marți, 31 martie 2020

30 DE ANI CU SAU FĂRĂ CENZURĂ?

CESTIONAR „LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ”


Leo BUTNARU


„Tu ești Alfa?” „Da, Omega...” „Ai venit să mi te-nchini?” „Ti-i, dar cum rămâne, dragă, cu deplina libertate garantată-n alfabet?” – acest dialog ar fi laconica prefață la prezentul text, pe care îl încep exclamativ:
Jos cenzura! Trăiască iluzia că sunt liber și scriu tot ce gândesc!
Text, la începutul căruia îmi amintesc că, în URSS, dar, din păcate, și în România, deplina libertate a cuvântului era „permisă” doar în cazul în care cetățeanul, din greșeală, nimerea cu ciocanul peste degete.
Iar dacă, odinioară, comunismul însemna spălarea creierului virgin, de câteva decenii încoace libertatea a deflorat creierul cetățeanului. Însă nici în atare stare deloc puțini consângeni de-ai noștri nu-și pun problema libertății. Dacă unii din ei și-ar pune-o, gloatele ar fi mai restrânse. Azi, când e deplina libertatea a cuvântului (dat, dar nu și respectat, de guvernanți). Iar apostolii libertății, dreptății, fraternității rămân în continuare a fi glasuri ce strigă în pustiu. (E drept, și în cazul lor se ține cont de libertatea cuvântului!)
Azi, când atâția indivizi nu știu ce au de făcut cu libertatea, în consecință parcă nici nu ar fi liberi pe la răscrucile democrației unde, da, e ca și cum o deplină libertatea a opțiunilor. Dar și a rătăcirilor. Din cauza acestora cetățenii nefolosindu-și din plin libertatea pe care o au, pentru a lupta pentru libertatea pe care încă nu o au.
Pe la răscruci se înțelege mai limpede că libertatea e ceva care nu are formă, ci probabil are doar oarece conținut – chiar pe ea însăși cea fără formă; chiar pe toți cei care luptă pentru ea, pe cei care deja au obținut-o, pe cei care sunt contra ei – pentru că de aia e libertate – să le ofere tuturor posibilitatea de a se manifesta. Tuturor celor ce alcătuiesc un popor, care ar fi fost eminent, dacă se năștea din liber-tati și liber-mami.
Omule, a-ți întreține starea de libertate tot luptă pentru libertate înseamnă. Adică, pentru ca să fii liber, trebuie să lupți pentru libertate chiar când ești liber. Iar eu unul dau tot aurul tăcerii pentru libertatea de a putea spune „Da!” sau „Nu!”
Pe de altă parte, libertatea de expresie poate echivala perfect cu libertatea de ne-expresie, alegerea aparținându-ți în aceste timpuri fără cenzură, când oamenii liberi vorbesc de la egal la egal, iar sclavii vorbesc de la inegal la inegal. Pentru că, din păcate, și azi unii inși mai aleg libertatea de a fi sclavi.
Apoi, în discuții, este invocată cenzura economică in actus... Da. Pentru că astăzi, nivelul libertății cifrelor depășește cu mult nivelul libertății cuvântului.
Dar cu cenzura interioară cum rămâne?... Odată ce libertatea interioară este un mod discret de a stăpâni, de a domina, fără a fi perceput în exterior. Libertatea spiritului tău e cu atât mai mare, cu cât o domini mai mult. Printr-o disciplină severă nu îți reduci libertatea de acțiune, ci selectezi din ea atât, de cât ai nevoie pentru a fi învingător. Sau pentru a  nu fi învins.
Bineînțeles, nu se poate nicidecum de a nu invoca modificările survenite în absența cenzurii. Unele din ele, incontestabil – nobile. Dar, din păcate, de cealaltă parte, – terorizarea bunului simț, dezmățul amoral, agresivitatea mediocrităților, injuriile etc. Și ele fiind dovada implacabilă că împotriva libertății cuvântului nu o singură dată e folosit călușul din cuvinte. Agresive. Astea, uneori, parcă susținute de excesul de corectitudine politică, cenzorii de altă dată spunând, oarecum a laudă, că dănănaia ar fi pornit chiar de la ei, de la vigilența lor bolnavă. Din păcate, într-o anumită măsură par să aibă dreptate.
Incontestabil, a crescut numărul celor impertinenți, provocatori, cârcotași, a nulităților nemulțumite de tot și de toate. Însă ce li s-ar putea face, odată ce dreptul de a fi liber e fundamental pentru om? Da, și dreptul la cădere liberă. Inclusiv, la căderea în mocirlă. Iar de când cu libertatea sexy-porno, nu mai e bai că regele e gol: deja s-a dezgolit și regina. Iar societatea face tot mai mult abstracție de tabuuri, astea fiind rudele decente ale indecentei cenzuri și verișoarele puritane ale dezmățatului gâde al libertății nelimitate. Iar când absolut toate ajung libere de a face orice, deja doar libertatea nu mai este liberă. Libertatea excesiv de liberă devine propria sa captivă.
În fine, cu titlu de epilog, de la Socrate reinterpretare: Cunoaște-te pe tine însuți. Dacă îți permite propria-ți cenzură interioară...

