IOSIF BRODSKI ÎN ARCA POEZIEI

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Din „Naturi moarte”    

Verra la morte e avra i tuoi occhi*.

                                   Cesare Pavese

I

 

Lucruri și oameni ne     

înconjoară. Și ei, și ele

ne chinuie ochii. Mai bine 

să locuiește beznele.

Eu stau pe o bancă în parc,        

privind din urmă umbra

unei familii ce trece.     

Lumina n-o mai pot suporta.

      

Este ianuarie. Iarnă.

Calendarul nu poate fi      

contrazis. Când lumina mi    

se va lehămeti, eu voi vorbi.     

II

E timpul. Eu sunt gata să-ncep.

Nu contează cu ce. Mă gândesc

să deschid gura. Dar aș putea să și

tac. Dar mai bine e să vorbesc.

Despre ce? Despre zile și nopți.

Sau despre nimic. Chiar acu

aș putea vorbi despre lucruri. 

Dar nu despre oameni. Nu.

Ei, rând pe rând, vor muri.

Și eu voi muri. Se știe.

Asta-i muncă fără rost,

ca și cum pe apă ai scrie.

III

Sângele-mi este rece.

Frigul lui e mai diavolesc  

decât al râului înghețat.   

Eu oamenii nu-i iubesc.     

Înfățișarea lor nu e de mine.   

Chipul lor altoit se pare  

pe viață precum o  

momâie sâcâitoare.

În fața lor e ceva ce

cugetului se contrapune. 

Ceva ce exprimă lingușire   

nu se știe cui anume.

IV

Lucrurile sunt mai plăcute.

În exterior nu dețin nici bine,

nici rău. Iar de pătrunzi în ele,

vezi că interiorul lor conține

doar praf. Pulbere pe care

o macină carii obișnuiți.

Strâmtoare. O larvă uscată.

Nu li-i comod mâinilor, să știți.

Praf. Doar pe el îl luminează

lumina ce s-a aprins.

Chiar dacă obiectul este

ermetic închis.

1971

_________________

*Va veni moartea și va avea ochii tăi (Cesare Pavese).

Muzică suedeză

Pentru K. H.

Când zăpada troienește marea și scârțâitul pinului

lasă în aer urmă mai adâncă, decât talpa de sanie,

până la ce albăstrime pot ajunge ochii? Până la ce

profunzime a liniștii poate cădea vocea-n pustie?

Pierind din văz fără veste, lumea iar se răzbună pe cineva,

precum pe Mameluk pus în butucii prizonieratului.

...astfel molusca e fosforescentă în adânc de ocean,

astfel tăcerea absoarbe în sine marea viteză a sunetului,

astfel ajung chibrituri, pentru-a aprinde focul în sobă,

astfel ceasul de perete, îngânând bătăile inimii,

oprindu-se de această parte, continuă să bată

de cealaltă parte a mării.

1975

UN DIALOG ÎN TRIUNGHIUL: CONSTANȚA - CHIȘINĂU - BOTOȘANI

– Stimate Domnule Leo Butnaru, vă mulțumesc că ați acceptat să stăm din nou de vorbă. Sunt zece ani de la primul nostru dialog publicat în „Ex Ponto” și inserat în masivul dumneavoastră volum „Interviuri din secolele XX – XXI”, Iași, 2013. În acest răstimp, ați avut ocazia să călătoriți nu numai în România, ci și în lumea largă. Aș vrea să continuăm discuția noastră.

– Statistică... necruțătoare: a mai trecut un deceniu!... Cu cât înaintăm în vârstă, devenim mai însingurați și din cauza vocației ajunsă profesie care, cu cât e stăpânită, parcă tot mai cu siguranță devine, paradoxal (față de... „stăpânire”), mai solicitantă, mai acaparantă, mai „geloasă”, posesivă, cerându-ți tot mai mult timp și energie, pe care nu le mai poți acorda rudelor, prietenilor, oamenilor în general, decât în forma finită a rodului acestei însingurări, rodului muncii tale de scriitor.

– Reieșind din ce spuneți, parcă s-ar cere întrebarea despre scriitor și vârstele sale... Citind interviurile din volumul amintit, am reținut că ați tot înaintat în zigzag de la o vârstă la alta, de la debut la maturitate, apoi iar nițel îndărăt, revenind în prim-planul prezentului...

