UN DIALOG ÎN TRIUNGHIUL: CONSTANȚA - CHIȘINĂU - BOTOȘANI

– Stimate Domnule Leo Butnaru, vă mulțumesc că ați acceptat să stăm din nou de vorbă. Sunt zece ani de la primul nostru dialog publicat în „Ex Ponto” și inserat în masivul dumneavoastră volum „Interviuri din secolele XX – XXI”, Iași, 2013. În acest răstimp, ați avut ocazia să călătoriți nu numai în România, ci și în lumea largă. Aș vrea să continuăm discuția noastră.

– Statistică... necruțătoare: a mai trecut un deceniu!... Cu cât înaintăm în vârstă, devenim mai însingurați și din cauza vocației ajunsă profesie care, cu cât e stăpânită, parcă tot mai cu siguranță devine, paradoxal (față de... „stăpânire”), mai solicitantă, mai acaparantă, mai „geloasă”, posesivă, cerându-ți tot mai mult timp și energie, pe care nu le mai poți acorda rudelor, prietenilor, oamenilor în general, decât în forma finită a rodului acestei însingurări, rodului muncii tale de scriitor.

– Reieșind din ce spuneți, parcă s-ar cere întrebarea despre scriitor și vârstele sale... Citind interviurile din volumul amintit, am reținut că ați tot înaintat în zigzag de la o vârstă la alta, de la debut la maturitate, apoi iar nițel îndărăt, revenind în prim-planul prezentului...

– În componenta ei structurală, nu biologică, vârsta nu ține obligatoriu de ani, ci de atitudinea față de experiență, comportament în interiorul acestei experiențe, care e un spațiu... personal-universal (!). Depinde de capacitatea ta de a însuși experiența altora, dar și de „a produce” tu însuți experiență. Și tu trebuie să-ți construiești, să-ți modelezi cu încumetare și perseverență caracterul, principiile, atitudinile, credința în valorile vieții și ale spiritului, încât, în pofida oricăror riscuri, să ți le asumi și să le trăiești cu plenitudine. De obicei, aceasta se întâmplă nu în tinerețe, ci ceva mai târziu, când începi să te maturizezi de-a binelea, când poți deja conștientiza și diferenția, selecta și opta întru acțiune și creație.

Scriitorul e creatorul mereu în devenire, este perpetua sa prefigurare la un grad superior, de dezvăluire și aplicare a harului la noile jalonări ale maturității și măiestriei sale. Sunt în firea scriitorului, chiar și la vârstă înaintată, mobilul, impulsul motrice ale dorinței de a mai face ceva, de a nu abandona îndeletnicirea literară, care nici nu ține de speranță, ci de ceea ce Emil Cioran numea gustul Utopiei, al credinței că ceva încă ar fi posibil. Apoi nu este exclus că, la ani mai mulți, unii artiști devin hipersensibili nu pentru a progresa, a evolua, ci pentru a simți ușorul reflux, implozia ralanti a energiilor creatoare; obturarea dorinței și voinței de a mai insista, de a persista în vânătoarea și prelucrarea de subiecte, teme, metafore. Cred că face să ne amintim exemplul unui mare scriitor care, din păcate, și-a pus capăt zilelor la 60 de ani, Hemingway, ce scria că, în toate ale sale, cu împlinirile curente și cele viitoare, scriitorului ar trebui să-i fie dată viață cât mai lungă.

– S-a îmbunătățit ori nu condiția scriitorului contemporan?

