sâmbătă, 20 iulie 2019

Iosif BRODSKI în revista „VERSO”



Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.


În traducerea lui Leo BUTNARU

În august, îndrăgostiți

În august, îndrăgostiții,
în august, îndrăgostiții vin cu flori,
nevăzutele scări de gală îi ademenesc,
în august, îndrăgostiții în bluze roșii, cu buzele întredeschise
apar fugitiv pe la intersecții, dispar în ulicioare,
pe străzi grăbesc, gonesc.

În august, îndrăgostiții
în văzduhul serii își schițează
liniile roș-albe ale bluzelor și buchetelor de flori,
geamurile deschise printre intrările-n casele scărilor luminează,
iar ei tot vin, aleargă chemați de-un glas iluzoriu
ce dă fiori.

Iată și amurgul vieții, iată seara străbate orașul,
colorează copacii, aprinde felinare, lăcuiește limuzine,
în stradele înguste dăngănesc grăbit turle de catedrale, –
întoarce-te-n casă, ieși la balcon, ia paltonul pe tine.

Vezi, îndrăgostiții, în august, coboară-n fugă cu buchete mari,
albastrele prelingeri ale reclamelor lunecă nesfârșit de pe acoperișuri,
ca de pe grui,
și tu privești jos, în stradă, nicicând nu te schimba cu locul,
nicicând cu nimeni, – asta tu ție însuți ți-o spui.

Iată flori, multe flori, și apartamente cu noi iubiri nerăbdătoare,
cu fragede trupuri tinere intrând, urcând pentru noi runde,
reluate în alte zile, în alte săptămâni,
dăruindu-se cu țipete, gemete noi și nou sânge,
dăruindu-se, și lăsând să le cadă florile din mâini.

O seară nou cobește peste noua viață că nimeni nu va mai reveni,
că nimeni nu va mai trece de la balconul său spre balconul tău, nimeni,
nici azi și nici în de-a pururi ziua cea de mâine,
și nu va ajunge, nu va ajunge să-ți fie mai apropiat,
decât el însuși de sine, decât de florile sale, decât el însuși de sine.

1961  

*      *      *

              Pentru G. P.

Din nou locuim în preajma golfului
și peste noi plutesc caravane de nori
și bubuie un Vezuviu contemporan
și praful se aciuează prin ulicioare
geamurile cărora zângănesc ușor.
Cândva, cenușa ne va acoperi și pe noi.

Atât de mult voiam în sărmana asta oră
Să ajung în suburbie cu tramvaiul,
să intru în casa ta,
iar peste sute de ani vor veni
arheologii să dezgroape orașul nostru,
și aș vrea ca ei să mă găsească
rămas pe veci îmbrățișat de tine,
acoperit cu alte ninsori de cenușă.

XI.1962


Spaima

Seara, intri în casa scărilor și
sunetul pașilor tăi te îngrozește
atât de mult, încât spaima
întunericul omenește-l însuflețește.

De-ai fi altul, altfel la înfățișare
și, stăpânindu-și tremurul fricos,
acel altfel decât tine scările astea le-ar urca,
tu neamânat cuțitul l-ai fi scos.

Însă aici ești doar tu. Și când cu greu
vei ajunge la ușă, cu gest necruțător
o vei izbi de ușor, iar din bubuitul ei
va erupe țipătul tău trădător.

