vineri, 25 decembrie 2020
marți, 22 decembrie 2020
Biblioteca poeziei de avangardă
În ce privește poetul Sighizmund Krjijanovski... S-o luăm din altă parte, „în răspăr” cu o formulă general acceptată: dacă, de regulă, se vorbește de „proza poeților”, iată un caz „perfect”, în care se poate discuta, pe invers, despre poezia unui mare prozator.
A tradus din literatura poloneză, din dramaturgia occidentală. Ruinat de alcool, moare în sărăcie și uitare.
Nevăzută vale...
Și-n suflet iar se înstăpânește el –
Și tot mai fără rost.
– Se poate minți, sigur... se poate minți cu talent –
luni, 21 decembrie 2020
DIN AVANGARDA RUSĂ
afinități tipologice. Perioada de vârf a creației sale este legată de colaborarea cu teatrul-cabaret, cafenelele literare și restaurantele artistice, în unele din care, se știe, avangarda era la ea acasă. În anul 1921 emigrează, publicând la Berlin cartea „Cântecele mele” (1921), o culegere „Piese” (1923) și a doua ediție a volumului „Fulminantul Sankt-Petersburg” (prima apăruse la Tbilisi, 1921). În 1922 revine în Rusia. Ultima carte, „De la pudră la camion”, îi apare în 1927 la Moscova.
Un giraf se scălda în râu.
Pe aproape
Se îmbăia o hipopotamă.
Clar lucru –
Ea minunată era.
Dar nu priviți spre mine-atât de agresiv:
Chiar dacă hipopotama nu s-ar fi putut
Lăuda cu frumusețea ei
În schimb ajunsese eroină de roman
Și trebuie să fie, deci, frumoasă.
La văzul minunatei hipopotame
Aspra inimă de giraf
Deveni mai moale decât cea
Mai fină piele de căprioară
Și înaltul, poate că posibil mire
Prinse a cânta un scherzo de iubire!
Soața hipopotamului
Îi răspunse clar, cam scurt pe doi
Că dânsa e o doamnă măritată
Și nici prin gând nu-i trece ca
De dragul orișicărui (scuzați expresia!) măgar ordinar
Să-și înșele soțul
Iar dacă el, giraful, arde de nerăbdare
Nu are decât să se însoare
Oricât de repede pereche să-și găsească
Să zicem o girăfuță fecioară...
Giraful scuipă și, grav, ieși din apă.
Ce găzduia în Nil
Și care lesne-ar fi părut să fie
Cel mai cel din lumea crocodiloseminție.
În interiorul acestui barosan
S-ar fi putut amenaja
O coșcogea sală de bal!
Iar dânsul supărat pe lumea-ntreagă
Înghițea turiștii ca pe niște stridii – acest
Nero nerod cu chip de reptilă!
Despre năravul lui deja se auzise
Până și pe insula Java
Și la Londra, în Trapezund.
Dar când fu răpus de-un glonț câinos
Cu nedumerire vă pot spune
Că din pielea lui se făcură poșete de damă!
Sic transit gloria mundi!
Sau ușurea repriză umoristică
Pentru că de aici încolo începe
O adevărată mistică!
Imaginați-vă că asemenea poșetă
Căzu pe mâinile unei oarecare Ketty
Cunoscuta unui oarecare Jimmy
Care cândva-i fusese de drăguț
Și care – ghinion! – fusese înghițit
De crocodilul ăsta
Ce-ar fi fost în lumea lui
Un Nero cumplit-tâmpit...
Sta aruncată, ruptă, cu pete negre, multe
„Harta orașului Sankt-Petersburg”
La scară: 1 țol – stânjeni 300...
Se stinse pasul... Lacrimi mijiră, mute
Și tristețea, la fel cum e pe hartă
Într-un țol – stânjeni cam 300...
vineri, 18 decembrie 2020
JURNAL DE BACĂU
12-19.XI.1990
O deplasare captivantă
Iași–Bacău–Roman, împreună cu Zinovia. Spre
Bacău, luăm trenul de Piatra Neamț. Vagoane etajate, prost întreținute.
Staționări frecvente, aflux și reflux de navetiști. Istorisirea domnului care a
lucrat la amidon, apoi la fabrica de bere; sincera sa confesiune că nu se va
putea lăsa de consumul lichidului blond: „I-am spus directorului: sunt om
primitiv, dar am răspuns la orișicare întrebare”.
După 4 ore, la Bacău suntem întâmpinați de excepționalul coleg și om Sergiu
Adam și de colegul său de redacție Iacob Florea. Mai așteptăm un sfert de oră
pe peron, sosește trenul de Suceava, din care coboară Marcel Mureșan.