– Sub aspect tehnic-editorial-redacțional sigur că e un spor de nivel: lipsa cenzurii, multe reviste de literatură și cultură, puzderie de edituri, posibilitatea de a fi tradus în alte țări, oportunitatea călătoriilor. Festivaluri și concursuri nenumărate, abundență de premii, chiar dacă, doar cu rare excepții, acestea și importante. Scriitorul român profesionist beneficiază de un surplus la pensie, alții – de indemnizații de merit. Mă refer la o situație în care, cu specificul și posibilitățile de rigoare, sunt incluși și scriitorii români din stânga Prutului. Dar, bineînțeles, ca și înainte, rar scriitor care poate trăi doar din mijloacele existențiale pe care i le oferă scrisul. E o situație cam generală în lume, nu face să ne plângem, ci să căutăm preocupările alternative... de bază (altfel spus, compatibile cu scrisul literaturii), precum ar fi angajările în redacții, edituri; să traducem etc.

– Dar cea a scriitorului din stânga Prutului? A reușit el să iasă din perimetrul cuștii, ca să parafrazez titlul cărții dumneavoastră?

            – M-am referit la o situația mai generală în care, cu specificul și posibilitățile de rigoare, sunt incluși și scriitorii români din stânga Prutului. Cei mai buni, bineînțeles. Și în Interriverania sunt multe și de toate din cele enumerate deja, inclusiv editarea unor cărți cu contribuția guvernului, acordarea unor indemnizații de merit, firește, „ajustate” la bugetul și posibilitățile Estului Moldovei Istorice, alias Republica Moldova. Se țin festivaluri internaționale, mai mulți autori sunt traduși în limbi străine, la rândul lor traduc, călătoresc. Însă ar trebui, poate, să subliniem: ar fi vorba cam despre mai puțin de o treime din toți scriitorii români, care „ar cădea” sub incidența celora ce cred eu și mărturisite aici. În pretutindenea românească, viața literară, culturală e mult mai diversă, pe alocuri – mai în vigoare, prin alte părți – mai palidă, chiar necăjită, veștejită.

– Scriați în jurnalul amintit despre ,,moșnegismul” din proza anilor ’70, când comparați Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească cu un troleibuz rablagit: pe locurile din spate și în picioare stăteau câțiva scriitori de valoare și un grup de tineri talentați, iar în față se înghesuiau nulitățile. În câteva însemnări din 1978, vă referați la cifrele unui sondaj din care încercați să vă faceți imagine mai clară a realităților: atunci, în Franța erau circa 40.000 de scriitori, raportați la numărul populației, calculând, reieșea că Moldova ar fi trebuit să aibă 2.000 de scriitori. ,,Doamne, ce utopie! Cu membrii și nemembrii USM, abia de se adună... 150, cel mult 200. Puținătatea lor vorbește și de slaba alfabetizare a societății”, exclamați, în timp ce vă gândeați la condiția creatorului nevoit să trăiască într-un scenariu infernal, între zidurile gri ale societății totalitare. Care este astăzi situația Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova?

– Posibil, era foarte aleatorie referința mea la starea... numerică a scriitorimii în lume. Acum, la Chișinău, Uniunea Scriitorilor întrunește circa 300 de membri. Cam tot atâția ar fi și cei care nu sunt membri USM. Pe timpul comunismului, în această organizație intrau și scriitori ruși, bulgari, găgăuzi, idiș... Astăzi, scriitori idiș nu mai există în întreaga lume, semiții scriu doar în ivrit. Unii dintre ruși s-au dus la cele veșnice sau în patria istorică, precum se zice, alții mai tineri nu se grăbesc să vină „la grămadă”. De altfel, ca și găgăuzii, câți or fi ei acolo unde sunt și cine știe ce valoare având sau neavând. Însă câțiva scriitori ruși, găgăuzi, bulgari mai fac parte din organizația scriitoricească „a tuturor”. La Chișinău activează și Filiala Uniunii Scriitorilor din România, care întrunește circa 100 de membri, aceștia, bineînțeles, fiind și membri ai USM.

Cu titlu de concluzie la acest răspuns, reamintesc că mai mulți autori din stânga Prutului (evident, nu toți), sub aspect semiotic, se considerau pe bună dreptate scriitori români; ca făcând parte din aceeași semiosferă, în care li se întâmplă și contribuie și ei de a se întâmpla fenomene de semnificare și procese de comunicare comune. Pentru ei, aceste fenomene însemnau nu doar literatură, proză, poezie, ci și apartenență spirituală, în acest caz cu sens extins, apartenență națională.