Martie 2020

vineri, 27 martie 2020

SĂ NU IEȘI DIN CASĂ...


Iosif BRODSKI


[Baricadează-te de cosmos, de eros, de virus...]

Să nu ieși din casă, ai putea cădea în eroare.
Dacă ai de fumat „Șipka”, la ce-ai râvni Soare?
Afară-i absurd, mai ales ce ține de fericire.
După ce mergi la WC, revin-o-n odaie și-n fire.

O, nu ieși din casă, nu chema vreun taxi-motor,
Pentru că spațiul nu e decât strâmtul coridor
Până la contor. Iar de apare drăguța – ce faci?
Alungi îndat`, nătăfleața de ea, fără s-o dezbraci.

Nu ieși din casă; spune-ți că, pare-se, ai și răcit.
Ce-ar fi mai interesant decât pereții, plita de gătit?
De ce să pleci, când seara, cum s-a tot întâmplat,
Vei reveni iar tu, dar parcă oarecum mutilat?

O, nu ieși din casă. Dansează. Bossa-nova.
Palton pe trup gol, joben, desculț, - vezi, nu luneca!.
În hol miroase-a varză și-a schiuri proaspăt unse.
Ai scris prea multe buchii. Mai lasă și ascunse.

Nu ieși din casă. Numai odăii tale fie-i dat
Să știe cum arăți. Încolo – strictul anonimat
În ergo sum; inimii rămână-i secretă substanța.
Nu ieși! Afară nu-i Eldorado, nu e nici Franța.

Nu fi prostănac! Să-ajungi ce alții n-au fost să fie.
Nu ieși din casă! Chiar dacă-a tapetelor hârtie
Îți fură chipul, iar mobila te crede un ins intrus.
Baricadează-te cu ea de cosmos, eros, de virus.

1970
                                           Traducere de Leo Butnaru

UN POET AVANGARDIST NĂSCUT LA ORHEI - DOVID KNUT





  Dovid KNUT                                                                                                 (1900 – 1955)

Numele la naștere – David (Duvid, Dovid) Mironovici Fiksman. S-a  născut în orașul Orhei, în familia unui băcan. Copilăria și-o petrece la Chișinău (descrisă în volumul „Povestiri din Chișinău”), unde familia se stabilește în 1903. A studiat la heder (școală religioasă începătoare la evrei), apoi în școala semită de stat. În 1920, își caută un rost la Paris, unde, la începuturi, lucrează la o fabrică de zahăr, apoi hamal, vopsitor de pânzeturi, pentru ca, în fine, să deschidă propria cafenea în Cartierul latin. Peste un timp, studiază chimia la Cannes și lucrează ca inginer.
Prima publicație – în „Kișiniovski vestnik” (Vestitorul chișinăuian), 1914, apoi – în „Kurier”, „Molodaia mîsl’” (Gândul tânăr), publicație pe care, o vreme, a și redactat-o. La începutul anilor ’20, la Paris, sub influența mișcării dada, fondează grupul literar „Camera poeților” (Palata poetov), din care mai făceau parte Boris Bojnev, Aleksandr Gringher, Serghei Șarșun și Boris Pavlovski. În 1925, editează prima carte, „Mileniile mele”, urmată de volumul de versuri și proză „A doua carte” (1928), „Satirul” (1929), „Nopți pariziene” (1932), „Purtătoarea de iubire” (1938). Ultimul grupaj de versuri și note de călătorie „Protopatria” îl scrie după o călătorie în Palestina (1937), publicându-l în 1939.
În 1940, este mobilizat în armata franceză, iar după ocuparea Parisului de către germani se refugiază, împreună cu familia (soția sa, Ariadna, era fiica compozitorului A. Skriabin) în Toulous, în zona liberă. Participant la Rezistență, despre care, în 1942, publică broșura „Ce-i de făcut?” În 1944, soția îi este executată. În 1946, devine redactorul revistei „Le Monde Juif”. În 1949, împreună cu familia, se stabilește în Israel.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Cu soția. Paris, sf. anilor `30

