Leo BUTNARU
Contextul?
Permanentă, iminentă contemporaneizare
(Chestionar „Mișcarea literară”)
Într-un
interviu, Salman Rushdie spunea că e greu să scrii o carte care să dureze
într-o lume aflată într-o continuă și rapidă schimbare, cu reguli foarte
dinamice, la care nu ai timp să te adaptezi. Cum credeți că poate fi raportată
literatura de azi – în curs – la o asemenea alegație? Cum „se adaptează” /
integrează – sau nu – literatura la/ într-o astfel de lume? De fapt, cum face
față unei asemenea provocări? Dar scrisul Dvs.?
– Este deja generalizată opinia că
civilizația modernă ar fi una a imaginii și în care apar noi forme ale
conștiinței umane. Adică trăim într-o lume a mai numeroaselor posibilități de
diversificare, inclusiv în creație. Sub aspect estetic, artistic, pentru a-și
menține „tonalitatea” permanentei contemporaneizări, lumea își modifică, mai
mult sau mai puțin sensibil, modalitățile reprezentării și sistemul imaginar,
influențate de noi structuri (achiziții) informaționale, în totalitatea
entropică a hermeneuticii, în cadrul căreia creația artistică înseamnă sau ar trebui să însemne noutate. Sau – alte
fațete, alte posibilități ale acesteia, noutății, ca predestinare a unei
zămisliri, apariții nu doar în spațiul mental, de conștiință, al omului,
omenirii (care, se zice, ar putea să dispară de la un moment încolo), ci în universalitatea
permanentei, latentei re-geneze, re-generări, răsplămădiri, repoziționări
cosmogonice. Altfel spunând, lumea, filosofia ei existențială și de creație se
află într-un iminent proces de modificare prin permanentă contemporaneizare.
Inclus în complexitatea acestui proces, bineînțeles că și scriitorului i se
întâmplă, ar trebui să i se întâmple propria
contemporaneizare/actualizare de spirit, de intelect, intuiție, inspirație etc.
prin permanenta și inevitabila depășire a elementelor inactuale ale propriei
sale conștiințe, personalități. E un fel de a trece de... tine însuși și,
parțial, a trece în... rezervă, în prim-plan de manifestare fiind părțile tale
„conectate” la mișcarea lumii, înnoirilor psiho-creatorii ale acesteia.
În ce privește operele trecutului,
este vorba despre ceea ce se poate înțelege, accepta, reintegra și manevra,
esteticește, ideatic, în contexte și textualitate drept comunicare/
intercomunicare posibilă – în anumite variante sau în mai multe accepții –
numai și numai în timpurile noastre, care creează altfel de structuri
psihologice, de la ele pornind modurile de acceptare, de filtrare sau de
respingere ale omului/creatorului de azi. Să se rețină raportul diferențelor,
să zicem, în simpla comparație între exemple extrase, la una și aceeași temă,
din creația lui Eminescu, care scria cu atâta delicatețe acum peste un
secol: Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet
pân-în poale/ Plutești ca visul de ușor și non-convenționalitatea
comportamentului îndrăgostitului la Stănescu: Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi/ și ți-as săruta talpa
piciorului,/ nu-i așa ca ai șchiopata puțin, după aceea,/ de teama sa nu-mi
strivești sărutul?– ceea ce pe timpul romanticilor ar fi părut
inadmisibilă... barbarie. Dar care poet grec de acum două-trei secole ar fi
avut curajul să scrie, franc, aspru, curajos, ca Odysseas Elytis în secolul XX:
Ah supărări și ah nebunii ale patriei?
Permanent, timpul, ca stare cosmică,
biologică, dar, în artă, ca stare ideatică s-a mișcat și se mișcă mereu,
modificându-ne, încât noi nu trăim, simțim, abstractizăm sau concretizăm
aceleași stări sentimentale-ideatice ca lumea de acum două sau trei secole. Iar
poetul, după George Topârceanu, e cel care trebuie să întrupeze „forma
sensibilității speciale a epocii” în care trăiește.
Predestinat, prin secole,
creația lumii se bazează pe și reiese din achiziții cultural-civilizatorii ce
sunt incomensurabil mai ample decât cele ale omului din antichitate, din evul
mediu, chiar din secolul trecut, dacă vreți. Însă aceasta nu fără a preciza că
opera e interpretată și în funcție de „interesul” epocii concrete, care
utilizează altfel constantele axiologice ale operei respective.
Astfel, în diferite cazuri și etape
de situare profesională ca bagaj de experiență și măiestrie, scrisul tău este o
expresie dirijată mereu de alt grad de competență. De alt, dar și de altfel de
grad de asistență. Pentru că altele și altfel sunt pulsațiile, pulsogramele, să zic,
literaturii/creației contemporane și în permanentă contemporaneizare.
Alta e starea generală a culturii
într-o epocă sau alta; alta e starea psiho-intelectuală a receptorilor. Azi e
alta și altfel arta, literatura și receptarea lor. Azi, când se fac și
referințe neliniștitoare la așa-zisa „dezumanizare” a artei. Sigur, nu s-ar
avea în vedere, frust vorbind... animalizarea, sălbăticirea artelor, ci se
pornește de la faptul ininteligibilității sau a minimalizării până la
vulgarizare a discursului artistic, de-estetizarea lui. George Uscătescu era de
părerea că „așa-numita artă dezumanizată este o mare absurditate. Orice artă
corespunde schimbării structurilor imaginare ale timpului ei”.
