marți, 10 decembrie 2019

ALT POEM SENTIMENTAL DE LA ALMA MATER...






Prin geamul căminului 7...


Prin geamul căminului 7 se întâmpla să văd
cum se înălța maiestos, portocaliu, uriaș soarele
ca un chepeng pe care îl deschidea cineva –
Nu cumva ești ateu?!... Cum, cineva?... Chiar El, Marele!

Alegeam ce alegeam necesar pentru prelegeri
încercam să radiez din memorie regretele serii
din cafeneaua „Trandafir” cu muzică populară & jazz
în care ne amestecăm studenții, poeții cu belferii.

Pe la opt, cu troleibuzul 7, ajungeam la facultate
între degete cu bilet de 5 copeici, anodin.
În sala de cursuri deja mă aștepta ea, frumoasă
colegă orășeancă ce nu locuia la cămin.

Era într-o vineri, seara trebuia să plec la Negureni.
La prima dragoste. Iar acolo – țin minte până acu! –
în auditoriul 13, sinucigaș de greu mi-a venit să-i spun
poate cel mai greu cuvânt din viața mea, din viața ei: Nu...

luni, 9 decembrie 2019

UN POEM DE AZI, UN POEM DE DEMULT...










Leo Butnaru



Iatac de student

Negureni. Iatacul meu de copil. Acum – de student
venit la părinți, dar căruia destinul îi făcu nedreptate.
Angina cu miros de muștar lipit pe piept, pe spate,
iar în gâtlejul cam hârcâit gust amărui de miere și lapte.

Ah, nu voi merge la club, să-mi întâlnesc dragostea, prima,
nu pot fuma „Leana” – țigări autohtone, nici „Prima”, d`ale bulgarilor.
Radio-tranzistorul leton „Okean”, posturi „de după dâmb”, bruiate,
să nu afecteze fericirea sovietică și prietenia popoarelor.

Vacanța de iarnă va mai dura. Dar scurt, zgârcit, și iată – cu angină
în miez de ianuar cu ceva zăpadă, dar mai mult noroi... Asta e: pe la noi
e cam trist, de nu-ți vezi prima dragostea, dar mai ales că trebuie să citești
Marx, Engels, Lenin,  acesta cu „Un pas înainte, doi pași înapoi”.

Așadar, iatac, suspine de dragoste, „Okean-Riga”. Angina agravată
de gândul că la Chișinău te așteaptă seminarul la comunismul științific.
...Miros de muștar, gust de miere și lapte. Prima dragoste, ca și ratată...
...Eh, multe-ar fi să-ți amintești de junețe și-angină într-un imperiu pe dric...


9.XII.2019

sâmbătă, 7 decembrie 2019

O POETĂ A POSTAVANGARDISMULUI RUS: MARGARITA AL`




timpul

este incredibil
însă timpul ne-a încăput pe toți
timpul a încăput totul
timpul a încăput timpul
precum inspirația încape expirația
nu mai există hotare și războaie
fiecare dintre noi are propriul său zbor
fiecare dintre noi are propriul său tichet
fiecare are locul său
prin băltoace aleargă ploaia
peste oameni plutesc cuvintele
și asta e chiar aceeași clipă
aceeași clipă minunată
în care – incredibil –
timpul ne-a încăput pe toți
timpul încape totul

fiara încă nu s-a născut – dar fiară e

gândul cândva a fost pruncuț
botezat în cristelniță odată cu stelele
gândul cândva boltă cerească a fost
cristelniță care boteză cuvântul
cândva cuvântul era mormăit de Zei
dezvăluind cerul în sonuri scorojite
omul încă nu se născuse
dar buzele lui deja cântau

rugăciunea mamei

astăzi nu a fost ucis nimeni
astăzi nimeni nu a ucis
de-ar fi să rezistăm și mâine
și mâine să izbândim
ce important e să spunem și mâine
astăzi nu a fost ucis nimeni
astăzi nimeni nu a ucis

