timpul
este incredibil
însă timpul ne-a încăput
pe toți
timpul a încăput totul
timpul a încăput timpul
precum inspirația încape
expirația
nu mai există hotare și
războaie
fiecare dintre noi are
propriul său zbor
fiecare dintre noi are
propriul său tichet
fiecare are locul său
prin băltoace aleargă
ploaia
peste oameni plutesc cuvintele
și asta e chiar aceeași
clipă
aceeași clipă minunată
în care – incredibil –
timpul ne-a încăput pe
toți
timpul încape totul
fiara încă nu s-a născut – dar fiară e
gândul cândva a fost
pruncuț
botezat în cristelniță
odată cu stelele
gândul cândva boltă
cerească a fost
cristelniță care boteză
cuvântul
cândva cuvântul era
mormăit de Zei
dezvăluind cerul în
sonuri scorojite
omul încă nu se născuse
dar buzele lui deja
cântau
rugăciunea mamei
astăzi nu a fost ucis
nimeni
astăzi nimeni nu a ucis
de-ar fi să rezistăm și
mâine
și mâine să izbândim
ce important e să spunem
și mâine
astăzi nu a fost ucis
nimeni
astăzi nimeni nu a ucis
trăim în singurătate
între mare și țărm
între tunet și fulger
între trecut și viitor
între exterior și
interior
între moarte și
eternitate
noi trăim în singurătate
ca respirația ce
străbate
între inspirație și
expirație
cum mai trăiești
dar cum mai trăiești
între mine și dumnezeu
fără nume
fără trup
fără suflet
spațiu al viitorului
cuvânt
spațiu al viitoarei iubiri
fulgurantă realitate în bezna cuvintelor
fulgurantă realitate în
bezna cuvintelor
de ce-a fost să cred în
existența ta
de ce-a fost să-mi crezi
tu mie
nu am nevoie nici de
soare nici de lună
zi de zi și noapte de
noapte
nu am nevoie nici de
viață din veac în veac
și nici nu am de gând să
suport moartea
descoperindu-mi fiece
clipă a destinului
nu-mi sunt de-ajuns cele
patru puncte cardinale
nu-mi e de-ajuns corpul
meta-cubului
fie ca fiecare val să-și
primească propriul ocean
fie ca însăși stelele
să-și croiască ozorul din pânza cerului
în continuarea aripii
amuțesc sentimentele
cerul amuțește sub bolta
întoarselor viceversa secțiuni necunoscute
și eternitatea-i ultim
inel în lanț
* *
*
trecutule – eu îți sunt
Zeul
viitorule – eu îți sunt
templul
prezentule – eu îți sunt
Dragostea
în ruinele visului
anii
și aceste bijuterii
le voi scote din scrin
ba e vizibil
ba invizibil e omul
ba groaznic pentru lume
ba mai minunat decât
aștrii cerești
stă printre ruinele
visului
dementul
secol douăzeci și unu
lumea mea e de nereținut
lumea mea e de nereținut
eu sunt în ea
ea e în mine
și nu înțeleg
cum de-aș fi putut să nu
fiu
cum lumea putea fi unde
nu eram eu
acești oameni și marea
de unde
au apărut pe fundalul
stelelor eterne
eu de ce sunt om
de ce nu pentru
totdeauna
* *
*
orbul merge pe drum
văzut
văzătorul merge pe drum
nevăzut
existentul merge pe drum
inexistent
nu cânta!
nu cânta! nu plânge!
nu râde!
nu iubi!
întoarce cuvântul în uterul
cuvântului!
ridică-te
în genunchi
și târăște-te!
pe urmă întoarce-te la
loc...
* *
*
nu e suficient să
trăiești
nu e suficient să mori
* *
*
între noi nu era nimic
decât cerul
privesc prin ecranul cu cristale lichide
privesc prin ecranul cu
cristale lichide
spune-mi că nu am murit
spune-mi că am murit
râsetul – glasul zeului râsetului
râsetul – glasul zeului
râsetului
plânsetul
– glasul zeului plânsului
strigătul
– glasul zeului strigătului
versul
– glasul omului
acest
cuvânt are două-trei accente și așa mai departe
tot
mai des revin în cercul
conturat
din cuvinte
aici
poți să nu respiri
dar
dacă inima e chiar universul
și
mâinile ca niște oglinzi
te
poartă tandru spre port
odată
acest
cuvânt va avea două-trei accente și așa mai
departe
fiind
ca o insulă fără limite
astfel
cu miriade-constelații zboară păsările
astfel
cu universurile zboară oamenii
nimic
în plus
numai
dragoste
dimineață de faianță
ceața
mai vălătucește peste râu
dar
lumina e gata să curme liniștea oarbelor
oglinzi
pe
masă e o dimineață de faianță
doarme viermele de mătase în cocon
de stele
eu
simt
cum
mă transform cu-ncetul
raza
lunii e tot mai subțire
tot
mai înalte sunt semnele încondeiate de imensitate
viermele
de mătase doarme-n cocon de stele
s-a
spart oglinda și
oceanul
s-a revărsat
* *
*
E
primăvară
și
în fiece mugur e
Viață
în
fiece mugur e
Moarte
și
în fiece mugur e
Credință
cândva oceanul își va lăsa
țărmurile
cândva
oceanul își va lăsa țărmurile
fără
să mai poată a le ținea în mâini
și
nici mâinile să le mai țină
cândva
trupul se va preface
și
cerul se va preface-n pulbere
m-am
încâlcit prin cuvinte cum printre stele m-aș încâlci
din
întâmplare mângâiată de o privire
eu mai trăiesc
eu
mai trăiesc
și-ar
trebui să fac ceva
sau
să nu fac nimic
să
stau și să privesc la cer
prin
geam să privesc păsări ploaie soare
lună
ce
bine e
ce
bine e
cu
cât mai îndepărtată de stele sunt eu
cu
atât mai invizibilă
de
parcă nici nu aș fi
nu
aș fi
ca
și cum n-aș exista
sunt un cub
eu
sunt o mumie
desprinsă
de fața mea
arsă
de soarele umbrei
sunt
un astronaut
ce
zboară spre lună
c-un
strop de dragoste în gâtlej
eu
sunt un cub
pe
propriul meu obraz
sub
stindardul CAUTĂ CAUTĂ CAUTĂ CAUTĂ
pe insula odată-și-odată
pe
insula odată-și-odată
în
birtul undeva-cumva
printre
aplecate acoperișuri și felinare
eu
voi bea vin
plângându-mi
de milă
cu
ciorchinii mâinilor
nu doarme bulevardul inelat
lacrima
fenomen
al
sufletului
nu
doarme bulevardul
nu
doarme bulevardul inelat în jurul grădinilor*
ca
pe o datorie eu îi reîntorc lui Dumnezeu frumusețea
______________
*În original: Садовое кольцо – bulevard-inel
în centrul Moscovei.
sub horbota subțire
sub
horbota subțire
și
mâinile și ochii
ascund
tristețea ploii
eu
știu că tu cunoști cuvântul fermecat
însă
tristețea e cel mai vrăjit cuvânt al ploii
o să-ți povestesc despre un vis
o
să-ți povestesc despre un vis în care
nu
se rotește
soare
lună nici chiar umbra universului
aici
nu a trăit nici chiar Dumnezeu
aici
îngerii sunt ca păsările raiului
iar
demonul
e
duh neîntrupat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu