UN POET AVANGARDIST NĂSCUT LA ORHEI - DOVID KNUT

Dun poezia lumii

  Dovid KNUT                                                                                                 (1900 – 1955)

Numele la naștere – David (Duvid, Dovid) Mironovici Fiksman. S-a  născut în orașul Orhei, în familia unui băcan. Copilăria și-o petrece la Chișinău (descrisă în volumul „Povestiri din Chișinău”), unde familia se stabilește în 1903. A studiat la heder (școală religioasă începătoare la evrei), apoi în școala semită de stat. În 1920, își caută un rost la Paris, unde, la începuturi, lucrează la o fabrică de zahăr, apoi hamal, vopsitor de pânzeturi, pentru ca, în fine, să deschidă propria cafenea în Cartierul latin. Peste un timp, studiază chimia la Cannes și lucrează ca inginer.

Prima publicație – în „Kișiniovski vestnik” (Vestitorul chișinăuian), 1914, apoi – în „Kurier”, „Molodaia mîsl’” (Gândul tânăr), publicație pe care, o vreme, a și redactat-o. La începutul anilor ’20, la Paris, sub influența mișcării dada, fondează grupul literar „Camera poeților” (Palata poetov), din care mai făceau parte Boris Bojnev, Aleksandr Gringher, Serghei Șarșun și Boris Pavlovski. În 1925, editează prima carte, „Mileniile mele”, urmată de volumul de versuri și proză „A doua carte” (1928), „Satirul” (1929), „Nopți pariziene” (1932), „Purtătoarea de iubire” (1938). Ultimul grupaj de versuri și note de călătorie „Protopatria” îl scrie după o călătorie în Palestina (1937), publicându-l în 1939.

În 1940, este mobilizat în armata franceză, iar după ocuparea Parisului de către germani se refugiază, împreună cu familia (soția sa, Ariadna, era fiica compozitorului A. Skriabin) în Toulous, în zona liberă. Participant la Rezistență, despre care, în 1942, publică broșura „Ce-i de făcut?” În 1944, soția îi este executată. În 1946, devine redactorul revistei „Le Monde Juif”. În 1949, împreună cu familia, se stabilește în Israel.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Cu soția. Paris, sf. anilor `30

*      *      *

Eu,

Dovid-Ari ben-Meir,

Fiul lui Meir-Ce-Luminează-Întunericul,

Născut la poalele dealului Ivanos,

Pe meleagurile îmbelșugate de modesta mămăligă,

Brânză de oi și cașcavaluri iuți,

Pe plaiul codrilor, buhailor barosani,

Vinurilor vesele și femeilor cu mândri bronzosâni,

Unde, prin stepe și porumb roșcat,

Mai trăiesc focuri fumegoase

Și șatre de țigani;

Eu,

Dovid-Ari ben-Meir,

Care, adolescent, îi cântase furiosului Saul,

Cel care

Revoltaților feciori ai Israelului

Le dăduse steaua-n șase colțuri;

Eu,

Duvid-Ari,

Praștia căruia stoarse

Blestemul din clipa morții lui Goliat, –

Celui, la poalele căruia  munții tremurau, –

Venii la vatra voastră cântecele să vi le învăț,

Dar cât de curând

Pe-al meu vi-l voi cânta.

Țin minte totul:

Pustiurile Canaanului,

Nisipurile și curmalii fierbinții Palestine,

Geamătul gutural al caravanelor arabe,

Cedrul Libanului și plictisul anticilor zidari,

Sfântul Ierusalim.

Și groaznicul ceas:

Prăbușirea și grohotul Sinaiului,

Când în foc se despică de la fulgerul ceresc

Și în fonta norilor împovărați

Aspru, strunit, prin negură privea

La trupul rătăcitului ce se covrigea-n nisip,

Greul ochi al Stăpânului – Adonai.

Țin minte totul: jelirea râurilor Babilonului

Și scârțâitul de care, și hodorogitul cotigilor,

Și fumul, izul greu din băcănia tatălui meu –

Gutui, halva, usturoi și păpușoi, –

Unde eu păzeam de mâinile țăranilor

Cornuri mucegăite și peștele uscat.

Eu,

Dovid-Ari ben-Meir –

Vinul ce a tot fiert în lung de mii de ani –

Mă oprii pe nisipul drumurilor,

Pentru a vă spune, fraților, un cuvânt

Despre povara iubirii și aleanului –

Greutatea ferice a mileniilor mele.

SOȚIA

Tu te-ai întins pustă roșcată,

Ochiul tău

Se înalță ca un soare negru

Printre culmile sânilor răsculați.

Seara de foc se potolește.

Cu inima crăpată de sete

(Deja nu o singură dată, nu de două ori...)

Caut și tot caut fântâna.

Sub unduirea eternelor melodii

Pe-aici au pierit cămile și oameni

Pe buze cu invocarea minunii, înainte de moarte.

A fost.

Este.