– Sunteți un autor care, din câte se pare, nu prea depindeți de mediul literar de la Chișinău. Autor foarte vizibil în tot spațiul cultural românesc. Cum se spune, un deplin integrat.

– Pe când cădea cortina de fier, inclusiv dintre români și români, în Țară, atenția criticii literare era deja de multă vreme împărțită între autorii din generația mea (din dreapta Prutului) și capitalizată, chiar monopolizată de aceștia. Nu se putea crede că, iată, dintr-o dată, un autor sau altul de la Chișinău s-ar putea învrednici de interesul celor mai buni exegeți de la București, majoritatea din aceștia mai fiind și influențați, în diversă măsură, de prejudecăți, subiectivism și neîncredere față de cei din Estul românesc.

Dar au trecut timpurile; nu puteau să nu treacă. S-au schimbat unele, altele, pentru că nicidecum nu puteau să nu se schimbe, domnule Heraclit. Și, în continuarea achizițiilor tale formative de Dumnezeu știe unde (de pretutindeni ar fi totuși prea mult spus?...), tu ești deja un autor româno-intern-național (mă rog, în loc de autor s-ar putea pune: produs, fruct, rod etc.), solicitat de o mișcare panoramică de planuri literare, culturale, filosofice din diverse epoci și din pretutindenea românească, de care poți beneficia, prin „înfruptare”, pe gratis și nelimitat.

Au trecut timpurile și astăzi scriitorul activează mai că exclusiv proprio modo, proprius auspiciis, proprio stipendio (prin mod și forțe proprii, sub auspicii proprii, pe propria cheltuială).

Însă, în mare, în visul său ideal, în dorința lui sacramentală, la Chișinău sau București, sau la Chișinău și București, concomitent, un scriitor mai este naivul care ar dori să aibă o aderență generală pozitivă, încuviințătoare și, dacă se poate, chiar admiratoare. Însă lumea e diferită, indiferentă sau rău intenționată, arogantă și orgolioasă, invidioasă și cârcotașă, iar parte componentă a acestei lumi sunt și colegii săi, ai artistului, și ei de diverse categorii și reacții, nici pe departe toate încuviințătoare. Și chiar dacă artistul conștientizează aceste diferențe, această alteritate, precum o facem noi acum, el mai crede în adâncul său secret că dânsul ar putea fi o excepție. Dar nu poate fi, totuși, și nu o singură dată reacțiile care îl privesc chiar îl… țintesc, îl atacă, îl otrăvesc. La o adică, nici el nu e cheie de biserică, nu-și agreează colegii ca într-o generală acceptare, adeziune.

– Parcă ar reieși că anumiți colegi v-au cam dezamăgit...

– Nu contează, posibil. Dar, totuși... În timp, prin timpuri – pentru că am trăit și trăim în două secole, nu? – gradul de simpatie sau de suportabilitate cu anumiți colegi a variat. În cazurile unora, în dependență dacă le scădea sau le sporea adrenalina intensității părerii de sine, să zic, sau, mai pe urmă, cea a invidiei de alții, inclusiv de mine. Unii dintre ei, poeți, dar și prozatori, cu care parcă am fi fost în relații superioare de adâncă prietenie, la câte vreun chef îmi spuneau pe față că „să nu te crezi tu”, „că știu eu”, așa și pe dincolo. Au fost, unii mai sunt, din diferite vârste biologic-generaționiste sau, poate… de-generaționiste. Din păcate, unii dintre ei s-au dus cam supărați la Tatăl Ceresc, chiar înainte, parcă, de a le fi venit sorocul ce exclude adjectivul „prematur”. Astfel de șicane le-am simțit cam din tinerețe, de la „alese fețe”, pe atunci, se credea, ale literaturii dintre Prut și Nistru. Iar dezamăgirile față de unii pe care îi consideram prieteni au venit cu anii. Astfel că, de la un timp încolo, am și încetat de a mai spune publicului de la USM ce cărți am editat în România sau în țările lumii, ce premii sau burse mi s-au acordat, unde am călătorit etc. De ce să le stric și mai mult inima?... Unora.