– În componenta ei structurală, nu biologică, vârsta nu ține obligatoriu de ani, ci de atitudinea față de experiență, comportament în interiorul acestei experiențe, care e un spațiu... personal-universal (!). Depinde de capacitatea ta de a însuși experiența altora, dar și de „a produce” tu însuți experiență. Și tu trebuie să-ți construiești, să-ți modelezi cu încumetare și perseverență caracterul, principiile, atitudinile, credința în valorile vieții și ale spiritului, încât, în pofida oricăror riscuri, să ți le asumi și să le trăiești cu plenitudine. De obicei, aceasta se întâmplă nu în tinerețe, ci ceva mai târziu, când începi să te maturizezi de-a binelea, când poți deja conștientiza și diferenția, selecta și opta întru acțiune și creație.

Scriitorul e creatorul mereu în devenire, este perpetua sa prefigurare la un grad superior, de dezvăluire și aplicare a harului la noile jalonări ale maturității și măiestriei sale. Sunt în firea scriitorului, chiar și la vârstă înaintată, mobilul, impulsul motrice ale dorinței de a mai face ceva, de a nu abandona îndeletnicirea literară, care nici nu ține de speranță, ci de ceea ce Emil Cioran numea gustul Utopiei, al credinței că ceva încă ar fi posibil. Apoi nu este exclus că, la ani mai mulți, unii artiști devin hipersensibili nu pentru a progresa, a evolua, ci pentru a simți ușorul reflux, implozia ralanti a energiilor creatoare; obturarea dorinței și voinței de a mai insista, de a persista în vânătoarea și prelucrarea de subiecte, teme, metafore. Cred că face să ne amintim exemplul unui mare scriitor care, din păcate, și-a pus capăt zilelor la 60 de ani, Hemingway, ce scria că, în toate ale sale, cu împlinirile curente și cele viitoare, scriitorului ar trebui să-i fie dată viață cât mai lungă.

– S-a îmbunătățit ori nu condiția scriitorului contemporan?

VIAȚA CUVINTELOR, CUVINTELE VIEȚII

Leo Butnaru                                                                                            Cosmograme

                      Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe ei.

                                     (Psalmi, 106 / 20) 

Nu vi s-a creat impresia că, atunci când schimbați mai des unele lucruri, unele veșminte, scoțându-le din casă, dăruindu-le, înstrăinându-le – parcă ați trăi mai… mult, mai interesant? Eu unul tocmai aici văd proliferarea în lumea (nu prea bogată) a second hand-ului – universala dezbărare de lucruri încă bune de folosit, însă care, trecute deja pe filiera mânii a doua, parcă ar face viața umană ceva mai de lungă durată și mai suportabilă (pentru cei care intră în posesia lucrurilor încă în stare bună, de care s-au dezis alții)…

Nu vi se creează impresia?... Sigur, e o întrebare pur terestră, numai pentru oameni, deoarece ar fi absurd și ridicol să adresezi o atare interogație divinității, îngerilor, eroilor din basme… Pentru că în sferele lor existențiale, reale sau virtuale, second hand-ul pur și simplu nu există. Acolo totul e mereu… nou, mereu proaspăt. Acolo, de unică folosință înseamnă pur și simplu – etern.

Acolo nimeni nu se gândește că excesul de cafea dăunează inimii. Pentru că acolo nu există nici inimă, nici cafea, elemente atât de vehiculat-banalizate printre oameni, de parcă aceștia nu ar mai avea ce vorbi despre altceva decât de – inimă, cafea, cafea, inimă, atac de cord… De-mi vine să zic: second cord… Dar, în pofida a orice, e totuși second hand…

Deci, pornind de la starea second hand-ului ca una de schimbare, pământenii au un sentiment mai aplatizat sau mai intens despre ceea ce se numește curgerea vieții. Indiferent în ce direcție „curge”, bună sau nu prea… Oricum, cei mai mulți muritori (unul dintre sinonimele pentru: oameni) încearcă să-și tăinuiască spaima iminentă, substituită de impresia că, chiar dacă plutesc sus, pe puntea „Titanicului”, dânșii ar trăi o imensă fericire până și după ce ghețarul a izbit fatala navă. Care nu mai este E la nave va, ca în filmul lui Fellini… Pentru că „Titanicul” nu e și… Ti-trainicul… În adâncurile oceanului el a devenit Titainicul…