1970

vineri, 19 iulie 2019

AVANGARDA VERSUS POSTMODERNISM






I

Nu doar în debuturile sale (mai multe, în diverse țări) avangarda a (re)structurat câmpurile artelor, proclamând victoria prezentului (de acum... 100 de ani!) asupra trecutului și propunând programe inedite, temerare până la virulență, constructive până la... deconstrucție; poate, mai adecvat spus, propunea, dar și aplica metafore canonice expresive, sugerate de modernitatea înnoitoare, caracteristice procesului de contemporaneizare a spiritului creator și a civilizației umane; proces năvalnic, impetuos, perseverent și inconciliant. Iar de atunci spre prezentul nostru, fenomenologia avangardistă e mereu supusă discernerii, reevaluărilor, abordărilor din noi unghiuri de apreciere, pe care „le sugerează”, să zicem, procesul non-stop de actualizare a concepțiilor estetice, artistice ale naționalului (la plural) și globalului, mondialului.
Bazându-mă pe ce cunosc mai bine, pe avangardele rusă și cea română, dacă e să ne amintim de acea „palmă dată gustului public”, din 1912, a futurismului boreal, să zic, astăzi ea ar fi ca și cvasi-autonomizată de contextul său general de proclamație pe-alocuri extrem de radicală. Timpul, ca decantare ideatică și de atitudine, dar mai ales opera, activitatea ulterioară a semnatarilor ei parcă ar fi „dezis-o” de excese, cum ar fi (fost), spre exemplu, îndemnul de a-i arunca „de pe Nava contemporaneității” pe marii înaintași (Pușkin, Dostoievski, Tolstoi etc.). Polonezii și ucrainenii își doborau și ei de pe socluri personalitățile scrisului lor artistic de odinioară. Implicit, același lucru îl presupunea și radicalismul avangardiștilor români: Ion Vinea – „Jos Arta,/ căci s-a prostituat!” (Contimporanul; Nr. 45, 1924) sau jubilația lui Sașa Pană – „uraa uraaa uraaaa/ arde maculatura bibliotecilor” („unu”, Nr. 1, 1928) sau, tot el, magistral (adică: foarte actual!): „cetitor, deparazitează-ți creierul!”
Apoi, în linii mari, „Proclamația Președinților Globului Pământesc” (1917) a lui Velimir Hlebnikov poate fi pusă (sau: adusă) în raport cu ideația unuia din manifestele dada (7 de toate), cel vizat aici apărând la Zürich, în martie 1918, și în care era exprimat regretul că încă nu se cunoaște o „bază psihică comună întregii umanități”, pentru a se pune în aplicare deplină programul... destructiv-reînnoitor dada. Apoi, printre teoretizările dadaiștilor (care – să ne amintim – se declarau contra oricăror teorii!) se întâlnește și o reflecție demnă de atenție, pe care o invocă Serghei Șarșun (pictor și poet rus, care s-a manifestat la Paris; de altfel, a fost în legătură și corespondență cu Tristan Tzara) în „Compilații dada”, citându-l pe spaniolul Guillermo de Torre și care mi se pare potrivită pentru caracterizarea, într-o anumită măsură, a tranziției, în literatura rusă, de la simbolism la akmeism: la simboliști, subiectele poemelor, luate din materialismul obiectiv, erau trecute prin recepția subiectivă a poetului, adică subiectul constituia pretextul efuziunii lirice. Pe când în cazul novatorilor, adică a avangardiștilor, paradigma își inversează polurile – dispoziția (starea) subiectivă, nedorind să se reverse nemijlocit, se reflectă în diverse materiale concrete, animându-le, transformându-le, implicându-se în ele, oferindu-le semnificații/ sensuri noi, reformându-le ca orientare/ dezorientare, drept rezultat recreându-le sub aspect estetic. „Astfel se produce electroliza care descompune elementele obiective”, rezultând „subiectivismul altoit cu elemente din realitatea vie”. Apare o nouă perspectivă, modificată categoric și eliberată de obiectivismul exterior. Iar această perspectivă oferă motive de a constata că, dincolo de experimentul radical, de căutarea cu orice preț a elementului novator, în constantele sale deja „clasicizate” (clasicizarea... anticlasicismului!) avangarda rămâne arta propriu-zisă, ce confirmă că, de cele mai multe ori, adevărata poezie e „dincolo” de principiile declarate în diverse manifeste și creată în afara lor chiar de semnatarii respectivelor proclamații.
Astăzi, în procesul milenar al dezvoltării/ modificării artelor este firesc ca interesul pentru avangardă, mai ales în spațiul estic postcomunist, să genereze acțiuni de restabilire a punților dintre fulminanta literatură a începutului de secol trecut și cea din contemporaneitatea noastră, punți arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste și de perniciosul realism socialist, inchizitorial, ca „metodă de creație”, pentru care cultura însemna, întâi de toate, un sistem de interdicții. Aceste punți au fost construite și în ilegalitatea lit-subsolului (anti)sovietic sau întreținute imaginar-esteticește de așa-numita a treia literatură, care se orienta spre fenomene artistice izvodite la intersecțiile artei cu metafizica (probabil, aici s-ar înscrie și cazul românesc cu meditarea transcendentală, Pleșu, Dumitrescu, Șora, Sorescu, alții), precum au fost și trebuiau să mai fie suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul, concretismul, curente între care existau vase comunicante, – atunci, în așa-numita epocă Represans (noțiune derivată din „comasarea” a doi termeni francezi: répression și renaissance). Apoi, astăzi, mulți autori din arealul postmodernismului creează, de fapt, în concordanță cu dezideratele avangardismului ca protest mobilizator, înnoitor, declanșator de idei originale, de stiluri... protestatar-re-creatoare. Ei mizează pe dinamica inventivității, ca propulsare a entuziasmului creator, nicidecum, obligatoriu, – optimist; intuiesc, descoperă și propun alte modele de univers artistic, modifică legile după care să se ghideze spiritul creator și cel critic, de o contemporaneitate intrinsecă sieși și nu mimată sau deformată din cauza unor fenomene anacronice, ieșite din atenția istoriei artelor. În spiritul operei lor, cei mai talentați autori tind spre pluralitatea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă deschidere artistică, drept manifestare a democratismului în creația ce poate merge de la antic, tradițional, clasic, până la limbajul transrațional (zaum’) sau la paradoxul zen. (Iar de meditația transcendentală să reamintim...)
Drept rezultat, s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conștiință artistică – cea a post-avangardismului, care devine partea structurală, componentă a psiho-dinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei contemporaneități „imediate”, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până să apară, inerent, alte modificări de paradigmă, de canon, ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Adică, sub aspectul corelării operelor celor mai valoroși avangardiști cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreația, cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu știința în general, trebuie menționat că aceste opere conțin elemente active și decantate (deja!) ce reprezintă valori perene. Ca fenomenologie artistică, prin motricitatea sa... non-stop (!), prin faptul că, sub anumite aspecte, mai poate oferi exemple artelor (și... arterelor!) prezentului nostru, avangarda e înțeleasă și acceptată drept starea de spirit și de creație a transgresărilor de limite, mereu declanșatoare de sugestii întru inovație și originalitate.