– Dar... altora?

– Bineînțeles, la toate astea există, parcă, un contra-echilibru; există versantul scriitorilor cu adevărat valoroși, nu populari din considerentul accesibilității scrisului lor pe teme-divertisment. Iar scriitorul valoros nu mai e cu gândul la cititori, ca mulțime, ca abundență de interes. Societatea noastră, dar pare-se cam lumea toată, mocnește descurajant într-un semi-analfabetism cultural, deci și literar, cultul pentru inteligență fiind de neintuit în „proiectele” ei de viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Iar literatura e studiată, cum a fost, schematic în școală, băgată în carcasele mortuare ale manualelor și crestomațiilor superficiale. Și nu e de visat la timpurile în care literatura va fi studiată în mod aplicat, creator, inventiv până la inspirație, și nu în mod și la nivel fugitiv-explicativ. În școală, literatura trece prin aridități didactice, agravate și de puseuri retorice neconvingătoare de ceva. Plus birocratizarea mai a dracului decât în comunism a celor care, puși de un partid sau de altul, diriguiesc cultura, aproape toți dintre ei mai că neavând nimic cu domeniul în care au fost plasați conform listelor. Oameni întâmplători pe la ministerul culturii, prin departamentele preturilor sau primăriei capitalei, în fruntea bibliotecilor... Iar bibliotecarii, se creează impresia, mai că nu citesc ei înșiși... Persoane întâmplătoare, anonime, dar birocratizate de te crucești, nu altceva...

 – E de înțeles că vă preocupă și problema cititorului. Nu cred că ar exista scriitor absolut indiferent față de această posibilă relație, a lui cu lumea, cu eventualul cititor.

– Da, dacă te gândești, nepreconceput și cu calmul necesar, la cum și din ce te-ai format tu (lume, oameni, personalități, biblioteci etc.) ca scriitor, ca poet, vei înțelege că, nu-ți fie cu supărare, nu prea mulți interlocutori (prin creația ta) ar putea să te înțeleagă. Tu ești altfel decât ei. Dânșii sunt altfel decât tine. Iar eu sunt dintre poeții care nu mizează pe mulți cititori. Aceștia, în genere, fiind puțini. Am potolitul orgoliu de a crede că cititorii mei sunt din cei selecți. Sau, poate, chiar aleși dintre aleși. Nu am pretenții să fiu citit... abundent, recitat, scandat. În cazul creației mele, cred că destinul a decis corect. Inclusiv faptul de a nu ști dacă, după trecerea mea în pulberea cosmică, voi fi sau nu voi fi citit. Trist e însă că, până la urmă, niciun poet de pe pământ nu va fi citit. După apocalipsă, potop, stingerea soarelui, lovitura vreunei comete uriașe etc., etc. Arta, frumusețile, poate chiar minunățiile ei izvodite de firea umană sunt, din păcate, predestinate a fi provizorii și, până la urmă, anihilate, aneantizate. Ce ni-i Nostradamus, după ce a cuvântat Ecleziastul?...

– Vă asemănați cu mai mulți, cu mai puțin semeni?

– Omenește, da, mă asemui mai multora. Trăiesc, viețuiesc ca alți oameni, orășeni. În ce privește scriitoricește... Bineînțeles, aș avea ceva în comun cu puțini, chiar cu foarte puțini oameni. Dar și scriitori, colegi. O particularitate mi-ar fi că scrisul meu e unul care, probabil, pune în lumină mai curând ideile, decât sentimentele.

