VIAȚA CUVINTELOR, CUVINTELE VIEȚII

Leo Butnaru                                                                                            Cosmograme

                      Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe ei.

                                     (Psalmi, 106 / 20) 

Nu vi s-a creat impresia că, atunci când schimbați mai des unele lucruri, unele veșminte, scoțându-le din casă, dăruindu-le, înstrăinându-le – parcă ați trăi mai… mult, mai interesant? Eu unul tocmai aici văd proliferarea în lumea (nu prea bogată) a second hand-ului – universala dezbărare de lucruri încă bune de folosit, însă care, trecute deja pe filiera mânii a doua, parcă ar face viața umană ceva mai de lungă durată și mai suportabilă (pentru cei care intră în posesia lucrurilor încă în stare bună, de care s-au dezis alții)…

Nu vi se creează impresia?... Sigur, e o întrebare pur terestră, numai pentru oameni, deoarece ar fi absurd și ridicol să adresezi o atare interogație divinității, îngerilor, eroilor din basme… Pentru că în sferele lor existențiale, reale sau virtuale, second hand-ul pur și simplu nu există. Acolo totul e mereu… nou, mereu proaspăt. Acolo, de unică folosință înseamnă pur și simplu – etern.

Acolo nimeni nu se gândește că excesul de cafea dăunează inimii. Pentru că acolo nu există nici inimă, nici cafea, elemente atât de vehiculat-banalizate printre oameni, de parcă aceștia nu ar mai avea ce vorbi despre altceva decât de – inimă, cafea, cafea, inimă, atac de cord… De-mi vine să zic: second cord… Dar, în pofida a orice, e totuși second hand…

Deci, pornind de la starea second hand-ului ca una de schimbare, pământenii au un sentiment mai aplatizat sau mai intens despre ceea ce se numește curgerea vieții. Indiferent în ce direcție „curge”, bună sau nu prea… Oricum, cei mai mulți muritori (unul dintre sinonimele pentru: oameni) încearcă să-și tăinuiască spaima iminentă, substituită de impresia că, chiar dacă plutesc sus, pe puntea „Titanicului”, dânșii ar trăi o imensă fericire până și după ce ghețarul a izbit fatala navă. Care nu mai este E la nave va, ca în filmul lui Fellini… Pentru că „Titanicul” nu e și… Ti-trainicul… În adâncurile oceanului el a devenit Titainicul…

Cam asta e cu impresia care mi se creează, vi se creează. Despre ce scriam mai sus. De-ți vine să te întrebi: Lumea – despre lume a spus, a scris mult, puțin?... Oricum, se pare că încă nu a spus și nu a scris esențialul, dacă tot mai spune (déjà entendu!) și scrie atât de mult. Non-stop. Despre neesențial?... Posibil… Adică, despre viață, așa cum îi este dată, cum o simte că ar curge, mai încet, mai intens… Ceea ce mia unuia îmi dă senzația de… aripi… și de gheare… Sau, mai bine zis, mă duce cu gândul și senzația chiar la tandemul aripi-gheare… Și doar o altă senzație – că cineva îți trece o lăbuță catifelată pe spate, în lungul șirei spinării, îți schimbă dispoziția filosofică, din una neagră, pe dos, ca la Cioran, în una suportabilă, admitem, dacă nu te învrednicește de culmea dispozițiilor, zisă Nirvana… Adică, de aici încolo, un răstimp de simțire și de gândire, starea firii tale, alias dispoziția generală, nu mai depinde de prognoza meteo, de anotimpul sau pur și simplu timpul, ca manifestare a fenomenelor naturii, de dincolo de geam, de afară… De parcă ți s-ar fi întâmplat o imprevizibilă, fantastică și, firește, benefică rezolvare de probleme. Personale și mondiale. Pe scurt, legate de viață.