trăim în singurătate

între mare și țărm
între tunet și fulger
între trecut și viitor
între exterior și interior
între moarte și eternitate
noi trăim în singurătate
ca respirația ce străbate
între inspirație și expirație

cum mai trăiești

dar cum mai trăiești
între mine și dumnezeu
fără nume
fără trup
fără suflet
spațiu al viitorului cuvânt
spațiu al viitoarei iubiri

vineri, 6 decembrie 2019

SCRISUL DE MÂNĂ. CALIGRAFIE ȘI PSIHOLOGIE




Cu titlu de autotest psihologic, introspectiv, să încercăm a fi cât mai atenți la propriul nostru scris de mână, la cel al rudelor, prietenilor, cunoscuților, apreciindu-l mai mult sau mai puțin conform unor prescripții grafologice. În baza acestora, s-a ajuns la concluzia că persoanele care au un scris foarte înclinat posedă o mare sensibilitate. Literele în suiș vorbesc de ardoare. Finalele scurte – de economie. Scrierea rapidă – despre o concepție promptă. Scrierea clară și armonioasă atestă o inteligență limpede. Curbele denotă blândețe. Litera n caligrafiată în formă de u ar sugera că autorul e un om binevoitor... O filă fără margine și alineate denotă avariția. O margine egală de ambele părți relevă ordine și armonie. Un scris orizontal, rigid, drept, „țeapăn“, e mărturia voinței și inflexibilității. Scrisul orientat în pantă urcătoare, dar „aspru“, ar deconspira, cică, vanitatea prostească. Dacă urcă exagerat, el e însemnul exaltării. Scrisul care coboară adie a pesimism, a melancolie. Coborând energic, el dezvăluie dezolare și poate că predispoziție spre – Doamne ferește! – suicid. Scrierea sinuoasă, în serpentină, e cea a supleței de spirit, a diplomației etc.
S-a susținut (unii zic, chiar, s-a constatat...) că nu doar în scrisul unui individ, ci și în cel comun, al unui sau altui popor, sunt investite o anumită psihologie și ireductibile trăsături de caracter etnic. Nu e întâmplătoare, se crede, nici direcția scrisului, de la stânga la dreapta
sau viceversa. Izvoditorii scrisului ce aparțineau rasei negroide și celei semite (sud-vestul Asiei și nordul Africii: arabii, sirienii, evreii etc.) priveau către sud, spre locurile originii lor, însă își îndreptau scrisul spre răsărit. Albii, în schimb, priveau spre nord, unde li se aflau tărâmurile genezei, în consecință orientându-și scrisul tot spre răsărit, însă pe papirus sau pergament vectorii grafici ai unora și celorlalți au ieșit ațintiți, de fapt, în direcții diferite.
Nici configurația literelor în alfabete nu reprezintă un dat invariabil. De-a lungul timpurilor, caligrafia își schimbă caracterul. Herbert Read susținea că, întotdeauna, „conștiința individualității a fost subordonată conștiinței solidarității de grup sau de clasă. Acest lucru ar putea fi demonstrat în mod evident de istoria scrisului de mână. Însăși expresia «scrisul de mână» este o noțiune modernă ce vorbește despre scriptele grecilor sau ale romanilor, chiar și de cele ale umanismului. Până astăzi ne tot minunăm de uniformitatea scrisului părinților sau bunicilor. În veacul al XVIII-lea sau al XIX-lea, numai personalitățile cu totul excepționale și excentrice își permiteau să aibă un scris de mână foarte individual“.
Printre cei care au întrunit deopotrivă caracteristici de excepție și excentrice a fost și Herman Melville, metamorfozele dinamice ale firii și psihologiei sale regăsindu-se chiar și într-o succintă, energică mărturisire ce atestă o firească doză de exagerare pentru un om ales: „Fără să
