MEREU CONTEMPORANUL NOSTRU - FEDERICO GARCIA LORCA

 

Cântec mic
 
Aripile privighetorii
sunt înrourate,
limpezi stropi de lună
încheagă noian de iluzii.
 
Marmura fântânii adună
săruturi de buze însetate,
visele umilelor stele.
 
Fetele din grădini
îmi spun rămas bun
când trec – și clopotele
la revedere îmi spun.
Copacii se sărută-n
amurg, pe când eu
plângând trec pe drum,
grotesc și fără salvare,
cu tristețea lui Cyrano
și-a lui Quijote,
mântuitor
de imposibile infinituri
cu ritm de ceasornic.
Și văd crinii cum se usucă
la atingerea vocii mele
pătată de lumini sângerânde,
în liricul meu cântec purtând
veșmânt și rimeluri
de clovn. Frumoasă, drăguță
iubirea mi s-a ascuns
sub păienjeniș. Soarele
ca un alt păianjen pe mine
mă ascunde sub picioarele-i aurii.
Nu-mi voi cunoaște norocul,
căci eu însumi dragoste sunt,
cu plânsetul din săgeți
și spaimă în suflet.
 
Împărți-voi altora totul,
plângându-mi orice pasiune
ca un copil părăsit
în poveste ce s-a sfârșit.
 
(XII.1918)
 
 
Dacă mâinile mele...
 
Îți rostesc numele
în nopți întunecate,
când vin stele
să se adape din lună
și ramurile dorm
în taina frunzișului.
Mă simt golit
de pasiuni și muzică.
Dementul orologiu îngână
vechile ore moarte.
 
În această noapte întunecată
îți rostesc numele
și el îmi sună
mai îndepărtat ca oricând.
Mai îndepărtat decât stelele
și mai dureros decât ploaie cea blândă.
 
Te voi mai iubi vreodată
precum atunci? Ce vină ar avea
inima mea?
Dacă ceața dispare,
ce altă pasiune mă așteaptă?
Va fi liniștită și pură?
Ah, dacă degetele mele
ar putea defolia luna!
 
(X.1919)
 
In memoriam
 
Plop suav,
plop suav,
înveșmântat
în aur.
Ieri ai fost verde,
verde înnebunit
de păsări
glorioase.
Astăzi ești abătut
sub cerul de august,
precum eu sub cerul
rubiniului meu spirit.
Seducătoarea aromă
a tulpinii tale
va intra în inima mea
pioasă.
Bătrâne bunic al luncii!
și noi
ne-am înveșmântat
în aur.
 
(VIII.1920)

CU LAURENȚIU ULICI

 

Leo BUTNARU

 

PAGINI DE JURNAL CU LAURENȚIU ULICI

 

            17.XI.1990

Bacău, Zilele revistei „Ateneu”. La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurențiu Ulici care își uimea confrații băcăuani prin erudiția sa literaturologică. Aceștia alegeau, în mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o alegere. O fac, spunându-i numele lui Sergiu Adam. Ulici interoghează. Însă... eșuează. Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.

Marea surpriză: la Centrul Internațional „George Apostu” sunt declarat unul din laureații premiului revistei „Ateneu” pentru poezie și publicistică. (Am publicat aici două eseuri și un grupaj de poeme.) Primesc distincția împreună cu reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurențiu Ulici (critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmânează Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeași zi, împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”. Atmosferă excelentă. Adolescenți bine instruiți, curioși. Cineva citează din poezia… mea. Surprins. Flori și autografe. Manolescu îmi solicită versuri pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”...