Cam asta e cu impresia care mi se creează, vi se creează. Despre ce scriam mai sus. De-ți vine să te întrebi: Lumea – despre lume a spus, a scris mult, puțin?... Oricum, se pare că încă nu a spus și nu a scris esențialul, dacă tot mai spune (déjà entendu!) și scrie atât de mult. Non-stop. Despre neesențial?... Posibil… Adică, despre viață, așa cum îi este dată, cum o simte că ar curge, mai încet, mai intens… Ceea ce mia unuia îmi dă senzația de… aripi… și de gheare… Sau, mai bine zis, mă duce cu gândul și senzația chiar la tandemul aripi-gheare… Și doar o altă senzație – că cineva îți trece o lăbuță catifelată pe spate, în lungul șirei spinării, îți schimbă dispoziția filosofică, din una neagră, pe dos, ca la Cioran, în una suportabilă, admitem, dacă nu te învrednicește de culmea dispozițiilor, zisă Nirvana… Adică, de aici încolo, un răstimp de simțire și de gândire, starea firii tale, alias dispoziția generală, nu mai depinde de prognoza meteo, de anotimpul sau pur și simplu timpul, ca manifestare a fenomenelor naturii, de dincolo de geam, de afară… De parcă ți s-ar fi întâmplat o imprevizibilă, fantastică și, firește, benefică rezolvare de probleme. Personale și mondiale. Pe scurt, legate de viață.

26.VIII.1921. POETUL NIKOLAI GUMILIOV - UNA DIN PRIMELE JERTFE ALE BOLȘEVICILOR

Nikolai GUMILIOV         
                                            (1886 – 1921)                                                                             

Poeții Anna Ahmatova și Nikolai Gumiliov, soț șim soție, cu fiul lor Lev

S-a născut în Krondștad, în preajma Petersburgului, în familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuiește la Țarskoe Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi, unde publică primele versuri (1902). În 1903, o cunoaște pe viitoarea soție, Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma peste trei ani). În 1906, pleacă la Paris, frecventează cursuri la Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Un timp (1908-1909), este student la Universitatea din Petersburg (la drept, apoi la istorie și filologie). Călătorește în Egipt și Grecia. Debutează editorial cu „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an, fondează „Atelierul poeților”, în dorința de a se distanța de simbolismul „teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodețki, O. Mandelștam, M. Zenkevici ș. a.. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, la claritatea expresiei poetice. Publică volumele „Cerul străinătăților” (1912), „Tolba cu săgeți” (1916), poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creația sa, pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influență Nietzsche) – ostașul și poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921).

În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris, unde se întâlnește cu pictorii novatori-avangardiști M. Larionov și N. Gonciarova, precum și cu celebrul poet G. Apollinaire.

În anii 1919-1921, N. Gumiliov e unul din protagoniștii vieții literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura universală”, ține lecții publice. În 1921, devine președintele filialei petrogradeze a Uniunii Poeților. Apreciat și ca un virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameș”). Însă în august 1921, este arestat și executat pentru activitate contrarevoluționară. Mai târziu, în anii ’50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „Nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizație de ofițeri complotiști, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.

Bineînțeles că în cazul creației lui N. Gumiliov nu se poate vorbi despre modernismul „pur”, cu atât mai mult de un tranșant demers avangardist, însă ea învederează incontestabile elemente primenitoare, novatoare în prozodia rusă a începutului de secol trecut.

                                                                                   Traducere de Leo BUTNARU

RUGĂ

Soare furios, soare amenințând                            

A Domnului față înnebunită,

Plutind prin spațiu;

Soare, arde prezentul

În numele viitorului,

Dar fii milostiv cu trecutul!

(1910)

FERICIRE

Nikolai Gumiliov. Ultima fotografie

(motiv chinez)

Din lemn roșu-i luntrea mea

Și din jad mi-e flautul.

De pe mătase apa scoate pata,

Vinul – neliniștea din inimă scoate.

Iar dacă tu ai o luntre ușoară,

Ai vin și-alături femeia dragă,

Ce ți-ai mai dori? Deja în toate

Geniului ceresc te asemeni.

*      *     *

Un lac liniștit, nu prea mare

Ca o ceașcă plină cu apă.

Bambusul seamănă mult colibei

Arborii – mare de-acoperișuri.

Iar stâncile-s pagode țuguiate

Răzbind spre cer prin noian de flori.

*      *     *

Broaștei de ce i-i gura atât de roșie,

Să fi rumegat betel urâta asta?

