Născut în Leningrad. În
anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică
foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o
perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui
proces aranjat, este trimis la o
expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat
„pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972
emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la
universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel,
iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul
San Michele din Veneția.
În
traducerea lui Leo BUTNARU
II
E timpul. Eu sunt gata
să-ncep.
Nu contează cu ce. Mă
gândesc
să deschid gura. Dar aș
putea să și
tac. Dar mai bine e să
vorbesc.
Despre ce? Despre zile
și nopți.
Sau despre nimic. Chiar
acu
aș putea vorbi despre
lucruri.
Dar nu despre oameni.
Nu.
Ei, rând pe rând, vor
muri.
Și eu voi muri. Se știe.
Asta-i muncă fără rost,
ca și cum pe apă ai
scrie.
III
Sângele-mi este rece.
Frigul lui e mai
diavolesc
decât al râului înghețat.
Eu oamenii nu-i
iubesc.
Înfățișarea lor nu e de
mine.
Chipul lor altoit se
pare
pe viață precum o
momâie sâcâitoare.
În fața lor e ceva ce
cugetului se
contrapune.
Ceva ce exprimă
lingușire
nu se știe cui anume.
IV
Lucrurile sunt mai
plăcute.
În exterior nu dețin
nici bine,
nici rău. Iar de
pătrunzi în ele,
vezi că interiorul lor
conține
doar praf. Pulbere pe
care
o macină carii
obișnuiți.
Strâmtoare. O larvă
uscată.
Nu li-i comod mâinilor,
să știți.
Praf. Doar pe el îl
luminează
lumina ce s-a aprins.
Chiar dacă obiectul este
ermetic închis.
1971
_________________
*Va veni moartea și va avea ochii tăi (Cesare
Pavese).
Muzică suedeză
Pentru K. H.
Când zăpada troienește marea și scârțâitul pinului
lasă în aer urmă mai adâncă, decât talpa de sanie,
până la ce albăstrime pot ajunge ochii? Până la ce
profunzime a liniștii poate cădea vocea-n pustie?
Pierind din văz fără veste, lumea iar se răzbună pe
cineva,
precum pe Mameluk pus în butucii prizonieratului.
...astfel molusca e fosforescentă în adânc de ocean,
astfel tăcerea absoarbe în sine marea viteză a sunetului,
astfel ajung chibrituri, pentru-a aprinde focul în sobă,
astfel ceasul de perete, îngânând bătăile inimii,
oprindu-se de această parte, continuă să bată
de cealaltă parte a mării.
1975
În hotelul „Continental”
Victoria lui Mondrian. Dincolo de geam –
jubilația cubaturii. Aerul sau e băut, cu sete,
sub un unghi de nouăzeci de grade, sau
mai este încă turnat în paralelipipede.
Încadrată în rama ferestrei, coapsa rotunjită
a unei frumoase – ultima armă, cum ar veni:
deschizându-și halatul, de n-ar fi taman
cerc deplin, de semicerc sigur s-ar potrivi
pe sectoarele de cadran.
Iar dacă vine vorba de azteci,
glorie pieilor roșii, pentru onestitatea lor din calendar
să extragi zilele lunii ce ni s-a dat, când
se spune „nu putem” în peștera platoniană,
în care pe cap de frățâne revine
o bucățică de Pi er pătrat.
1975
*
* *
Seară în Mexico City.
Lene și, oarbă, forța
amestecate în el, ca-ntr-un vas.
Și viața curge ca tequila.
Străzi, felinare, chipuri. Fiecare
al doilea – cu mustăți tușinate.
Pe Avenida Reforma –
statui de bronz, nenumărate,
iar lângă fiecare, pe bordura
trotuarului, câte o mexicană
cu pruncul în brațe stă
cu mâna întinsă. Simbolul cu pomană,–
figura podidită de plâns, – ar putea fi
chiar monumentul Mexicului-țară,
numai că și sub el nu este exclus
cineva cu mâna întinsă să apară.
1975
* * *
...iar la rostirea cuvântului „viitor” din limba rusă
ies în goană limuzine negre și haita lor prinde-a-nșfăca
hulpav din apetisanta halcă a memoriei,
de altfel găurită precum cașcavalul de Olanda.
După atâția ani, deja ți-e indiferent ce
sau cine stă după storurile geamurilor,
pe când în creier răsună, nepământean, nu gama do major,
ci doar foșnetul ei. Iar viața tot mai des, parcă-a zor,
ca un cal de dar care, se știe, nu e căutat la dinți,
îți rânjește la fiece întâlnire. Din omu-ntreg, din
deplina-i fire,
nu va rămânea decât o parte de vorbire. Doar
o parte de vorbire în general. Parte de vorbire.
1975
Odată ce
călcâiul lasă urmă, este iarnă...
Odată ce călcâiul lasă urmă, înseamnă că-i iarnă.
În alcătuiri de lemn rebegind prin câmpia posacă,
după trecători casele pe ele însele se cunosc.
Ce să-i spui serii despre ce are a veni, dacă
amintirile în liniștea nopții
despre căldura... – ilizibil – când ai adormit
trupul o aruncă de la suflet, o repede
pe pereți, precum umbra scaunului,
lumânarea o proiectează pe perete,
și pe cuvertura trasă de cer spre pădure
peste turnul de siloz, pe care aripa graurului l-a cam
ros,
nu vei reuși să albești văzduhul cu omătul ghimpos?
1975-1976
* *
*
Astea-s câteva
observații. În ungher, e cald.
Văzul lasă urmă
pe suprafața obiectului.
Apa reprezintă
și ea o oglindă.
Omul e mai
strașnic decât scheletul lui.
Seară de iarnă
cu vin, undeva în nicăieri.
O verandă
asaltată de coroana unui arțar.
Trupul se
odihnește, sprijinit în cot,
ca morena
despărțită de ghețar.
După mii de
ani, de după perdele
vor extrage
moluște de sub horbotă, pe ea
cu imprimatul
„noapte bună” al unor buze
care nu
avuseseră cui i-l adresa.
1975-1976
(Din
„Cvintet”)
Pleoapa tresare. Din gură
erupe liniștea. Orașele europene
se ajung din urmă unele pe altele în gări.
Aborigenului junglei mirosul de săpun îi trădează îndată
dușmanul ce se apropie.
Acolo unde a călcat piciorul tău rămân pete albe pe
hartă.
Uscăciune în gâtlej. Călătorul roagă să i se dea să bea.
Copii, care ar merita să fie bătuți,
năucesc aerul cu țipete insuportabile. Pleoapa tresare.
În ce privește colonadele, de după ele mereu apare
cineva. Chiar dacă omul închide ochii,
neapărat i se va arăta.
Și se adună ca un scuipat în piept acest:
„Dați-mi cerneală și hârtie, și mă voi retrage aiurea,
fire-ar să fie!” Și pleoapa tresare. Dincolo de perete,
multe
bolboroseli confuze (parcă s-ar ruga cineva) sporesc
tânga.
Monstruozitatea ce se întâmplă în creier
îi oferă acestei odăi contururi cunoscute.
1977
Proiecția trăirilor inafara eului sau proiectia lumii reale în apele sufletului... oricum ar fi este dureros!
RăspundețiȘtergere