Apoi, preocupările mele față de avangardă, viața și travaliul în interiorul acestei fenomenologii fac diferența, mă particularizează, pe la noi chiar mă... singularizează. Aș vrea să fim mai mulți în domeniu, dar, deocamdată, nu se întâmplă...

– Ce îi datorați avangardei?

– Ne datorăm reciproc mai multe lucruri, eu fiind cel care am tradus și editat antologii de diverse genuri ale avangardei, apoi, aparte, autori importanți, foarte importanți și chiar atinși de geniu sau geniali.

Dar să amplificăm cuprinsul interogației, extinzând-o asupra întregii literaturi căreia, bineînțeles, îi datorez multe.

Probabil, aș putea să-mi recunosc, în fire și devenire, o atingere, atentă, și de ideația vreunei școli de conotație exotică sau căreia nu-i este indiferent exotismul. Iar preferința pentru (sau – și pentru) un anumit fel de artă vorbește atât de un model de existență spirituală a unui om, artist concret, cât și de posibilitatea admiterii, prin această preferință, a artei ca instrument modelator, sau elaborator de sistem al unei existențe artistice personalizate. Personalizare înseamnă și irevocabilă asumare a muncii tale, în rezultatul căreia literatura (ca artă, nu doar ca... text; ca întrupare în destin, nu doar ca scris și, pur și simplu, cetit/lectură) înseamnă (îmi... înseamnă!) revelație. Ea însăși e o formă (o infinitudine de forme!) (și) de cunoaștere, și de izvodire a unor noi imbolduri ego-epistemologice în plurilateralitatea existenței și filosofiei date omului. Grație literaturii, am ajuns și în sfere entropice foarte „diferite” de ea, literatura. Chiar și filosofia, muzica, artele plastice, chiar și împătimirea de computer, internet etc. le-am abordat și grație literaturii, cu „metodele”, tactica și strategia ei, cu plasticitatea stilului și metaforei literare. La rândul lor, spațiile informațional...-existențiale spre care m-a îndemnat literatura (ca modus vivendi spiritual, mental, socio-comportamental) mi-au sugerat stări și găselnițe literare, teme, subiecte, metafore. Astfel că ceea ce gândesc, scriu și găsesc de cuviință să mărturisesc e ceva ce se întâmplă ca stare literară de predestinație-creație, ca filosofie a existenței mele spre alții, întru alții, dinspre alții. Atât cât îmi este dat a semnifica – din ale existenței umane, cosmice, și a însemna și eu ceva, în fantastica ei spațio-temporalitate ca o fugă de valuri în permanentă ruinare și reîntrupare; în taina diferențierii/ dispersării și iarăși-întrupării totului.

În final de răspuns, ar putea semăna că zic vorbe mari, însă în acest caz nici nu vreau să folosesc altele, spunând că, după părinții mei, nu mă simt altcuiva mai îndatorat decât Cuvântului/ Literaturii, care mi-a dat structură sufletească, rațională; care i-a dat contur și relief destinului meu și care nu mi-a trezit niciodată regretul că m-am lăsat chemat de Cuvânt, alias Literatură, pentru a-l rima, cândva, cu Pământ, mormânt… Acum însă, încă îl mai rimez cu: sînt… De altfel, Cuvânt care tot de la părinți l-am deprins...

– Mărturiseați că și împătimirea de computer, internet etc. o aveți grație literaturii. Ca și alți colegi, dar și cititori de blog-uri, vă știu ca bun cunoscător al computerului, scriitor îndemânatic în a folosi avantajele pe care le oferă această invenție fantastică. Scrieți direct la computer?