Va fi.

Sub nisipurile coapselor revărsate

Îngust

În încordata tăcere

Tremură un mușchi strunit

De vântul dorințelor mele.

Bate-va simunul. Nori!

Iar noi suntem desculți și goi.

În dorință și sete

Gura înfierbântată

Cere umezeală.

Curând vine simunul. Puternic,

Mărunt se zbate pântecul.

După o culme pătulită

Stă și așteaptă cămila.

Curând e și ultima trudă!

Curând în nisipul simunului – întâlnirea, țipătul, lupta.

Lăcomie!...

Doamne, izbăvește-ne și ne miluiește.

NOCTURNĂ III

Degerând, se clătina felinarul la ușa casei.

Ca o lumânare mițoasă, polițistul fumega...

Iar peste acoperișul de tablă cerul lumina

Peste zăpadă, peste o neagră și strâmbă vergea.

În omăt tânjea un cal fără stăpân.

În stepă, ca rupt din rărunchi, șuiera un tren.

Despre Dumnezeu, despre moarte scârțâiau galoșii.

A muzică arctică adia gerul tern.

NOCTURNĂ IV

Vagabondul vânt parizian clătină, după geam, o stea.

Speriat, hornul urlă și parcă-ar bate-n gurarul căminului.

Tremura amical lampa pe-ncăpățânata masă de stejar,

Cu întregul ei timp de bronz

Ce-mi încălzește mâna și adâncul sufletului.

De frică, obiectele se ghemuiesc. Și-ntr-un vis ca de la Orhei

E cartierul latin, după geam, abajurul cu o iasomie fenomenală,

Simplitate de cameră ne-metropolitană – și, în penumbră,

Femeia adormită, scaun, ceas deșteptător ce numără prelunga plictiseală.

MENA

1

Pentru un singur surâs, scumpo,

Iată – poți lua o tânără cămilă,

Iată – un cort pliant înflorat,

Două coșuri de măsline din Ely-Teiva,

O pereche de brățări arăbești întunecate;

Eu îți voi scoate brâul ferecat,

Voi mai adăuga săpun verde –

Pentru un singur surâs, dragă,

Voi  fi negustorul norocos.

2

Pentru a-ți atinge – doar pe-o clipă – cu ochii

Măsliniii sâni căprești,

Îți voi da zei străini

Și o cutie de piele, și lingură,

Și alte lucruri scumpe

Ce mi-au rămas de la caravana

Care ținea cale mai la miezul-nopții de Ely-Koreim.

Îți voi da cercei de fier cu smaragde,

O pereche de burdufuri ce până azi nu cunoscură

Nicio picătură de apă,

Îți voi da nuci și ulei, și rodii,

Și sandale, și pânzeturi purpurii,

Pentru ca, dragă, doar cu ochii să mă ating

De măslinii tăi sâni căprești –

Și voi fi un negustor norocos.

3

Pentru un pieptar vechi împletit din sfoară,

Ce îmbibă calda sare a bronzului sânilor tăi

Ce se zdruncină, când fugi,

Lovindu-se înde ei ca niște păsări captive,

Îmi voi tăia și mâini, și picioare,

Iar drept agat de nemaiîntâlnit

În fața ta voi pune ochiul meu fidel.

Pentru un pieptar vechi din sfoară –

Aș putea ieși chiar în câștig.

*      *      *

Și când, clătinându-se, neclar

Vor apărea casele-n depărtare,

Noi, tremurând de dragoste și frică,

Pe nisip ne vom întinde-mbrățișați.

Deasupra, nemângâiata noapte, zurgălăului

Îi va suna – în clinchet albastru – inima...

În întuneric se va auzi cum zbiară

O mioară trezită de noi, undeva.

LA ZID

Seară de plumb,

Alean și singurătate.

Vânt răgușit

Și felinarele podului.

Cineva rău-mirositor, fără nume, fără patronim...

Cer gol – pustietate umedă.

Iar alături – oameni

Fără nas, fără ochi.

Iar el îi frământă sânii

Pentru douăzeci-treizeci de sou.

Fața-i negricioasă lucește de lăcomie.

Pentru un mic venit, ea îl îndestulează.

Iată, va veni autobuzul din Saint-Michelle

Și va fumega negura răvășită

Și curentul va scânteia-n crăpătura din granit,

Și, tresărind, se va clătina Notre Dame...

Acasă, la versuri! Au seara mea nu-nseamnă chiar versuri?!

Ra-hel!

NOCTURNĂ, V

Pleacă de lângă mine, omule, pleacă, – eu casc,

Cu atare preț strașnic plătesc pentru-a vieții jalnică-nțelepciune.

Vezi mâna mea, ce stă pe masă, ca și vie? –

Desfac pumnul și deja nimic nu mai doresc. Așa-i mai bine.

Pleacă de lângă mine, omule. Să nu încerci să mă ajuți.

Peste mine se îndeasă stearpa noapte grea.