vreau, caligrafia mea se transformă și încep să folosesc litere mari, de afiș. Dați-mi o pană de condor! Dați-mi craterul Vezuviului drept călimară!“
De unde și concluzia că manuscrisele scriitorilor sunt mai personale și mai deosebite unele de altele decât cărțile lor. S-a constatat că până și vibrația literei din răvașele lui Pușkin se deosebea în cazul când îi scria unui coleg sau când se adresa vreunui moșier. În genere, autorul
lui Evgheni Oneghin este stăpân deplin pe scrisul său, modelându-l în funcție de situație și necesități. Chiar și mostrele de autografe erau diverse, împărțite în două categorii și patru specii. Prima categorie era considerată artistică, de creație, a doua – mondenă. Cea dintâi include
două specii: de ciornă și pe curat. Secunda – specia intimă și cea oficială. A. Efros remarca: „Autografele de creație pe curat sunt executate cu niște trăsături zvâcnite, repezi, strălucitoare, triumfătoare în înălțările și bruștele lor căderi, înzestrate cu o neclintită prezență a ritmului.
Autografele în ciornă sunt scrierea în halat, încă desculță, cu literele ciufulite, cu stenogramele larvare ale cuvintelor, mai curând reprezentând semnele convenționale ale viitoarelor noțiuni, decât sensuri inteligibile...“
Naratorul din nuvela lui A.P. Cehov Scriitorul spune despre un personaj: „Judecând după caligrafia sa dezinvoltă, cu înflorituri, el nu era străin de civilizația europeană“. Poate că respectivul tindea să atingă un anumit ideal caligrafic, definit de Herbert Read ca „scris înzestrat cu frumusețe, dar fără personalitate. Deoarece personalitatea nu încearcă să se manifeste decât rareori în iscălitură sau în câte un autograf“. Cehov însuși aproape că nu a lăsat în urma sa manuscrise. Cele existente, totuși, le-au păstrat apropiații și prietenii săi. De altfel, acest detaliu vorbește și el despre anumite trăsături de caracter ale celebrului autor.
Iuri Tînianov a fost pus în gardă de felul în care a apărut în ochii și înțelegerea altora propria sa caligrafie, remarcând: „Nu cred în psiho-grafologie din clipa în care grafologul Morgenstern, privind la scrisul meu, a spus că în viața-mi personală sunt un tiran“. Ei bine, declară omul ce declară, însă nu e obligatoriu să se tot țină de exclamații erupte în clipe de năduf, precum i se întâmplă aceluiași I. Tînianov, care își menținu un interes permanent față de particularitățile scrisului altora. Iată unele note pe care le pregătise pentru un eventual studiu: „Cuneiformele pătrate ale lui Ceaadaev, care-și bătea joc de epoca sa, filele manuscriselor lui asemănătoare cu niște bule papale.
Parcă i-ar semăna, parcă nu i-ar semăna autorului său scrisul lui Viazemski; pătrate, unele litere luate aparte, însă butucănoase, ca din topor, cu streșini de paie prăvălite în toate părțile, ca într-un cătun obișnuit, ce e proprietatea vreunui cneaz.
Începând cu Alexandru I, scrisul țarilor are alură de cal-circar, dresat, în stare să se miște doar în cerc.
...Sârmă frântă, tremurătoare – scrisul lui Tiutcev, amintind de colțuroasele linii gotice ale domurilor nemțești...
...Gogol e un sârguincios, sub a cărui mână mai trăiește încă modelul consacrat de caligrafie“. Apoi, în altă parte: „Îngrijitul, delicatul și copilărescul scris al lui Gogol...“

Leo BUTNARU - POEME




Cuiul

dacă ar fi
să te răstignești
tu pe
tine însuți
un cui
ar rămânea
nebătut – ceva
ca în pilda orientală în care se spune
despre încercarea de-a aplauda
cu o singură palmă...

