mare faptă comună!

2

...Veverița alergătoarea
ca în uitare
în roata-colivie (goana ei
s-ar putea numi perpetuum-etcetera).

Iar câteodată
contra propriei plăceri nebune de-a alerga
neostenitor
amețitor
veverița gândește că
nu ar fi rău ca cineva
să-i pună bețe în roată...


Cu privirea spre imaginarul templu din Delphi

– Ce faci?

– Încerc să mă cunosc pe mine însumi.

– Probabil
durerile și dezamăgirile îți fac bine...

luni, 10 decembrie 2018

BRODSKI: TOTDEAUNA RĂMÂNE O ȘANSĂ DE A IEȘI DIN CASĂ...



 Din poezia lumii


Iosif BRODSKI (1940–1996)
În traducerea lui Leo BUTNARU


S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.
În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 
După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.
La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.
Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.
La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.
Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.
În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.
Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.
Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.
Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.
1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.


Descrierea dimineții

Lui A. Rutștein

Cum se clatină vagoanele,
stânga – dreapta
și invers,
cum filmul zorilor
și-ar derula negrăbit pelicula,
cum în mahalale mărginașe tramvaiele
apar de după arbori
în orizontalul peisaj
al suburbiei și golfului opalin-peruzea, –

eu am văzut toate astea,
ba chiar și până acum
le văd în continuare:
mișcarea lor e aceeași,
stațiile – exact aceleași,
de apă – mai jos,
de iarba prăfuită mai sus,
o, cum mai gonesc ele
pe limanul mlăștinos

în micul, restrânsul vis,
în a naturii
lumină de modeste lampioane,
dintr-o scurtă perspectivă
mărindu-se, deschizându-se
autostrăzi șerpuitoare
cu camioane, camioane, camioane.

Tu plutește, tramvaiul meu,
corăbioară, corăbioară fragilă,
și niciodată nu ți se întâmple
naufragiu,
alte întâmplări fatale.
Călătorii tăi  sunt
o generalizare a chipului dimineții
într-un cântecel contemporan despre
relațiile sociale.

Tu plutește. Ațâță mai tare
felinarele asupririi
din interminabila dimineață
și viețile scurte,
spre metropolitanul iluminat
de candelabre diafane
patriciene, ai zice,
ca zâmbetul real al
automatismelor umane.

Să-i iei de-aici, pe ei, mărunțeii,
pe ei, păcătoșii, sau, poate,
oameni cu dreptate.
Rămână doar culorile
cafenie și albastră.
Să sari din mersul tramvaiului
și să alergi spre golful opalin-pastel,
să alergi spre golf,
în peisajul orizontal căzând,
înecându-te-n el.

1960

Grădina

O, ce pustie ești și mută!
În clarobscurul toamnei
domină nălucirea transparentă a grădinii,
unde frunzele se-apropie de pământ
în marea atracție a dezintegrării.

O, ce mută ești!
Oare chiar destinul tău
în destinul meu presimte înfruntare
și vuietul foșnit al fructelor care te-au părăsit
nu ți-i apropiat, ca vuietul din clopote risipit?

Măreață grădină!
Cuvintelor mele le dăruiește
rotirea tulpinilor, adevăr în rotire,
unde eu rătăcesc spre crengile înclinate-n
căderea frunzelor, râvne în amurgire.

O, cum ar supraviețui
până-n primăvara următoare
tulpinile tale, sufletul meu trist,
când fructele sunt absente deja,
reală fiindu-ți doar pustietatea?!

Dar nu, să plec!
Fie ca vreodată
să mă ademenească vagoane agonale.
Drumul meu în coborâș și drumul tău înalt –
acum sunt în egală măsură colosale.

Adio, grădina mea!
Pe mult timp?... Pentru totdeauna.
Păstrează-n tine tăcerea zorilor
și tristețea de seară,
grădină măreață, ce scuturi anii
peste-a poetului idilă amară.

