SCRISUL DE MÂNĂ. CALIGRAFIE ȘI PSIHOLOGIE

Cu titlu de autotest psihologic, introspectiv, să încercăm a fi cât mai atenți la propriul nostru scris de mână, la cel al rudelor, prietenilor, cunoscuților, apreciindu-l mai mult sau mai puțin conform unor prescripții grafologice. În baza acestora, s-a ajuns la concluzia că persoanele care au un scris foarte înclinat posedă o mare sensibilitate. Literele în suiș vorbesc de ardoare. Finalele scurte – de economie. Scrierea rapidă – despre o concepție promptă. Scrierea clară și armonioasă atestă o inteligență limpede. Curbele denotă blândețe. Litera n caligrafiată în formă de u ar sugera că autorul e un om binevoitor... O filă fără margine și alineate denotă avariția. O margine egală de ambele părți relevă ordine și armonie. Un scris orizontal, rigid, drept, „țeapăn“, e mărturia voinței și inflexibilității. Scrisul orientat în pantă urcătoare, dar „aspru“, ar deconspira, cică, vanitatea prostească. Dacă urcă exagerat, el e însemnul exaltării. Scrisul care coboară adie a pesimism, a melancolie. Coborând energic, el dezvăluie dezolare și poate că predispoziție spre – Doamne ferește! – suicid. Scrierea sinuoasă, în serpentină, e cea a supleței de spirit, a diplomației etc.

S-a susținut (unii zic, chiar, s-a constatat...) că nu doar în scrisul unui individ, ci și în cel comun, al unui sau altui popor, sunt investite o anumită psihologie și ireductibile trăsături de caracter etnic. Nu e întâmplătoare, se crede, nici direcția scrisului, de la stânga la dreapta
sau viceversa. Izvoditorii scrisului ce aparțineau rasei negroide și celei semite (sud-vestul Asiei și nordul Africii: arabii, sirienii, evreii etc.) priveau către sud, spre locurile originii lor, însă își îndreptau scrisul spre răsărit. Albii, în schimb, priveau spre nord, unde li se aflau tărâmurile genezei, în consecință orientându-și scrisul tot spre răsărit, însă pe papirus sau pergament vectorii grafici ai unora și celorlalți au ieșit ațintiți, de fapt, în direcții diferite.

Nici configurația literelor în alfabete nu reprezintă un dat invariabil. De-a lungul timpurilor, caligrafia își schimbă caracterul. Herbert Read susținea că, întotdeauna, „conștiința individualității a fost subordonată conștiinței solidarității de grup sau de clasă. Acest lucru ar putea fi demonstrat în mod evident de istoria scrisului de mână. Însăși expresia «scrisul de mână» este o noțiune modernă ce vorbește despre scriptele grecilor sau ale romanilor, chiar și de cele ale umanismului. Până astăzi ne tot minunăm de uniformitatea scrisului părinților sau bunicilor. În veacul al XVIII-lea sau al XIX-lea, numai personalitățile cu totul excepționale și excentrice își permiteau să aibă un scris de mână foarte individual“.

Printre cei care au întrunit deopotrivă caracteristici de excepție și excentrice a fost și Herman Melville, metamorfozele dinamice ale firii și psihologiei sale regăsindu-se chiar și într-o succintă, energică mărturisire ce atestă o firească doză de exagerare pentru un om ales: „Fără să
vreau, caligrafia mea se transformă și încep să folosesc litere mari, de afiș. Dați-mi o pană de condor! Dați-mi craterul Vezuviului drept călimară!“

De unde și concluzia că manuscrisele scriitorilor sunt mai personale și mai deosebite unele de altele decât cărțile lor. S-a constatat că până și vibrația literei din răvașele lui Pușkin se deosebea în cazul când îi scria unui coleg sau când se adresa vreunui moșier. În genere, autorul
lui Evgheni Oneghin este stăpân deplin pe scrisul său, modelându-l în funcție de situație și necesități. Chiar și mostrele de autografe erau diverse, împărțite în două categorii și patru specii. Prima categorie era considerată artistică, de creație, a doua – mondenă. Cea dintâi include
două specii: de ciornă și pe curat. Secunda – specia intimă și cea oficială. A. Efros remarca: „Autografele de creație pe curat sunt executate cu niște trăsături zvâcnite, repezi, strălucitoare, triumfătoare în înălțările și bruștele lor căderi, înzestrate cu o neclintită prezență a ritmului.