Nimb

De nu ar avea noroc de urechi
unora
nimbul  le-ar aluneca peste umeri
atârnându-le juvăț de gât, – constată
un simplu electrician împuternicit cu
deservirea nimburilor.

Loc sub soare

În prezent
populația globului pământesc e de 7 miliarde
și ceva

în creștere continuă...

Va veni timpul când
sub soare
nu vor mai rămânea decât
locuri în picioare.

 
După destrămarea imperiului

S-a destrămat imperiul.
Și siberian-european.
Și bolșevic
Și imens
Și de nimic.

Deja în fostele colonii e mai multă
sau mai puțină libertate.
                                       După ce ies din frizerii
bărbații miros a pariziene mărci de apă de colonie.
                                                                     În piețe
se crede că poți găsi de toate.
Magazinele sunt doldora de fructe exotice – o
incredibilă abundență a citricelor...

                                   ...A! mă întrebați
dar cum e cu poezia după destrămarea
pe-alocuri sângeroasă
a imperiului răutăților?
                     Cum să vă spun?...
Să zicem suportabilă... Chiar dacă e
poezia cicatricelor...

Fiece zi

Fiece zi – cu minunea ta
cu minunea ei:
propria ta viață.

Primul

Prin urmare
pe lumea încă lipsă
apăruseră Adam și Eva
de a zis Creatorul:
Unu, doi... – astfel
dând rezultatul extraordinar
nefalsificat
al primului recensământ
pe Pământ
dar în lumea încă lipsă...

sâmbătă, 23 noiembrie 2019

EMINESCU, MAIORESCU, ALECSANDRI, CREANGĂ... AU FOST BĂIEȚI DE GAȘCĂ?