La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurențiu Ulici, care își uimea confrații
băcăuani prin erudiția sa literaturologică.
Aceștia alegeau, în mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la
care se cerea a răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica
scriitorul. Se ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o
alegere. O fac, spunându-i numele lui Adam. Ulici interoghează. Însă criticul
eșuează! Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici
cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.
Marea surpriză:
Un om de mare suflet și incontestabilă erudiție – poetul Octavian Voicu
(Pușcuță) ne este ghid în drumul spre Tescani – locuri legate de destinul lui
George Enescu. Facem popas la două vechi bijuterii de artă rurală: bisericuțele
de lemn de
Domnul Voicu face tot posibilul să ajungem și
Bacăul – tradițional târg moldav. Patria lui Alecsandri și Bacovia. Asistăm
la deschiderea casei-muzeu a bardului de la… Bacău (firește, și de la
Mircești). Întâlnim mulți basarabeni: pedagogi de la Orhei, bibliotecari
chișinăuieni, Pavel Savin de la Teatrul „Luceafărul (Chișinău), elevi, studenți
din stânga Prutului ce învață aici.
Monumentul lui Bacovia, curios și… înviorător. Expoziția marelui nostru
contemporan Horia Bernea.
27.XI.1990
La Chișinău – Petre Stoica și Anghel Dumbrăveanu. Veniți la invitația
Centrului de Artă și Cultură, unde se află și un reprezentant al României.
„Centrul și reprezentantul” se comportă mișelește, „uitând” de invitați.
Aceștia ajung, firește,
...Alte întâlniri/ reîntâlniri: Radu Cârneci, Gheorghe Popa (Bacău, Centrul
Internațional de Cultură „Apostu”), Octavian Ghibu,Vasile Andru („Viața
românească”), Ioan Adam, Arcadie Donose, alții.
Astfel de cunoștințe vor fi mai frecvente, deoarece am acceptat, în
sfârșit, postul de șef la relații literare la US (funcție de
vice-președinte).
10.XI.1991, duminică
Joia trecută, ne-a vizitat la
Uniunea Scriitorilor Constantin Donea, șef la Inspectoratul Cultură din Bacău.
Ne-a adus invitațiile pentru Festivalul de Poezie „Bacovia”, care se va ține la
5-6 decembrie. Mi-a dăruit „Epistolarul” îngrijit de Gabriel Liiceanu.
O agapă la barul scriitorilor. Ne
reținem ceva mai mult, pentru ca, dimpreună cu Cimpoi, să ne convingem pe
propria-ne piele și grabă ce înseamnă criza energetică: după ora 24, nu mai
circulă transportul în comun, iar taxiuri, particulari – rar de tot, fiind
suprasolicitați și, deci, supraîncărcați. Cu chiu cu vai, găsim un creștin.
Evenimentul sufletesc din ultimele
zile – lectura numărului de „Ateneu” dedicat ultimelor zile ale lui Marin
Preda.
joi, 17 decembrie 2020
SCRIITORUL ȘI POLITICA
Turnul de
fildeși versus Turnul... Havel
Altă ipostază de implicare ar fi a scriitorului care, prin scris critic și politic, ar câștiga ceva mai mult pentru existență, decât îi poate oferi poezia, să zicem, gen mai că neonorat deja de onorarii. (Chiar dacă nu e ușor să te rupi din geopolitică pentru a rămâne în geopoetică...) Însă un scriitor care nu are vocație pentru jurnalism, ba nici nu o duce greu fără o remunerare ce ar veni de la presa „legată de sacul de bani” (azi, cam toată dependentă de structuri politice, partide, țuhali...), își poate urma vocația „pură” pentru literatură sadea. Ba chiar fără a încerca oarece remușcări de... neimplicare. Pentru că, domnii mei, există așa-numita putere a patra, a presei, cu batalioane, regimente, divizii, armate întregi de slujitori ai jurnalisticii propriu-zise. E drept, în cea mai mare parte de calitate îndoielnică și nu prea onestă, această „jurnalistică”, azi. Scriu, cum pot, dar totdeauna agresiv, mulți dintre politicieni, șefi de partide, subalternii lor. Clamează in deserto mii de posturi TV și de radio. Plus rețelele sociale cu generalul Facebook în frunte. Vorba italianului Leonardo Sciacia: „În democrație, inteligența dă procură mediocrității pentru a face politică”. Astea culminând, periodic, cu demonstrativismele clamoros-găunoase din perioadele electorale cu înghesuieli de pseudopoliticieni de o inteligență banală, ștearsă, chiar îndoielnică, plătind tribut proastei școliri, chiar analfabetismului.