Destăinuirile deloc plăcute ale lui Ulici la adresa lui V., L., D. etc. Pavel Savin, secretar literar la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău, prezent și el la discuție, remarcă… remarcabil! – „Cum să-l aibă la inimă, dacă el, D., vine la români cu ținută de reprezentant al… Uniunii Sovietice?”. Firește, prea multă politică, laudă plângăreață – în loc de artă, estetică, sentiment și gând ales. Aceasta îi supără pe Manolescu, Ulici, pe alții care nu țin la Păunescu. Alături de ai noștri, Ulici făcu... praf din Ioan Alexandru… De, pluralism și tulburare de opinii… Să ne ascultăm…

 

10-14.II.1991

La Chișinău ne fac o vizita de răspuns colegii Mircea Dinescu (președinte USR), Ana Blandiana, Sergiu Adam, Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Elena Ștefoi, Adrian Popescu...

Din program: discuție anul literar 1990, seară de poezie la USM, semnarea protocolului de colaborare dintre cele două uniuni de scriitori, vizită la Orheiul Vechi, prânz la casa de creație de la Peresecina, întâlnire cu elevii școlii viticole din Stăuceni.

 

17.XI.1994

Croaziera a peste 300 de scriitori europeni pe nava grecească „World Renaissance”. La Constanța, de cum se luminase și coborârăm în oraș, aparatele de fotografiat sunt puse pe exotisme: niște specimene cu rânduri-rânduri de fuste aprins colorate, o trăsură patriarhală trasă de măgăruși, altele... Iau aminte că bunii noștri confrați ucraineni cam fac exces de zel în îngroșarea culorilor, comentând unele momente cu destul vitriol în voce. Îi înțeleg: au simțit că vizita la Odessa a lăsat tuturor un gust amar, astfel că vor să spună că, vedeți, nici aici, în România, nu e Occidentul. E drept că și ai noștri, unii, nu s-au scumpit la epitetizări spre negativ ale celor văzute în orașul întemeiat de ducele Armand Richelieu, rudă a cardinalului Richelieu din Franța lui Ludovic al IV-lea. Dar la Odessa impresia ușor deplorabilă a fost atenuată de berea și vodca ieftine (în comparație cu Atena, unde o halbă de bere e în jur de 2 dolari, în capul Scării Potiomkin era de huzurit, domnule!

La Constanța au urcat pe navă Laurențiu Ulici și Marius Tupan.

 

22.XI.1994

E trist că, uneori, ne arătăm ostili, neloiali față de vreun coleg. Cum s-a întâmplat, pe navă, la seara dedicată delegației române. Surprinși că organizatorii i-au oferit cuvântul de deschidere unui scriitor de la Chișinău, unii – câțiva – colegi din dreapta Prutului încercau să-l bruieze pe A., care, fiind prieten mai vechi cu Peter Kurman, scriitor suedez, unul din organizatorii croazierei, nu putu să refuze propunerea nordicului de a rosti câteva cuvinte de salut. Unde mai pui că textul l-a potrivit de comun acord cu Ion Pop, om inteligent și cooperant. În același timp, mă întreb de ce nu a fost solicitat Laurențiu Ulici, președintele USR? Era tocmai cazul... cazurilor! Sigur, aceasta putea trezi nedumerire, putea să semene a oarecare sfidare. Poate că la mijloc să fi fost și partidele nocturne de poker în salonul mare... Cine știe?... Important e să nu se ajungă la vijelie, nici între noi, nici pe mare.

 

* * *

 

Apeducte
 
Câinele pământului păzește cerul apei de sus și din subterane.
E micul cerber care bea unde-cristal filtrate de țărână, de lavă
murmurul lor reproducând eglogele apeductelor romane
în arcade de acorduri și acolade, rămășițele cărora mai sunt
însemnul triumfului întru milenară, dar totuși trecătoare slavă
din care o fi rămas și acest crochiu abstras, simplu fragment
fără legătură, s-ar părea, cu ziua de azi, cu ziua de mâine
de nu ar fi atât de altfel ce-a mai rămas din apeducte – din
fostul imperiu roman, poate cele mai nobile ruine din lume.
 
 
Și totuși Incitatus nu a devenit senator
 
Așa a fost: Caligula
își numise calul favorit consul
dar Incitatus – numele cabalinei – nu a devenit
și membru al senatului
regulamentul căruia spunea:
 
pentru ca cineva să devină senator
trebuia să fie cetățean roman
să aibă statutul juridic de ființă liberă
și vârsta de cel puțin 30 de ani
 
...Însă calul lui Caligula nu a ajuns totuși senator –
chiar dacă împăratul credea că
prietenul său Incitatus îndeplinea toate condițiile
comisia de numiri și imunități
găsi o hibă de neevitat:
                                       Incitatus
era departe de vârsta-limită de 30 de ani
(la care
din păcate
caii mor...) 
 
 
Cu moneda în mână
 
...pregătește și tu o monedă – 1 euro
sau 10 cenți – s-o arunci în Fontana di Trevi
punându-ți gând de a reveni cândva.
                                    Poate chiar când deja
nu că Fontana di Trevi
ci însăși Roma nu va exista. 
                                 Pentru că – nu? 
așa ceva s-a mai întâmplat odată – adică
pe când nu că Fontana di Trevi
nu că Roma
ci însăși Italia nu ființa.
 
 
Vezuviul
 
Văzui in Pompei acel câine roman.
                                Lucian Blaga
 
În interiorul tău ar putea erupe Vezuviul
făcându-ți prăpăd în destin – deci tu gândește-te
vezi dacă ai fi gata să treci prin lavă
prin cădere de pietre
prin vâlvătăi
din propriul tău destin pe tine însuți de-a te salva
ca pe un om
sau ca pe un câine din Pompei...

POEME DE IOSF BRODSKI

 


DIN POEZIA LUMII
 
Iosif BRODSKI (1940–1996)
 

      

 Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

        Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

 
                                                                        

 În traducerea lui Leo BUTNARU
 

Versuri cu epigraf
 
Ceea ce-i este permis lui Jupiter
nu-i este permis și unui bou.
 
În fața zeului oricine-i gol,
gol,
Jalnic și gol, oricine
e nimeni.
Ah,
în fiece muzică e Bach,
În fiece eu – al meu, al tău
e un zeu.
Însă vecia –
zeilor li-i dată.
Ce-i trecător –
li-i dat boilor
din jug
sau cireadă....
Zeiește ne va fi dat tuturor
amurgul zeilor.
Și ar trebui să cutezăm a risca
cu cerul și noi,
chiar dacă nu-i exclus
s-o facem aiurea.
Nu o dată ne vor mai răstigni
ca pe urmă să spună:
decădere.
Și vom urla de răni, de durere.
După care vom râvni daruri...
Fiecare are propriul
altar,
Fiecare are propriul
mormânt
în cimitir
sau pe coclauri.
Fă-ți de cap, fură, roagă-te!
Fii singur ca singurătatea degetelor!...
...Pentru că boilor
biciul li-i dat,
Eterna cruce
zeilor.
 
1958
 
 
Monumentul
 
Să înălțăm un monument
la capătul celei mai lungi străzi a orașului
sau în centrul vastei piețe a urbei,
monument care
se va încadra perfect ansamblului arhitectural,
pentru că va fi
ușor constructivist și realist.
Să înălțăm acel monument
ce nu va deranja pe nimeni.
 
În jurul piedestalului
vom aranja răzoare de flori,
iar dacă părinții orașului ne vor permite, –
vom proiecta și un scuar nu prea mare,
iar copii noștri
își vor miji ochii în bătaia
soarelui portocaliu și voluminos,
luând figura de pe piedestal
drept a unui renumit cugetător,
compozitor
sau general.
 