Se întâmplă ca unii dintre cei care scriu despre literatură, așa cum scriu, uneori să emită,   mai discrete sau mai netăinuite, intenții punitive pentru cineva, care s-a arătat în dezacord cu unele texte ale lor, cu ce „afirmă” sau „infirmă” dânșii. Iar mie, în cam generalizata indiferență față de adevărul literar sau, poate, în lașitate unora de a spune adevărul (să concretizăm: între Prut și Nistru), din teamă să nu fie „criticați” de X sau Y, mi s-a întâmplat să polemizez cu unii emițători de oarece critică literară, indicându-le, colegial și cu bunăvoință, să fie atenți la cazurile în care nu prea stăpânesc, să zicem, proprietatea unor noțiuni de bază, în istorie, în artă, în literatură în particular.
Astfel, acum un timp, în ziarul „Jurnal de Chișinău” colegul Mircea V. Ciobanu o da serios în bară, consider eu, minimalizând până la condiția de mahala sau de gang importanța unei societăți literare, culturale, istorice, scriind nici mai mult, nici mai puțin că: „Pe la 1863, la Iași apare o gașcă literară elitară (orice gașcă este deschisă doar inițiaților) numită «Junimea»”. Adică, astfel se minimalizează până la frivolitate ceea ce se știa și s-a spus cu fermitate și seriozitate, noțional-academică, noțional-filosofică, chiar, despre o întrunire a celor mai luminate spirite din a doua jumătate a secolului XIX, despre asocierea lor într-o societate, care a avut un impact cardinal în „formarea unui orizont larg științific și de educație estetică (...) A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura (de care, de altfel, țin și... găștile! – l.b.), impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. (...) A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia...” (Dicționar Enciclopedic, Vol. VIII. P. 371). Puneți toate cele enumerate sub degradanta noțiune de: „gașcă sf [At: POLIZU / Pl: găști / E: nct1 (Înv) Tovărășie (tainică) de oameni care urmăresc scopuri reprobabile. Și: (livclică, coterie” (DEX). La momentul oportun, i-am atras atenția lui Mircea V. Ciobanu la atare dezacorduri... scrâșnitoare, dintre ce spune el și ce a fost, totuși, „Junimea”, colegul însă nelăsându-se convins nici de Dicționarul Enciclopedic, nici de DEX, contraargumentând (am discutat pe Facebook, adică într-o... „bibliotecă” publică, păstrând desfășurătorul conversației): „Gașca, ca și boema, e un soi de aristocratism cu reguli esoterice, cu restricții pentru cei neinițiați. Sigur că eu am forțat nota, pentru că ceea ce se definește azi prin «gașcă» mâine va fi grupare, poimâine – școală estetică, pleiadă etc”, sublinia MVC. Să vezi liberalism întru relaxare noțională până la... desconsiderarea unei organizații care a făcut epocă, a modernizat civilizația românească (la compartimentul estetică, emisie și recepție literară, filosofică)! Însă polemistului nu i se pare inadmisibil de a generaliza, ticsind epoci și nume ilustre în acest termen minor, frivol: gașcă. Dar parcă tresărindu-i, totuși, în minte o scânteie de îndoială că ar fi făcut-o oarecum lată, colegul virează... aiurea, scriind: „...eu prefer «găștile» în locul «uniunilor de creație». Literatura o mișcă înainte individualitățile... sau GĂȘTILE. Care devin, cu timpul, școli. Mai bine zis, ele se consideră de la bun început școli și grupuri cu pretenții estetice, dar sunt considerate găști de cei din afara grupului”. Tii, comedie! Cum de nu s-a știut până în primul sfert al secolului XXI de rolul grandios al găștilor în literatura lumii?! La o adică, ceea ce numea Goethe Weltliteraturi nu ar fi fost decât o adunătură de... găști. Unde mai pui că în context nu era vorba de „uniuni de creație”, mult mai neimportante, după MVC, decât găștile. De aici încolo, opinentul își ia și mai mare avânt întru a-și apără... vântul cam... (renunț la epitet, să-l găsească cititorul), implicit mustrându-mă, parcă: „Ai uitat, probabil că, până la «Junimea», literatura era prezentă doar în saloanele aristocratice, boierești (de la Văcărești și Conachi, la Asachi). Că principiul esențial al societății era unul critic și chiar nihilist. Că ei își doreau «mai bine fără cărți, școli” etc., «dacă ele reprezintă o formă goală»... etc. Revoluționari, romantici, avangardiști (moderați). Iar dacă ne amintim că exponenții ei absoluți au fost Creangă, Caragiale și Eminescu... ce te deranjează? Ori vrei să spui că toată țara (și mai ales lumea academică) era încântată de scriitura lor? Așa că ei erau o gașcă de oameni normali, nu niște tipi sforăitori, cum îi reprezintă uneori istoria literaturii. Fără «găști», literatura stă pe loc”.

vineri, 22 noiembrie 2019

EMINESCU, MAIORESCU AU FOST... GĂȘCARI?...