Situația poate fi asemănată… Cu ce poate fi asemănată?... Dar, dragii noștri pământeni, asemănați-o cu orice doriți!... Totuna veți ajunge la second hand și în comparații. Din care, bineînțeles, nu ar putea să absenteze noțiunile sacramentale, destul de banale – soare, stele, iubire, fericire, mare, plajă, pescăruși, libertate… Până la plăcuta senzație pe care ți-o dă pe plaja aurie chiar și nisipul ce ți s-a insinuat în slip… Sau în sutien... Pentru că omul e în stare de orice comparație, spuneam cândva și pare-se că nu greșeam… Mda, omul e atât de neștiutor, încât devine… comparator de orice, ajungând hazliu de tot sau poate iresponsabil, atunci când, spre exemplu, încearcă să pună în relație viața sa cu – pardon… nemurirea…

               Omul, nemurirea (lui)?... Da, se mai spune despre unii… adică ăștia sunt puși în raport cu… nemurirea… Însă eu cred că ar fi bine ca, la înmormântări, popii să aibă la purtător detectoare de minciuni, la care să fie conectați cei care rostesc encomioane funerare… Geniu… nemuritor… Toți să treacă prin detector… (Dar uite o întrebare absolut logică: De ce oamenii l-au numit, justițiar, detectorul de minciuni și nu, delicat, detectorul de adevăr, ceea ce înseamnă același lucru?...) Lume, lume, soro lume! – precum zice cântecul, – tu nu te poți aștepta la nimic bun întru ameliorarea condiției tale morale, odată ce nu este aplicată o metodă ce ar fi extrem de eficientă întru tratament etic: spunerea adevărului despre răposați sau barem trecerea lui sub tăcere în schimbul renunțării la necrologuri mereu false, false, false în accentele pe care parcă ar dori să le pună…

Dar cel mai greu, chiar imposibil, îi este omului să-și pună viața în raport cu o eventuală viață… normală, cum zice el însuși – viață normală, fără a ști de fapt ce ar însemna asta.

Ei bine, cu ce ai compara o atare stare – că trăiești, să zicem, o viață normală?

Pe cel care consideră că chiar trăiește o astfel de viață eu l-aș asemănă semenului său și colegului meu care consideră că a încheiat să scrie un nou „Război și pace” și care, de la acel moment încolo, are două căi: sau spre editură, sau spre ospiciu. Iar dacă oarecine ți-ar da în cap cu piatra filozofală, nu e sigur că vei ajunge deștept și nu la urgență.

De aia eu, trăgând învățăminte din astfel de situații… cam mutații (mutante), chiar dacă sunt sigur că – în sfârșit! – am  descoperit perpetuum mobile, nu spun asta nimănui, – nebunii de ei m-ar putea duce la psihiatru! Însă nu le voi oferi motiv pentru a juisa de plăcere. Nu, pur și simplu nu spun nimănui că am descoperit perpetuum-ul mobile. Fie ca acesta să perpetueze non-stop, lăsând în etern anonimat descoperitorul său. Descoperitorul – ca și inventatorul, s-ar putea spune, în acest caz. Pentru că, în fond, ce altceva ar fi acest perpetuum mobile decât un second hand, între oameni, dar și la scară universală, interplanetară? (Ca să revenim la cazul că omul e  atât de neștiutor, încât devine… comparator de orice, ajungând hazliu de tot sau poate iresponsabil, atunci când, spre exemplu, încearcă să pună în relație viața sa cu – pardon… nemurirea… cu un perpetuum mobile, cum ar veni. Însă în cazul omului existența ca perpetuum mobile e mai curând – perpetuum… mobilă  –sicriul ca mobilă…). Până și lumina, ca cel mai pregnant și incontestabil déjà vu, e un second perpetuum mobile hand… – așa ceva. Pentru că aici este imposibilă o terminologie exactă. Și nici nu va exista. Exactitate. Însă, din cauza aceasta, ar fi păcat să cădem în pesimism, când există multe alte inexactități, care ne pot da o rază de optimism. Spre exemplu, poezia. Ce a apărut deodată cu Primul Cuvânt care era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul… Cu slova Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor… Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi… Cuvântul Cel dimpreună-fără-de-început cu Tatăl și cu Duhul din Fecioară S-a născut pentru mântuirea noastră… Și din cauza Cuvântului în jur e-atâta liniște, încât, domnule StrăLucian Blaga, se aud(e) cum zboară cuvintele înaripate… Testamentare… din Testamente… Înaripate…