Vină cât mai repede acea de vrea

Tatălui meu să-i fie soție dragă.

Tatăl o va-ntâmpina cu bună voie,

O va hrăni cu-orez, nu o va lovi.

Însă maica mea-i va scoate ochii,

Scoțându-i și borhăiele din burtă.

DIN POEZIA BURIAȚILOR

Din poezia lumii

Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia

S-a născut în familia poetului buriat Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”), după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse din poezia mongolă.

Namjil Nimbuev a muri la vârsta de 23 de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca și cum un Nicolae Labiș al buriaților. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi apăru post-mortem (1974).

Namjil Nimbuev este cel mai tânăr clasic al buriaților, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din puținii poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica orientală – a lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.

În anul 2017, la Moscova au fost editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Muncă grea, complicată;

Muncă foarte grea

au stâlpii de telegraf

ce țin pe umeri nu doar oțelul firelor

ci și gândurile oamenilor

alergătoare prin ele, gânduri

care nu sunt spuse într-o doară, în gol

și, prin urmare, au greutate.

Iată de ce aceste tulpini, acești stâlpi

nu au reușit să ajungă și ei

mândri arbori în floare.

Tăcută, pe ramuri plânse;

Tăcută, pe ramuri plânse

se lăsă o frunză de plop.

Am luat-o în palmă, întrebându-mă: „Oare

inima omului e la fel de simplă?”

Și mi-am răspuns mie însumi: „Nu”.

Prin geam, prin verdele abundent;

Prin geam, prin rămuriș, prin frunziș

ca printr-o sită verde

se cerne amurgul de vară,

în clarobscurul căruia se trezesc sunete,

de parcă vecinii ar fi dat drumul la radio:

în somn, boșimanul țocăie din buzele-i mari,

în golful Tong-king se zbătu, plescăitor, un pește,

izbucni în râs gheișa obosită în larma din Ghinza,

pe insulele Fuji

băiatul-scufundător cu pielea ciocolatie

scăpă dintre degete moneda câștigată

aceasta zângănind printre pietre

și deranjând crabul adormit.

C`est la vie –

șoptește pictorul ambulant

la un pahar de martini într-o pariziană café-chantant.

„Totul duce spre o vreme senină”, –

bombănesc eu, înainte de-a adormi.

Noapte întreagă, până în zori;

Noaptea întreagă, până în zori

rătăcind pe alei întortocheate, mă gândeam

la adâncile taine ale existenței.

– Ai pierdut ceva? –

mă întrebă o măturătoare.

Picioarele mele, întemnițate-n strâmte încălțări;

Picioarele mele,

întemnițate-n strâmte încălțări,

pirpirii, palide,

ca vlăstarii ce cresc la subsol.

Dar o să mă descalț,

avântându-mă-n dans pe pajiște!

Ah, ce gâdilite îmi vor fi tălpile

neapărate, ca un creștet de prunc:

voi țopăi

voi suspina

voi hohoti

precum un șaman în extaz dement și năvalnic!

Până va fi să cad

gâdilat până la moarte de flori.

CREAȚIE ȘI INSINUAȚIE

LITERATURA, URA ȘI GURA (REA)

            Doi amici la cataramă, între ei, pentru că se potrivesc, dându-și (cat)arama pe față, nu o singură dată s-au arătat impacientați, că subsemnatul ar scrie... mult. Nu ca ei, puțin și prost. Ce să le spun?

– Întâi de toate, perechea de băgători de seamă ar fi trebuit să observe că aproape o treime din volumele pe care le-am publicat sunt antologii și reeditări, trecerea cărților pe care le-am editat cu alfabet chirilic în alfabet latin.