– În destule cazuri, da, scriu direct la computer, dar nici pe departe în toate. Deoarece, ca și în tinerețe – uite, îmi vine să spun... în clasicismul tinereții noastre! – am rămas omul notelor, al carnetelor, fișelor, caietelor pe care nu că le-aș fi cumpărat înadins, cum o făceam în tinerețe, ci care, prin ani, le-am tot primit în mapele manifestărilor literare, culturale de tot felul și în aceste suprafețe de hârtie (poate chiar... ari de hârtie!) am tot lăsat mii și mii de însemnări, de improvizații ad hoc, dar unele și gândite ceva mai mult timp; am așternut exerciții, unele asumate ca travaliu ideatic, stilistic, compozițional, altele venite din ceea ce se numește preaplinul plăcerii de a scrie, de-a porni de la ceva cu speranța de-a ajunge la subiecte duse la capăt, rotunjite în poeme, miniaturi în proză.

Prin ani, încă de la începuturile studenției spre vremuri de mai încoace, am avut o tehnică specială, să zic, de a arhiva, de a selecta, de a ordona tematic fișe, fișe, fișe... S-au adunat zeci de plicuri, medii sau mari ca format, mape întregi cu astfel de foițe scrise. Zeci de mii. Ei bine, în zile propice unei îndeletniciri mai speciale, re-selectez fișele dintr-un plic, dintr-o mapă, cumpănind ce rezistă și care trebuie să fie sacrificate din ele, trimise – asta e! – la coșul de gunoi. Cele care rezistă, părându-mi a fi valabile în vreun eseu de viitor, în vreun poem, în vreun alineat de proză etc., le trec în computer, în fișiere, și ele tematice. Alte fișe, chiar când selectez, îmi sugerează un început sau un final de text, de poem, altele – mai rar, dar totuși, – se pretează a fi incluse în vreun manuscrisele de leologisme.

– La „Junimea” ați editat „Prima carte a leologismelor”...

– Sper să-i urmeze și altele... Dar să revenim.

În fine, ar fi de spus că e ceva fascinant să lucrezi cu fișele de altă dată, apărute în urma meditațiilor sau lecturilor tale... E o pasiență captivantă, o logo-regie, să zic, o repunere în mișcare a unor idei din frazele fixate în vremuri aproape... imemoriale. Un șotron al semnificațiilor și metaforelor! Toate aste intrând, probabil, în motricitatea numită logodynamos. Sunt fraze sau fraze-idei care readuc starea a ceea ce avangardistul Marinetti numea, la 1912, Cuvinte în libertate, chiar astfel intitulându-se unul din manifeste.

– Adică, uneori și de la o fișă de arhivă, de la câteva fișe puteți porni spre un subiect, o temă, un poem, un eseu, o proză. Ați urmărit vreodată, relativ... lucid, cum vi se derulează un astfel de parcurs?

– Greu de spus ce se petrece, cum se petrece în intimitatea creatoare a autorului. Să presupunem că e vorba de un sistem de posibile abordări și elaborări ale unui subiect, deocamdată vag sau chiar foarte vag, „ițit” în conștiința ta. Inițial, e un impuls. Apoi vine, sau trebuie să vină, o întreagă dramaturgie a creației, a creării unui sau altui text. E o polifonie a selecției, renunțării la ceva ce pare „în plus”. Simplificând, „îmbogățești” subiectul, îl duci spre finalitate.

Nu totdeauna am (alteori da, dispun de o schiță a perspectivelor de moment sau de ceva mai lungă durată); deci, nu totdeauna am un plan al scrisului ce are a urma – dacă va fi să fie chiar așa – în ziua curentă, sau mâine, poimâine etc. În atare cazuri, literatura mi se întâmplă sub incidența unei ca-de-la-sine creativități... anarhice care, prin modul de a se declanșa, imprevizibil și chiar oarecum... misterios, mă bucură și mă uimește în arierplanul stării mele de om care, iată, prinde suflul tainic al nelămuritelor/ dăruitelor intenții, și scrie.

– Din ce ați mărturisit până aici, parcă s-ar limpezi, ar putea fi dedus, implicit, și răspunsul la întrebarea: de ce scrie Leo Butnaru?