Pe granitul piedestalului – vă pot jura –
în fiece dimineață vor apărea
flori.
Să înălțăm acel monument
ce nu va deranja pe nimeni.
Impozanta siluetă îi vor admira-o
chiar și șoferii.
În scuar
își vor da întâlnire îndrăgostiții.
Să înălțăm monumentul
pe lângă care vom grăbi spre serviciu,
lângă care
se vor fotografia turiștii străini.
Nopțile,
de jos în sus îl vom ilumina cu proiectoare.
 
Să-i înălțăm monument minciunii.
 
1960
 

DIN POEZIA AVANGARDEI

Merkaba*
 
În Geneva cale puțin umblată
Mai senină ca drumul spre Damasc
Luminile nu a-i putea să-i sperii
Cu vreo multiplicată verde cască.
Eu parcă aș fi la optsprezece ani
Nimeni n-ar reuși să mă păcălească.
Văd pledul vărgat și sus la fereastră
Vergeaua pentru perdea.
Peste cincizeci de minute
Neschimbându-ne cursul
Fără amânare vom traversa
Orașul de podiș pre nume Kursk.
Dar nu știu exact cam la ce răscruce
Sau la ce popas de rambleu surpat
La deconectarea timpuriilor stele
Cu alți camarazi am fost trimis și eu.
...Țin minte trenul cu aburi pufăind.
Probabil să fi fost deja dezamăgit
După care crunt obișnuit să nu mai cred
În dragoste nici chiar de-aș fi răstignit.
O piezișă rază atotluminătoare
Mă ocroti pe-acel șubred terasament
Cu neauzitul ei mers omenește desculț
Decât orice foc cu mult mai transparent.
 
(12 august 1915, pe Bug,
noaptea, când a fost îngrozitor)
____________
*Merkaba – „supraaspectul” influenței spiritului, energiilor universale asupra omului.
 
 
Eiffeleia
 
O d a  I
 
Acest văzduh fumegând în văi pe la zori
Cu răzlețele izbe pribege
Uluit de jocul turbinelor fără griji
Și de densele trepte ale coborâșului
În lustruitele și distratele metrouri –
Acolo nu cântă zânele,
Nu duce la deznădejde argintul
Gâdiliciului tristei Lorelei.
Și-l va țintui nu strigătul steagului,
Nu hohotul de plâns al rachetelor,
Nu-i vor transmite obișnuința-le, ticul
Șifonații esteți – cu dânșii procesul
De multă vreme a și fost încheiat;
Mai țin minte felinarele,

Contextul? Permanentă, iminentă contemporaneizare

 

Leo BUTNARU

Contextul? Permanentă, iminentă contemporaneizare

                                 (Chestionar „Mișcarea literară”)

 

Într-un interviu, Salman Rushdie spunea că e greu să scrii o carte care să dureze într-o lume aflată într-o continuă și rapidă schimbare, cu reguli foarte dinamice, la care nu ai timp să te adaptezi. Cum credeți că poate fi raportată literatura de azi – în curs – la o asemenea alegație? Cum „se adaptează” / integrează – sau nu – literatura la/ într-o astfel de lume? De fapt, cum face față unei asemenea provocări? Dar scrisul Dvs.?

 

– Este deja generalizată opinia că civilizația modernă ar fi una a imaginii și în care apar noi forme ale conștiinței umane. Adică trăim într-o lume a mai numeroaselor posibilități de diversificare, inclusiv în creație. Sub aspect estetic, artistic, pentru a-și menține „tonalitatea” permanentei contemporaneizări, lumea își modifică, mai mult sau mai puțin sensibil, modalitățile reprezentării și sistemul imaginar, influențate de noi structuri (achiziții) informaționale, în totalitatea entropică a hermeneuticii, în cadrul căreia creația artistică înseamnă sau ar trebui să însemne noutate. Sau – alte fațete, alte posibilități ale acesteia, noutății, ca predestinare a unei zămisliri, apariții nu doar în spațiul mental, de conștiință, al omului, omenirii (care, se zice, ar putea să dispară de la un moment încolo), ci în universalitatea permanentei, latentei re-geneze, re-generări, răsplămădiri, repoziționări cosmogonice. Altfel spunând, lumea, filosofia ei existențială și de creație se află într-un iminent proces de modificare prin permanentă contemporaneizare. Inclus în complexitatea acestui proces, bineînțeles că și scriitorului i se întâmplă, ar trebui să i se întâmple propria contemporaneizare/actualizare de spirit, de intelect, intuiție, inspirație etc. prin permanenta și inevitabila depășire a elementelor inactuale ale propriei sale conștiințe, personalități. E un fel de a trece de... tine însuși și, parțial, a trece în... rezervă, în prim-plan de manifestare fiind părțile tale „conectate” la mișcarea lumii, înnoirilor psiho-creatorii ale acesteia.