– Să fi luat aminte că șapte cărți ale mele sunt de dialoguri cu personalități ale literaturii, culturii române, și nu numai. Adică, pe când unii ca ei, la fel de fel de simpozioane, de târguri de carte, stăteau și pălăvrăgeau, bârfeau te miri ce la bere, eu conversam cu (să zic alfabetic) Ioan Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Crăciun, Marin Mincu, Fănuș Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Grigore Tomozei, Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Dimitrie Vatamaniuc... – ca să invoc doar o parte din numele celor trecuți în Lumea Neuitatelor Umbre, cărora se alătură și cele ale autorilor de la Chișinău, celor mai cunoscuți, o primă carte de convorbiri cu ei, „Răspuns și răspundere”, publicând-o încă în anii 80. Plus Nicolae Breban, Ana Blandiana, Mircea Martin, Andrei Pleșu, Dumitru Radu Popescu, Aurel Rău, Mircea Tomuș, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Eugen Uricaru, Sorin Alexandrescu, Magda Cârneci, Barbu Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Paul Goma și atâți alții. Astea sunt mărturisiri întru construire de istorie literară, nu întru deformatoare bârfă aliterară. Își imaginează respectivii cârtitori rău-intenționați câte ore și câtă muncă au solicitat construirea celor 7 volume de dialog cu creatorii de literatură? Știu ei de transcrierea de pe banda de magnetofon, de mașina de scris, de corecturi etc.? Nu mai întreb și de altceva, pentru că e clar că nu știu mare lucru despre literatură și cu ce, cum se lucrează în literatură.

Bulgaria

– Din călătoriile mele, spre deosebire de cârtitorii, care au călătorit și ei, m-am întors cu trei volume consistente de yes-euri, adică de jurnale. Ei și alde dânșii, chiar dacă o fi călătorit și mai mult, totdeauna s-au întors cu mâinile în buzunar. Dacă eu sunt scriitorul asistat și ajutat serios de jurnalistul din mine (de student încă, anul 3 universitar, am intrat în activitate redacțională, într-un colectiv celebru cândva, „Tinerimea Moldovei”), pe când pe ei nu are cine îi susține, fiind slabi ca alfabetizare literare, ca potență profesională. Ei stau la taclale ieftine, timp în care subsemnatul își face munca de scriitor, de jurnalist.

– Am publicat circa 60 de volume de traduceri, unele, bineînțeles, reeditate. Își dau seama respectivii câtă muncă necesită o atare angajare, benevolă, din atașament față de marile valori, din solidaritate cu marii scriitori din alte timpuri? Nu cred că pricep ceva la obiect. Pentru ei aceasta ar ține de fantastică. Ba nu ar ține de nimic, pentru că dânșii nu ar izbuti să-și imagineze un scriitor net superior lor ca dotare – cu har, cu energie, cu profesionalism, cu seriozitate. Ei, amatorii dintotdeauna...

– Ar fi trebuit să mai remarce, că trei din titlurile din bibliografie sunt chiar volume biobibliografice, elaborate de bibliotecile chișinăuiene „Transilvania”, „Hasdeu” și Biblioteca Națională.

Franța

– Ar fi trebuit să rețină, că peste zece cărți sunt traduceri din creația mea, apărute în Franța, Rusia, Bulgaria, Ucraina, Azerbaidjan, Tatarstan, Spania... Este munca mea, la care se adaugă munca înnobilatoare a traducătorilor din lume. Știu ei ceva despre astfel de colaborare? Nu au cum, sunt privați de norocul de a trăi crearea literaturii intens, nobil, dimpreună cu colegii de pe alte meridiane.

– Una din cărți e pur și simplu un volum-autograf, scris de mână, solicitat de biblioteca „Hasdeu” și editat de ea.

– În fine, prin insinuările stupide ei ar vrea să crâcnească, precum că literatura subsemnatului nu ține ca valoare. Ce să le spun? Să ajungă și ei să ia două premii ale USR, un premiu al Comitetului Director al USR, Cununa de laur a Turnirului de Poezie organizat de USR. Ca să nu mai vorbesc de distincțiile din Republica Moldova, cele mai importante, și aprecierile venite din alte țări. Iertare că spun asta, însă ăștia, cârtitori răuvoitori, trebuie pocniți cu ceva unde ar fi cazul, pentru ca să se mai potolească, să-și caute de ale lor, puținele, de scrisul lor, poate mai adaugă ceva la el. Dar nu insinuări, invidii, orgolii pornite din refulări, ratări și neputințe de tot soiul. Mai ales, în literatură.

Ce să-i faci? – E neplăcut, dar nu grav, totuși. Sau: nu e grav, ci doar grețos*.

Probabil, ca scriitor, tu ești ceea ce ești grație invidioșilor cu ochii pe tine. Invidia este energie psihică. Și e transmisibilă. Asimilabilă. E motricitate sufletească, de conștiință transformabilă din negativ în pozitiv. Pentru tine, pentru creația ta. În fine, pentru demnitatea ta.
________________
*În timpuri când, la Chișinău, „criticii literari” au prins să umble în doi, ca polițiștii. Unul e critic, celălalt literar.