*      *      *

Eu,
Dovid-Ari ben-Meir,
Fiul lui Meir-Ce-Luminează-Întunericul,
Născut la poalele dealului Ivanos,
Pe meleagurile îmbelșugate de modesta mămăligă,
Brânză de oi și cașcavaluri iuți,
Pe plaiul codrilor, buhailor barosani,
Vinurilor vesele și femeilor cu mândri bronzosâni,
Unde, prin stepe și porumb roșcat,
Mai trăiesc focuri fumegoase
Și șatre de țigani;

Eu,
Dovid-Ari ben-Meir,
Care, adolescent, îi cântase furiosului Saul,
Cel care
Revoltaților feciori ai Israelului
Le dăduse steaua-n șase colțuri;

Eu,
Duvid-Ari,
Praștia căruia stoarse
Blestemul din clipa morții lui Goliat, –
Celui, la poalele căruia  munții tremurau, –
Venii la vatra voastră cântecele să vi le învăț,
Dar cât de curând
Pe-al meu vi-l voi cânta.

Țin minte totul:
Pustiurile Canaanului,
Nisipurile și curmalii fierbinții Palestine,
Geamătul gutural al caravanelor arabe,
Cedrul Libanului și plictisul anticilor zidari,
Sfântul Ierusalim.

Și groaznicul ceas:
Prăbușirea și grohotul Sinaiului,
Când în foc se despică de la fulgerul ceresc
Și în fonta norilor împovărați
Aspru, strunit, prin negură privea
La trupul rătăcitului ce se covrigea-n nisip,
Greul ochi al Stăpânului – Adonai.

Țin minte totul: jelirea râurilor Babilonului
Și scârțâitul de care, și hodorogitul cotigilor,
Și fumul, izul greu din băcănia tatălui meu –
Gutui, halva, usturoi și păpușoi, –
Unde eu păzeam de mâinile țăranilor
Cornuri mucegăite și peștele uscat.

Eu,
Dovid-Ari ben-Meir –
Vinul ce a tot fiert în lung de mii de ani –
Mă oprii pe nisipul drumurilor,
Pentru a vă spune, fraților, un cuvânt
Despre povara iubirii și aleanului –
Greutatea ferice a mileniilor mele.


SOȚIA

Tu te-ai întins pustă roșcată,
Ochiul tău
Se înalță ca un soare negru
Printre culmile sânilor răsculați.

Seara de foc se potolește.
Cu inima crăpată de sete
(Deja nu o singură dată, nu de două ori...)
Caut și tot caut fântâna.

Sub unduirea eternelor melodii
Pe-aici au pierit cămile și oameni
Pe buze cu invocarea minunii, înainte de moarte.

A fost.
Este.
Va fi.

Sub nisipurile coapselor revărsate
Îngust
În încordata tăcere
Tremură un mușchi strunit
De vântul dorințelor mele.

Bate-va simunul. Nori!
Iar noi suntem desculți și goi.
În dorință și sete
Gura înfierbântată
Cere umezeală.
Curând vine simunul. Puternic,
Mărunt se zbate pântecul.
După o culme pătulită
Stă și așteaptă cămila.

Curând e și ultima trudă!
Curând în nisipul simunului – întâlnirea, țipătul, lupta.

Lăcomie!...
Doamne, izbăvește-ne și ne miluiește.


NOCTURNĂ III

Degerând, se clătina felinarul la ușa casei.
Ca o lumânare mițoasă, polițistul fumega...
Iar peste acoperișul de tablă cerul lumina
Peste zăpadă, peste o neagră și strâmbă vergea.

În omăt tânjea un cal fără stăpân.
În stepă, ca rupt din rărunchi, șuiera un tren.
Despre Dumnezeu, despre moarte scârțâiau galoșii.
A muzică arctică adia gerul tern.

sâmbătă, 21 martie 2020



BIBLIO-TRASEU: 
CĂRȚI DE POEME
PE CARE LE-AM TRADUS