Se întâmplă ca unii dintre cei care scriu despre literatură, așa cum scriu, uneori să emită,   mai discrete sau mai netăinuite, intenții punitive pentru cineva, care s-a arătat în dezacord cu unele texte ale lor, cu ce „afirmă” sau „infirmă” dânșii. Iar mie, în cam generalizata indiferență față de adevărul literar sau, poate, în lașitate unora de a spune adevărul (să concretizăm: între Prut și Nistru), din teamă să nu fie „criticați” de X sau Y, mi s-a întâmplat să polemizez cu unii emițători de oarece critică literară, indicându-le, colegial și cu bunăvoință, să fie atenți la cazurile în care nu prea stăpânesc, să zicem, proprietatea unor noțiuni de bază, în istorie, în artă, în literatură în particular.
Astfel, acum un timp, în ziarul „Jurnal de Chișinău” colegul Mircea V. Ciobanu o da serios în bară, consider eu, minimalizând până la condiția de mahala sau de gang importanța unei societăți literare, culturale, istorice, scriind nici mai mult, nici mai puțin că: „Pe la 1863, la Iași apare o gașcă literară elitară (orice gașcă este deschisă doar inițiaților) numită «Junimea»”. Adică, astfel se minimalizează până la frivolitate ceea ce se știa și s-a spus cu fermitate și seriozitate, noțional-academică, noțional-filosofică, chiar, despre o întrunire a celor mai luminate spirite din a doua jumătate a secolului XIX, despre asocierea lor într-o societate, care a avut un impact cardinal în „formarea unui orizont larg științific și de educație estetică (...) A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura (de care, de altfel, țin și... găștile! – l.b.), impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. (...) A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia...” (Dicționar Enciclopedic, Vol. VIII. P. 371). Puneți toate cele enumerate sub degradanta noțiune de: „gașcă sf [At: POLIZU / Pl: găști / E: nct1 (Înv) Tovărășie (tainică) de oameni care urmăresc scopuri reprobabile. Și: (livclică, coterie” (DEX). La momentul oportun, i-am atras atenția lui Mircea V. Ciobanu la atare dezacorduri... scrâșnitoare, dintre ce spune el și ce a fost, totuși, „Junimea”, colegul însă nelăsându-se convins nici de Dicționarul Enciclopedic, nici de DEX, contraargumentând (am discutat pe Facebook, adică într-o... „bibliotecă” publică, păstrând desfășurătorul conversației): „Gașca, ca și boema, e un soi de aristocratism cu reguli esoterice, cu restricții pentru cei neinițiați. Sigur că eu am forțat nota, pentru că ceea ce se definește azi prin «gașcă» mâine va fi grupare, poimâine – școală estetică, pleiadă etc”, sublinia MVC. Să vezi liberalism întru relaxare noțională până la... desconsiderarea unei organizații care a făcut epocă, a modernizat civilizația românească (la compartimentul estetică, emisie și recepție literară, filosofică)! Însă polemistului nu i se pare inadmisibil de a generaliza, ticsind epoci și nume ilustre în acest termen minor, frivol: gașcă. Dar parcă tresărindu-i, totuși, în minte o scânteie de îndoială că ar fi făcut-o oarecum lată, colegul virează... aiurea, scriind: „...eu prefer «găștile» în locul «uniunilor de creație». Literatura o mișcă înainte individualitățile... sau GĂȘTILE. Care devin, cu timpul, școli. Mai bine zis, ele se consideră de la bun început școli și grupuri cu pretenții estetice, dar sunt considerate găști de cei din afara grupului”. Tii, comedie! Cum de nu s-a știut până în primul sfert al secolului XXI de rolul grandios al găștilor în literatura lumii?! La o adică, ceea ce numea Goethe Weltliteraturi nu ar fi fost decât o adunătură de... găști. Unde mai pui că în context nu era vorba de „uniuni de creație”, mult mai neimportante, după MVC, decât găștile. De aici încolo, opinentul își ia și mai mare avânt întru a-și apără... vântul cam... (renunț la epitet, să-l găsească cititorul), implicit mustrându-mă, parcă: „Ai uitat, probabil că, până la «Junimea», literatura era prezentă doar în saloanele aristocratice, boierești (de la Văcărești și Conachi, la Asachi). Că principiul esențial al societății era unul critic și chiar nihilist. Că ei își doreau «mai bine fără cărți, școli” etc., «dacă ele reprezintă o formă goală»... etc. Revoluționari, romantici, avangardiști (moderați). Iar dacă ne amintim că exponenții ei absoluți au fost Creangă, Caragiale și Eminescu... ce te deranjează? Ori vrei să spui că toată țara (și mai ales lumea academică) era încântată de scriitura lor? Așa că ei erau o gașcă de oameni normali, nu niște tipi sforăitori, cum îi reprezintă uneori istoria literaturii. Fără «găști», literatura stă pe loc”.