duminică, 14 iulie 2019

UN INTERVIU DIN „CONVORBIRI LITERARE”







– Stimate Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă rog să acceptați să începem acest dialog cu un autoportret literar...
– Propunerea presupune oarece riscuri, fiind din rândul ispitirilor delicate. Dacă aș (auto)portretiza doar... eu, unii ar putea spune că mă cam laud, alții ar trece pe sens invers, dându-se cu părerea că o fac pe modestul. Astfel că, pentru a evita sau doar pentru a atenua atare situație posibilă, îi voi lua de coautori pe unii buni prieteni, regretatul prozator, celebrul Fănuș Neagu, și delicatul, sensibilul poet Adi Cusin, din dreapta Prutului, și pe prietenul Arcadie Suceveanu, din stânga respectivului râu – râu... proverbial, să zic, prin frecventele, inerentele invocări; râu nedreptățit să ajungă hotar între români și români; râu apa căreia mi se pare mereu tristă, când trec podurile la diverse puncte vamale. Cândva scrisesem un monovers îngrijorat: „Prutule, să nu devii apa sâmbetei”.
Dar să revin la (auto)portret, la schița lui, care ar ieși de sub penele sau cărbunele colegilor...
S-a spus, cu prietenie și simpatie, că subsemnatul, cel care răspunde acum (sper, cu suficientă răspundere), e un spirit dezinhibat, ludic, care emană o energie debordantă. Arcadie sublinia că ego, poet al texistenței fiind, aș avea mâinile și picioarele mușchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădând forță și vitalism. Barba scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe pare să personifice ironia și persiflarea, iar limba izvoditoare de anti-parnasianisme se află non-stop în regim de replică. Iar Fănuș Neagu mă vedea/ percepea, nici mai mult, nici mai puțin, decât diavol cu barbă, scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine într-o lume din scoarță de măr domnesc (îi recunoașteți metafora, stilul, nu? – l.b.), plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că se vrea gladiator de destine (era un cuvânt la volumul meu de poeme intitulat chiar așa: „Gladiatorul de destine”, care în 1998 avea să fie menționat cu Premiul USR – l.b.), dar nu știe – mai zicea Nea Fane, – să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că L.B. e chiar poetul adevărat, care trăiește totul cu intensitate, încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere. (Ei, n-ar fi chiar așa, însă e frumos spus – nu? – despre unul care se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva și cele din viitor, dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur – l.b.).
Ce ar mai fi de adăugat?... A fost declarat intergeneraționist între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX și veac XXI. Cică, venit de la 80 de kilometri nord de Chișinău, a ajuns urbanizat sută la sută, modern sau poate hiper-modern și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit. Din țărani.

vineri, 12 iulie 2019

DIN CARTEA POEZIEI 2019


Leo ButnaruL



Leo BUTNARU

 Omnia

Pe lume se iscă teama că deja
ultima nu va muri speranța,
ci postmodernitatea...


Hai să dăm mână cu mână

(Discurs la Paris)

În lungul Senei – automobile torent
împărăția tobelor de eșapament
pe unde băteau agitat
dar glorios
tobele lui Napoleon
sau cele de la marginea ghilotinei din Piața Concordiei
anunțând șirul morților de rând
printre scândurile eșafodului șiroind, picurând
roșia viață a celor cu
sau fără de vină
situație în care pentru parizieni existau două posibilități: să
înfrâneze vocea sângelui
sau să o înțeleagă.