1960

duminică, 9 decembrie 2018

O RECENZIE LA ANTOLOGIA „O SUTĂ ȘI UNA DE POEZII”






Despre Leo Butnaru au scris de-a lungul timpului numeroși critici, poeți sau prozatori entuziaști, printre numele mai cunoscute în zilele noastre numărându-se Constantin Cio­praga, Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Ioan Holban, Ion Pop, Răzvan Voncu ș.a. În plus, selecția textelor și mai ales prefața pe care Arcadie Suceveanu i-o consacră în prezenta ediție punctează toate reușitele acestui autor „stăpânit de ispita totalității“ (a publicat nu numai poezie, ci și eseuri, proză, critică literară, traduceri, cărți pentru copii…), care își exprimă atitudinea civică „în termeni ironici, persiflanți, într-un demers desolemnizant, tragico-parabolic“. Încă de la prima carte (Aripă de lumină, 1976), dar și în celelalte, până la volumul din 2017, Leo Butnaru se vădește „un poet eminamente modern, de structură intelectuală, dezinhibat, bun cunoscător al literaturilor lumii“. Acest împătimit al „șolticăriilor verbale“ e definit de Arcadie Suceveanu ca poet al „texistenței“. Joc de cuvinte pe măsura bogăției limbii române stăpânite de Leo Butnaru. Afinitățile mele față de versurile acestui poet se datorează mai ales fantasmelor și calambururilor „EdgarPoetice“, ironiei la adresa lumii tot mai needucate, anvergurii interculturale. Ceasul cu corb în loc de cuc întoarce pe dos, prin omofonie și polisemie, tot ce știm despre „romantismul negru“: „Car, car!/ într-un copac de corn stă corbul izolat greșit gramatical/ între ghilimelele maro închise de păstăi zornăitoare în/ vântul înghețat./ Car, car!/ erupe hilar croncănitul toxic al ciudatului pirat care a/ ajuns aproape simbol grație graseatei invenții EdgarPoetice/ de tipul Marlboro (pardon: «Nevermore!»).“ În Parnasul Bucegilor, steiurile ca niște opere brâncușene, sunt tocate de „ecoul sarcasmului bine temperat al/ huhurezului care nu e deloc exclus/ să-i fi sugerat lui Beethoven acel sinistru/ Bu-bu-bu-bu…“ (Fiindcă arta trebuie să fie, nu-i așa, vie!) Iar după EdgarPoeticele așchii negre e firesc să urmeze cele baudelairiene (cu flori sau… legume ale răului), transpuse în peisajul Mării Negre: „Pescăruși/ cu aripi de tuș țipă ceva din procesul intentat lui Baudelaire/ încerc să-mi reamintesc ermetisme/ barbisme/ întru a mă convinge că am foarte puțin în comun cu papa/ galii – aversiunea față de mulțime; ies din provizoria criptă a/ nisipișului, dându-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti/ mistă în această viață de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni/versului-(și)- versului)...“ De altfel, și alte peisaje sunt nisipoase, pe măsura zilelor noastre. Îngerii de pe pereții unei biserici stau „până la genunchi în cernoziom“. Ironia, sarcasmul par singura soluție în vremuri de emfatice discursuri: „Ah, câte am făcut noi pentru Patrie/ Unii au murit,/ alții pur și simplu nu s-au născut“ (Pentru Patrie). Uneori, o muzicalitate vindecătoare coboară totuși asupra „inimii și creierului poeților blestemați“ prin poezia care se întrupează zeiește „din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu“ (Afrodita-Poezia) iar descurajarea prilejuiește cântece ale discretei anarhii față de „orice fleac postmodern care vrea în poem să-l pui“. Un dialog postmodern cu Ginsberg („tu, Allen Ginsberg, scriind într-un cimitir din Statele Unite ale Americii eu în unul din Statele Dezunite ale României despre floarea soarelui“) prilejuiește acest memorabil vers-parafrază : „Când eram mai tânăr și eram un cimitir de poeme încă nenăscute...“ Alt dialog cu Omul de Zăpadă dezlănțuie, prevertian, subtile paronomasii („Așadar/ stau față în față/ cu omul de zăpadă atât de alb/ încât îmi pare că stăm/ fașă în fașă.“). Cititorul, „dezgropar al poeziei“ („ceea ce nu înseamnă totuși că poetul/ ar fi un gropar al poeziei…“) poate desluși în acest amestec de jocuri ale contrastelor, de sarcasme la adresa temelor contemporaneității (distrugerea naturii, destrămarea Uniunii Sovietice…), unul dintre rarii maeștri ale căror operă se desăvârșește mai ales spre bătrânețe.
_______________________
*Leo Butnaru, „O sută și una de poezii„, antologie, prefaţa și selecţia reperelor critice de Arcadie Suceveanu, Editura Academiei Române, București, 2018

https://leo-butnaru.blogspot.com/2019/08/un-defazat-iremediabi-ce-se-crede.html