În ce privește operele trecutului, este vorba despre ceea ce se poate înțelege, accepta, reintegra și manevra, esteticește, ideatic, în contexte și textualitate drept comunicare/ intercomunicare posibilă – în anumite variante sau în mai multe accepții – numai și numai în timpurile noastre, care creează altfel de structuri psihologice, de la ele pornind modurile de acceptare, de filtrare sau de respingere ale omului/creatorului de azi. Să se rețină raportul diferențelor, să zicem, în simpla comparație între exemple extrase, la una și aceeași temă, din creația lui Eminescu, care scria cu atâta delicatețe acum peste un secol:  Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet pân-în poale/ Plutești ca visul de ușor și non-convenționalitatea comportamentului îndrăgostitului la Stănescu: Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi/ și ți-as săruta talpa piciorului,/ nu-i așa ca ai șchiopata puțin, după aceea,/ de teama sa nu-mi strivești sărutul?– ceea ce pe timpul romanticilor ar fi părut inadmisibilă... barbarie. Dar care poet grec de acum două-trei secole ar fi avut curajul să scrie, franc, aspru, curajos, ca Odysseas Elytis în secolul XX: Ah supărări și ah nebunii ale patriei?

Permanent, timpul, ca stare cosmică, biologică, dar, în artă, ca stare ideatică s-a mișcat și se mișcă mereu, modificându-ne, încât noi nu trăim, simțim, abstractizăm sau concretizăm aceleași stări sentimentale-ideatice ca lumea de acum două sau trei secole. Iar poetul, după George Topârceanu, e cel care trebuie să întrupeze „forma sensibilității speciale a epocii” în care trăiește.

Predestinat, prin secole, creația lumii se bazează pe și reiese din achiziții cultural-civilizatorii ce sunt incomensurabil mai ample decât cele ale omului din antichitate, din evul mediu, chiar din secolul trecut, dacă vreți. Însă aceasta nu fără a preciza că opera e interpretată și în funcție de „interesul” epocii concrete, care utilizează altfel constantele axiologice ale operei respective.

Astfel, în diferite cazuri și etape de situare profesională ca bagaj de experiență și măiestrie, scrisul tău este o expresie dirijată mereu de alt grad de competență. De alt, dar și de altfel de grad de asistență. Pentru că altele și altfel sunt pulsațiile, pulsogramele, să zic, literaturii/creației contemporane și în permanentă contemporaneizare.

Alta e starea generală a culturii într-o epocă sau alta; alta e starea psiho-intelectuală a receptorilor. Azi e alta și altfel arta, literatura și receptarea lor. Azi, când se fac și referințe neliniștitoare la așa-zisa „dezumanizare” a artei. Sigur, nu s-ar avea în vedere, frust vorbind... animalizarea, sălbăticirea artelor, ci se pornește de la faptul ininteligibilității sau a minimalizării până la vulgarizare a discursului artistic, de-estetizarea lui. George Uscătescu era de părerea că „așa-numita artă dezumanizată este o mare absurditate. Orice artă corespunde schimbării structurilor imaginare ale timpului ei”.