Autografele în ciornă sunt scrierea în halat, încă desculță, cu literele ciufulite, cu stenogramele larvare ale cuvintelor, mai curând reprezentând semnele convenționale ale viitoarelor noțiuni, decât sensuri inteligibile...“

Naratorul din nuvela lui A.P. Cehov Scriitorul spune despre un personaj: „Judecând după caligrafia sa dezinvoltă, cu înflorituri, el nu era străin de civilizația europeană“. Poate că respectivul tindea să atingă un anumit ideal caligrafic, definit de Herbert Read ca „scris înzestrat cu frumusețe, dar fără personalitate. Deoarece personalitatea nu încearcă să se manifeste decât rareori în iscălitură sau în câte un autograf“. Cehov însuși aproape că nu a lăsat în urma sa manuscrise. Cele existente, totuși, le-au păstrat apropiații și prietenii săi. De altfel, acest detaliu vorbește și el despre anumite trăsături de caracter ale celebrului autor.

Iuri Tînianov a fost pus în gardă de felul în care a apărut în ochii și înțelegerea altora propria sa caligrafie, remarcând: „Nu cred în psiho-grafologie din clipa în care grafologul Morgenstern, privind la scrisul meu, a spus că în viața-mi personală sunt un tiran“. Ei bine, declară omul ce declară, însă nu e obligatoriu să se tot țină de exclamații erupte în clipe de năduf, precum i se întâmplă aceluiași I. Tînianov, care își menținu un interes permanent față de particularitățile scrisului altora. Iată unele note pe care le pregătise pentru un eventual studiu: „Cuneiformele pătrate ale lui Ceaadaev, care-și bătea joc de epoca sa, filele manuscriselor lui asemănătoare cu niște bule papale.

Parcă i-ar semăna, parcă nu i-ar semăna autorului său scrisul lui Viazemski; pătrate, unele litere luate aparte, însă butucănoase, ca din topor, cu streșini de paie prăvălite în toate părțile, ca într-un cătun obișnuit, ce e proprietatea vreunui cneaz.

Începând cu Alexandru I, scrisul țarilor are alură de cal-circar, dresat, în stare să se miște doar în cerc.

...Sârmă frântă, tremurătoare – scrisul lui Tiutcev, amintind de colțuroasele linii gotice ale domurilor nemțești...

...Gogol e un sârguincios, sub a cărui mână mai trăiește încă modelul consacrat de caligrafie“. Apoi, în altă parte: „Îngrijitul, delicatul și copilărescul scris al lui Gogol...“

Lev Tolstoi învedera prin excelență o atitudine conservatoare față de munca scrisului, fie aceasta și de rutină. Neavând la inimă ciornele, el nu așternea în grabă prima sau a doua variantă a vreunei povestiri. „Ne-acuratețea“ unei atare metode, precum i se părea lui, l-ar fi deprimat, l-ar fi abătut de la subiect, curmându-i pofta de a mai scrie. Spunea că se conduce mereu „de sentimentul afectivității sau al urii față de mișcarea scriiturii. Plictiseala e cel mai sigur semn al ne-artistismului. Până nu am șlefuit fraza precedentă, nu pot începe alta nouă“. Antipodul lui Tolstoi îl reprezenta, s-ar putea spune, Dostoievski, despre care N. Ciudakova remarca: „Scriind capitolele din Adolescentul cu o imaginație și rapiditate fulminante, (Dostoievski) lăsa în manuscris însemne sugestive – aluviunile gândirii sale puternice, imagini, scene schițate grabnic pe colțurile de file, pe câmp, printre rânduri...“ Iar B. Tomașevski depista în astfel de manuscrise și „un fel de nerăbdare psihologică a șuvoiului de gânduri haotice, de nestăvilit“. Dostoievski însuși dădu dovadă de erudiție și intuiție psiho-grafologice demne de atenția experților în domeniu. Iată un pasaj din romanul Idiotul:

„Oho! exclamă generalul, la vederea micii probe caligrafice, prezentate de cneaz, păi asta nu-i probă, e o adevărată mostră, un model! Și încă din cele mai rare! Ia te uită, Ganea, ce ditamai talent!

Pe foaia cea groasă și velină cneazul însăilase cu vechi caractere medievale rusești următoarea frază: «Scrisu-s-a de către smeritul egumen Pafnutie și cu mâna sa iscălitu-s-au».

– Iar asta, porni a lămuri cneazul, cu extremă îndemânare și plăcere, asta e propria iscălitură a egumenului Pafnutie. Splendid se mai iscăleau toți acești vechi egumeni și mitropoliți ai noștri, și cu ce gust ales, uneori cu câtă sârguință!... Apoi am mai scris și cu alte caractere dincoace: ăsta e acel caracter rondo-majuscular francez din secolul trecut, unele litere se scriu oarecum altfel;  chiar caracterul folosit în piețe și de către copiștii aceia publici, imitat după propriile lor mostre... Am strămutat caracterul francez în literele rusești... (Iar) acesta e unul din caracterele pur rusești, cel practicat în cancelarii, în cele militare mai ales, scrierea furierilor, cum s-ar zice. Așa se scrie o hârtie oficială, adresată vreunei mari-mărimi, cu caractere așijderea majusculare, într-acea preafrumoasă scrisă, cu aldine, în negru-gras executate fiind literele, dar de un admirabil gust, totuși. Un caligraf nu și-ar fi permis parafele acestea ori încercările astea de parafe, mai bine zis, le vedeți colea, semicodițele astea, neduse până la capăt, dar, în întregul ei, privită scrisa, ia uitați-vă, anume în ele îi constă tot caracterul, zău dacă nu înțeleg suflețelul acesta de furier și soldățoi ce se vădește aicea: ce tare s-ar fi avântat el, parcă, și ce mai dă din el talentul, cum s-ar zice, dar și ce tare-i mai e prins în copci gulerul vestonului, disciplina militară până și în scrisul lui răsfrângându-se; o drăgălășenie!

...Ei, iată colea și cea mai simplă, obișnuită, dar și de cea mai pură speță totodată, scrisă englezească: aici e culmea ce-o poate atinge grația, mai sus n-are unde accede, totul e numai farmec, în scrisul acesta mărunt ca mărgelușele, scăpărător ca mărgăritarele, e un model finit; dincoace îi puteți vedea și variația, care iar franțuzească e; mi-am însușit-o de la un voiajor comercial francez: aceleași caractere englezești, doar că linia neagră e un piculeț mai neagră și mai groasă decât în cele englezești, chiar dacă se încalcă oarecum astfel proporțiile și luminozitatea! Vă invit a constata și altceva încă: ovalul e așijderi schimbat, e nițeluș mai rotund, și iar mi-am permis aici o parafrază, or, parafele sunt cel mai periculos lucru posibil, domnilor! Parafa cere un gust absolut ireproșabil; dar și când îți reușește, când izbândești a-i găsi proporțiile, cu nimic nu mai este comparată o astfel de scrisă, poți să te și îndrăgostești de ea, zău.

– Oho! pân-la finețuri ajungi mata, tăicuțule, râse generalul. Care caligraf? Ești pur și simplu un artist!“ (Trad. de Al. Cosmescu.) Cred că această mostră de psiho-grafie îndreptățește amploarea citatului...