Prin locurile acestea cam totdeauna pornesc
sau poposesc destule evenimente
unele aproape mari
astea de obicei ascultând de ordine militare – la dreapta! la stânga!
stânga-mprejur! (e de constatat
renunțând la mai multe amănunte; e drept – lirice
dar totuși amănunte...) la
auzul vreuneia din aceste comenzi
un ins sau altul
o mahala de inși
sau chiar o jumătate de țară
luând-o pe drumuri greșite
dând nas în nas, frunte în frunte unii cu alții
însă o vreme fără a se dumeri că dânșii
au luat-o pe drumuri bizare.
Iar când le vine mintea la cap
unii cetățeni execută intuitiv o comandă contrară celei
pe care o credeau că-i duce spre glorie
revenind spăsiți acasă
purtând drapele în bernă
sau doar înfășurate pe hampă
sau ducându-le pe scuturi ca pe niște răpuși
dându-și seama că nu-și mai iubesc aproapele
că li-s zdrelite coatele de cât au dat din ele
lovindu-și-le unii de ale celorlalți
pe când se înghesuiau în goană după glorie.
                                                                     Iar eu
fiind destul de sensibil la fluxul de lumină sau de întuneric
la cursul timpului în urcuș până la amiază
și în coborâș spre seară
simt cu oarece liniște în suflet
că ziua de azi suferă deja mai puțin de insuficiența importanței sale
dacă nu istorice
cel puțin poetice – apariția prezentului discurs cred că i-a
                                        mai temperat nemulțumirea aici
la capătul Podului Alexandru al III-lea
dinspre care
în diagonală la stânga de la Turnul Eiffel
se află Ambasada Română
unde pot să dau mână cu mână etc.

Iar odată ajuns la Ambasadă
și dând mână cu mână cu excelența sa domnul ambasador
te încleștează – brusc! – o întrebare:

Curios totuși, nu? – când îngerul
se întâlnește cu omul
îi întinde acestuia mâna a salut?...

Pentru că
în ce-L privește pe Dumnezeu
nu se mai pune problema: de la Sfântu Petru în sus
probabil nimeni nu mai dă mâna cu omul...

Deci
frați români
hai să dăm mână cu mână...

Revista literară,
2018, Nr.8.


Pete de cafea

Poate că sunt simple pete
dar nu este exclus – vreo pictură întâmplătoare
operă de artă totuși
ce ține de minimalismul involuntar
mărturisind și ea oarece despre viața unui om care scrie
sau nu scrie poeme
ci doar mesaje de sporovăială pe FB

aceste mici contururi aproape brune pe
3-4 clape ale claviaturii computerului
precum cândva
pe clapele mașinii de scris

pete din cafeaua pe care
în tinerețile tale ți se părea
că o poți fierbe chiar la flăcările ce răzbat din nările
celor trei capete ale balaurului – de ce l-ai fi răpus
odată ce el mai putea fi de folos?

Cu anii
ai priceput că atare înțelegeri aleatorii a unor fapte obișnuite
duse spre hiperbole
spre nările balaurilor
sau în iatacul fetei de împărat
apăreau din cauza că erai terorizat (uneori
destul de prielnic) de hiper-imaginație
care nu ți-a trecut nici astăzi când
acum aici și astfel ți se pare
că pe sub băncile din parc
sau din fața blocurilor orășenești
vezi timpul ucis în amestec cu cojile de semințe de floarea-soarelui
sau de dovleac – timp ucis din neavând ce face
de florile cucului
pur și simplu de – ia ne mai odihnim și noi
ia mai stăm și noi de vorbă – timpul ucis în amestec
cu cojile negre de floarea-soarelui
sau cojile cafea-cu-lapte de dovleac
acestea putând fi probabil numite și florile-lunii....
                                                                                 Dar
odată ce suntem în sfera esteticului
a poeticului s-ar putea spune
de ce nu
oarecum mai nobil: flori de portocal
de magnolie?... 
                         (Întreb
sperând să nu fiu acuzat de discriminare
sau Doamne ferește! de rasism în
lumea botanicii...)


Sticle pe Styx

Styxul este apa pe care plutesc rătăcitoare
neluate de nimeni în seamă
cele mai multe sticle cu mesaje.
                                                  (Câtă speranță
câtă iubire conservate
închise cu dopuri!)

Pe alocuri
carafele șipurile eprubetele clondirele retortele flacoanele
butelcile mai mici
mai barosane
garnisite cu mesaje
plus alte vase – uneori chiar amfore! – care
se mai găsesc pe durata
și durerea vieții omului
plutesc-popândău pe Styx
încât
la o lopătare
la alta
vâslele lui Caron alunecă pe suprafața lucioasă a sticlăriei legănătoare
pe apele moarte...

Nu nu e greu de presupus ce scrie pe petecele de hârtie
din puzderia de sticlărie...


Între paradox și naivitate

Dacă un mort ar reuși să se sinucidă –
ar reînvia?