În context general, literatura contemporană simte necesitatea de a-și reînnoi practica și teoria, de a descoperi altceva decât este, poate chiar până în liberalismul, uneori permisiv până la iresponsabilitate a postmodernismului, care tot amână să recunoască onest că, de fapt, el nu prea știe ce vrea, că vorbește/scrie mult, însă irelevant, neconvingător și cu destule concesii acordate veleitarismului.

Astăzi, în postmodernismul difuz, în agresivitatea minimalismului vulgarizator noțiunea de artă pare mai ambiguă ca oricând altădată, vizând sau exprimând tentative modelatoare (ar fi prea mult să se spună: creatoare, de creație) nespus de contradictorii. Arta pare să fi adoptat irevocabil metodologii și... neseriozități/iresponsabilități paralizante. Degenerescența pare a fi ștafeta fumegoasă pe care i-a transmis-o sfârșitul secolului trecut începutului acestui secol. Prevedea George Uscătescu că arta lumii va fi dominată de „mareea nihilismului”. Azi i s-ar putea spune: marea minimalismului, în care cam totul e sub cerințele nivelului artistic de cândva, chiar de până în deceniile șase-șapte ale secolului trecut. Azi, când e atât de șubredă evaluarea cât de cât corectă a valorilor; oggi, quando tutti ci chiamiamo grandi, cum ar zice amar-nedumerit italianul. În o parte, deloc de neglijat, a literaturii de azi multe componente rămân nepoziționate, neconturate cât de cât explicit, credibil; sunt indeterminabile, gata de metamorfoze – se pare – spre mai rău, care pornește de la timpurile, când au prins a fi lansate ecuații fără rezolvare, jocuri gratuite de tot soiul, provocări de tensiuni și corespondențe cu niște absențe.

ROMANȚĂ DE CRĂCIUN

 Iosif BRODSKI

 Lui Evgheni Rein
 
Plutește în tristețea de nelămurit
printre cărămizile îndurerării, iar
luntrișoara nocturnă arde pâlpâit
în grădina Aleksandrovski, felinar
de miezul nopții, însingurat,
semănând cu galbenul petalelor,
peste creștetul iubitelor îngândurat,
la picioarele trecătorilor.
 
Plutește în tristețea de nelămurit 
un cor somnambul de albine, de bețivi.
În eterna capitală un străin rătăcit
a făcut fotografii cu oameni captivi
și cotește, ieșind pe Ordînka,
un taxi, pasagerii au bolnave fețe,
iar cei morți prind a se îmbrățișa
cu case răzlețe.
                                    
Plutește în tristețea de nelămurit 
cântărețul trist prin capitală,
lângă o gheretă s-a pripășit
un măturător cu fața ovală,
pe uliță grăbește, oarecum banal,
amant bătrân, dar frumos și-aiurit.
Trenul de noapte și nupțial
plutește în tristețea de nelămurit.
 
Plutește-n bezna de peste râu
înotător întâmplător în nefericire,
rătăcește grai evreiesc, arămiu,
pe scările galbene, ca-n jelire,
și de la dragoste la ne-bucurie
în ajun de An Nou, de duminică,
plutește frumusețea ce scrie,
însă tristețea nu și-o explică.
 
În ochi plutește seara rece,
fulgii tremură pe vagoane,
vânt geros și palid trece-trece,
înroșindu-ne obraji și palme,
și se revarsă mierea felinarelor,
și miroase a dulce halva;
tortul nopții în mâinile anilor
peste cap undeva.
 
Anul tău Nou pe val siniliu, grăbit,
în această mare de oraș cunoscut
plutește în tristețe de nelămurit,
de parcă viața din nou a început,
de parcă va fi glorie și lumină,
zi bună și pâine pentru-a ne sătura,
de parcă viața în dreapta se-nclină,
după ce se lăsase spre stânga.
 
1962

Traducere de Leo BUTNARU