– Scriu, fiindcă cineva, probabil mi-a spus, mi-a sugerat că, la rândul meu, am de spus (sau: trebuie să spun?) cuiva anumite cuvinte-idei-metafore, împreună cu care să avansez, să mă maturizez în spunerea de sine..

– Ați publicat o carte de interviuri cu acest titlu.

– Da, spunerea de sine și de alții. Aceasta ar fi cea mai misterioasă probabilitate, care nu poate fi redată, ca stare-situare (cât de cât explicit) prin cuvinte. De unde și acest vag „refugiu” în a spune despre suflul tainic, poate că divin; despre intuiție și inspirație... și sublim. Toate astea țin de enigmatica legătură și comunicare a firii omului, artistului cu universul, cu elementarul fir de mac și cu planetele fabuloase.

– Cu poezia te naști sau poezia vine după, se învață?

– Ba chiar aș zice că în poezie trebuie să te dezveți de ceva.

– De ce anume?

– În ce mă privește, cred că am terminat universitatea și academia cum să mă dezbaier de universitate și academie în poezie. Poetului nu i se potrivește să viseze sisteme, să le jinduiască. Asta nu i-o permite însăși poezie care, prin eterica ei natură, este a-sistemică. Literatura se scrie doar în conformitate cu legile nescrise ale... scrisului.

– Sunteți un adept al bloggingului și afirmați: ,,Cine știe, poate că blogul ar însemna și un fel de S.O.S al literaturii, în general”. Poate fi internetul, prin multitudinea posibilităților sale, una dintre șansele recuperării cititorului pierdut ori ale integrării literaturii române din Estul Românesc în circuitul valorilor universale?

– Banal spus, începând cu finalul secolului trecut, dar în special la prezentele joncțiuni de secole, lumea este cuprinsă, chiar bântuită de noi forme și modalități de comunicare – internetul, telefonia mobilă, skype. Au apărut hărți și ghiduri electronice. Au apărut fabuloase biblioteci electronice, dar și mulțimea de tipografii compacte cu un randament aiuritor de a produce carte. Dar… Wikipedia parcă nu este și ea o modificare entropică importantă, care s-a produs pe globul nostru și care, la rândul ei, modifică oarecât felul de a fi, de a se informa și de-a acționa a lumii? Internetizarea lumii (și a cosmosului...) duce la apariția unor noi caste profesionale, în viitorul îndepărtat – probabil interplanetare. Se vorbește chiar despre formarea așa-numitelor organizații post-statale neinstituționalizate.

Ca și biblioteca, internetul este un mediu și o modalitate (specifice) de informare, dar și de creație. Internetul intervine serios în pragmatismul literar, propunându-i scriitorului alte modalități de interacțiune cu auditoriul, cu cititorii. Însă și în acest caz literatura ca fenomenologie rămâne, în esență, aceeași.

Neoliberalismul-internet e cel mai descătușat și greu (aproape imposibil) de instituționalizat, statalizat.

În ce privește integrarea literaturii noastre în universalitate se pot gândi, imagina, aplica și unele strategii biblio-internautice. Ceea ce, însă, putem constata la zi, și grație internetului unitatea spirituală românească este mai eficientă, mai solidă motivațional și ca argument indubitabil sub aspect genetic, istoric, geografic, intern-național, dar și globalizant.

– Odată ce veni vorba de internet, blog, pe scurt – de era digitală, se știe că practicați și grafica de computer, ceea ce mă face să întreb: Ca aspect grafic, care dintre cărțile pe care le-ați editat vă plac mai mult?

– În ultimii ani, editurile, autorii prezentărilor grafice solicită autorul să se dea cu părerea despre viitoarea copertă, să propună, eventual, sugestii. Astfel că unele dintre copertele cărților mele sunt așa cum sunt, pentru că ideile plastice, grafice au pornit de la mine. Sau: și de la mine. În colaborare cu pictorul, cu tehnoredactorul nu am insistat, ci am sugerat, am propus, unele din ele fiind acceptate și rezolvate bibliografic adecvat în redacții. Deoarece, de când mă știu conștient, de copil, de elev, de student am fost ispitit de desen, de grafică, de pictură.