Iar scriitorul autentic și de caracter nu scapătă/alunecă el spre tragi-comice circării, clovnerii inter-partinice, cu jurăminte de alianță strânsă și trădări aproape instantanee... El își poate urma liniștit chemarea pur literară, apelând, drept argument, la polonezul Jan Parandowski: „Parcă ni s-ar părea oarecât mai reușite odele lui Pindar, dacă ni s-ar spune că poetul frecventa cu acuratețe ședințele consiliului municipal în Teba? După părerea noastră, întreaga activitate politică a lui Cicero mai curând i-a fost nocivă acestuia, iar uneori făcu anumite lucrări de ale sale de-a dreptul ridicole”. Sau la Mircea Eliade: „Singura și marea armă a oricărui scriitor este independența sa față de orice formație politică; este conștiința misiunii sale, spirituale și naționale”.
Așa îmi zic eu, și răspund, aici, în Estul postcomunist, ce ar putea fi caracterizat/ definit ca un Turn... Havel. Și nu e bai, dacă un scriitor autentic preferă Turnul de Fildeș, preferă poezia pentru poezie. În societate, fiecare trebuie să-și facă munca, cea pentru care are chemare, dotare și perseverență.
luni, 14 decembrie 2020
DESPRE O CARTE DE ESEURI
Așa cum
sugerează titlul, cartea lui Leo Butnaru, Vederea
dinspre alții, vedere spre alții, (Yes-Euri), Editura Epigraf, Chișinău,
2020, se vrea un summum al raportării poetului la sine și la lumea literară.
Cartea are două centre de greutate: un bildungsroman al propriei formări ca om,
ca scriitor, sub omniprezența călcâiului opresiv al comunismului, bazat parțial
pe extrase de jurnal, și o analiză lucidă a evoluției artei, poeziei în special,
mai ales sub aspectele sale contemporane autorului.
Interesat
încă din studenție de cunoașterea și asimilarea structurilor înnoitoare ale
artei, ale poeziei mai ales, Leo Butnaru declară: „Încercam jindul de a mă încadra în modernitate și dorința
de a fi sincron cu cei de o seamă cu mine, debutați în dreapta Prutului, pe
care îi cunoșteam din Luceafărul, România literară, Contemporanul,
alte reviste care erau, mi se părea, destul de generoase cu
semenii mei româno-transfrontalieri” (p.5). Și, meditând asupra formării sale, poetul
precizează: „Arabii au un proverb excelent: «Oamenii seamănă mai mult cu timpul
lor decât cu părinții». Astfel că debutantul care am fost semăna cu ceea ce se întâmpla,
ca mișcare de idei, cultură, dar și represiune ideologică, în Chișinăul anilor
’60. Dar și cu mișcarea studențească din Franța anului 1968, pe atunci eu însumi
fiind student în anul doi universitar. Cu zguduirile din Cehoslovacia, când
tineri alde noi se autoincendiau, protestând față de invazia sovietică în țara
lor. Semănam cu cei din ghetoul samizdatului din URSS, cu exuberanța poetică a
generației lui Voznesenski...” (p.6).
Atracția avangardismului.
Scriitorul în formare sorbea cu nesaț învățăturile întâlnite destul de greu:
„Iar Ivan Bunin (soția a doua îl numea Ioan), care avea să devină laureat Nobel
pentru literatură, al cărui nume fusese interzis în Rusia sovietică mai bine de
cincizeci de ani, îi dădea lecții și sfaturi despre arta scrisului debutantului
Valentin Kataev, vorbindu-i și de eterna prezență a poeziei în toate ale lumii,
vizibile și invizibile” (p.14). El subliniază izvoarele concepției sale
poetice: „Astfel se făcea că de la Kataev mi se întâmpla să iau prima lecție
despre avangardismul literar rus, fenomenologie care, încetul cu încetul, avea
să se înstăpânească în destinul meu de scriitor, dar și de traducător. Cred că
și aceste două cărți, ale lui Kataev și Ehrenburg, mi-au trezit pasiunea pentru
eseistica și exegetica literară, care conlucrau în firea mea cu poezia de
pretutindeni, dar mai ales cu cea românească” (p.15). Și detaliază: „Amintind
de Aleksandr Blok, mare poet, care trecea și el prin criza simbolismului,
memorialistul întredeschide intrarea în culisele apariției akmeismului,
egofuturismului, futurismului, cu manifeste de genul O palmă dată gustului public” (p. 14). Sau: „Pot spune că revista Secolul
20 a fost unul dintre marii mei magiștri” (p.16).