Pentru prima oară m-am implicat ceva mai activ în ducerea la capăt a copertei pentru volumul de poeme „Puntea de acces” (1993), care a avut, am impresia, chiar trei pictori de copertă, însă, unul după altul, nu ajungeau la o formulă grafică satisfăcătoare. De atunci încoace, am colaborat, prin sugestii, idei, la aspectul copertelor pentru antologia „Altul, același”, mai înainte potrivisem imagini, simboluri pentru cartea de interviuri „Spunerea de sine”, apoi, mai încoace, pentru volumele de poeme „Din sens opus”,  „Instructajul santinelei de sine”, „Surfing în Galileea”. Pentru al doilea din acestea rezolvarea veni de la o poză, în triplă ipostază, oglindă, dar și un portret în acuarelă între care mă aflam, pe care mi-o făcuse soția într-un – țin minte – 1 decembrie, după ce ne întorsesem de la recepția oferită de Ambasada României. Iar, odată ce e vorba de santinelă, pe coperta a patra s-a potrivit o altă poză, din turnul orașului Vilnius, unde sunt alături de un cavalet medieval în toate zalele și armurile sale. Nu am identificat numele autorului, deoarece acesta nu a fost decât un vizitator, cine știe de unde venit și el, ca și mine. Alteori, la ilustrarea unor cărți ale mele am contribuit cu schițe, grafică, desene ale căror autor sunt. Să zicem, miniaturalul volum „Strictul necesar”, apărut în colecția „Cartea de vizită”, sau „Regele alb, regina neagră”, de la editura „Inspirescu”, în care, la deschiderea secțiunilor poezie, proză, interviuri au fost plasate lucrările mele grafice, dar nu înainte de a fi propus imaginea „esențială” pentru copertă. Am și o carte-manuscris, „Carantina mașinii de scris”, elaborată grafic, inclusiv cu desene, de mine însumi.

Nu încape îndoială că, în viața cărții, coperta are un rol mai important, decât se obișnuiește a se crede. Să pornesc măcar și de la „incipientul” fapt că, din copilărie spre aceste timpuri, cărțile, primele mele cărți de citit le-am memorat, multe, nu în ultimul rând, chiar după aspectul copertelor. Să zicem, două sau poate trei volume ale lui Alecsandri erau de un verde crud, umbros, dens, cu titlurile și câteva elemente de ornament în relief; „Viteazul în piele de tigru” a lui Rustavelli avea o copertă ce bătea spre portocaliu, pe ea cu un desen, cu o stampă grafică ce atrăgea atenția. „Istoria ieroglifică” a lui Cantemir avea copertă în piele artificială de culoarea cafelei cu lapte.... Etcetera.

– Ce înseamnă să fii scriitor profesionist?

– Nu sunt sigur că știu. Presupun însă că, uneori, este oportun să faci un lucru la care te pricepi doar pe jumătate, cealaltă jumătate învățând-o în timp ce îl faci. De pildă, să începi a scrie un roman. Pe durata scrierii sale unii ajung din diletanți adevărați profesioniști. Ca Balzac, Flaubert, Tolstoi...

– Reveniți la cărțile pe care le-ați scris în anii trecuți?

– Dacă e cazul, da, revin, intervin, le completez, mă completez. Să zicem, eseurile din volumul „Șlefuitorul de lentile” nu pot fi considerate finalizate odată pentru totdeauna, deoarece istoria literară oferă tot alte și alte sugestii contextuale, care ar putea fi integrate tematic, ideatic. Astfel că întreaga carte rămâne a fi șantier deschis, presupunând modificări, completări.

– Vă mulțumesc mult, stimate Domnule Leo Butnaru, și vă doresc succes!