În context general, literatura
contemporană simte necesitatea de a-și reînnoi practica și teoria, de a
descoperi altceva decât este, poate
chiar până în liberalismul, uneori permisiv până la iresponsabilitate a
postmodernismului, care tot amână să recunoască onest că, de fapt, el nu prea
știe ce vrea, că vorbește/scrie mult, însă irelevant, neconvingător și cu
destule concesii acordate veleitarismului.
Astăzi, în postmodernismul difuz,
în agresivitatea minimalismului vulgarizator noțiunea de artă pare mai ambiguă ca oricând altădată, vizând sau exprimând
tentative modelatoare (ar fi prea mult să se spună: creatoare, de creație)
nespus de contradictorii. Arta pare să fi adoptat irevocabil metodologii și...
neseriozități/iresponsabilități paralizante. Degenerescența pare a fi ștafeta
fumegoasă pe care i-a transmis-o sfârșitul secolului trecut începutului acestui
secol. Prevedea George Uscătescu că arta lumii va fi dominată de „mareea
nihilismului”. Azi i s-ar putea spune: marea minimalismului, în care cam totul
e sub cerințele nivelului artistic de cândva, chiar de până în deceniile
șase-șapte ale secolului trecut. Azi, când e atât de șubredă evaluarea cât de
cât corectă a valorilor; oggi, quando
tutti ci chiamiamo grandi, cum ar zice amar-nedumerit italianul. În o
parte, deloc de neglijat, a literaturii de azi multe componente rămân
nepoziționate, neconturate cât de cât explicit, credibil; sunt indeterminabile,
gata de metamorfoze – se pare – spre mai rău, care pornește de la timpurile,
când au prins a fi lansate ecuații fără rezolvare, jocuri gratuite de tot
soiul, provocări de tensiuni și corespondențe cu niște absențe.
Minimalismul este trâmbițat de
adepții săi într-un spirit ostil sau depreciativ față de adevăratele valori
artistice. Sunt împinse/izbite în prim-plan împănări, împelițări de oarece
texte ce trezesc sau consolidează prejudecăți, încurajează prostul gust, lenea
de gândire și percepere estetică a eventualilor cititori, stimulează
obtuzitatea contestatoare de estetică de dragul contestării și din puțină
pregătire intelectuală. Deja nu mai avem cum crede că poezia este mărturia
virtuților demiurgice ale logosului, chiar dacă aceasta nu înseamnă că ea nu
rămâne în continuare necesară pentru modelarea și întreținerea unei stări
spirituale elevate a unei părți – din păcate nu prea mari – a omenirii.
E tot mai persistent sentimentul că
am trăi timpuri în care se îngustează uriașa panoramă de reflecții estetice,
dar și filosofice. Neaveniții vor să recroiască, să ajusteze dimensiunile
spirituale ale lumii la proporțiile propriilor persoane minime. Nitam-nisam,
apar așa-zișii minimaliști-nihiliști cu program, care mie mi se par niște
extremiști vulgarizatori în câmpul artelor, afișându-și cinismul în melanj cu
mediocritatea. Minimalismul e bivuacul de strânsură al veleitarilor care dau
drumul în versificații sau fel de fel de acrobații vulgarizante bicisnicelor
idei comune, ba chiar mai mult comunale, în veșmintele lor de rând, ale
oralității, și de rândașe la gura tuturor. În textele minimaliștilor nu se
întâmplă estetizarea obișnuitului, banalului, cotidianului, ci, din contră, e
și o mai acută banalizare a acestora, o stradalizare
și jar(A)gonizare a lor, de care, de
altfel, strada cu populația ei pestriță nu catadicsește să ia legătură, prin
lectură. Nici că se putea altfel în situația în care anarhismul, relativismul
rahitic și iresponsabilitatea au cuprins domeniile care cândva erau ale esteticii.
Astfel că minimalismul împins spre
nihilism înseamnă subminare, minare, devastare, demolare axiologică. De regulă,
promotorii, născocitorii lui se lasă încântați de pseudovalori, kitsch,
ajungând prizonierii preceptelor dubioase, tulburi ca apa sâmbetei, paradoxul
mai constând în faptul (agresiv!) că dânșii țin să dea evidența involuției,
pripășite în discursuri „flocoase”, drept evoluție. Renunțarea la literatură,
cum a fost înțeleasă și creată în decursul istoriei sale, o dau drept literatură.
Abaterea de la criterii valorice – drept oarece valoare.
Minimaliștii nu au ars treptele, nu
au distrus... fusceii scării de care vorbim, ci i-au exclus, cantonându-se la
hurtă pe rețele sociale... aculturale, atacate cu fel de fel de bâiguieli
pseudo-literare; rețele ce dau în vileag conglomerate de persoane unele mai
slab școlite decât altele, dintre care se auto-recrutează „creatorii” de tot
felul, în cazul celor ce vor să ajungă scriitori preluându-se, brut, limbajul
jur-împrejurimii, fără a-l impulsiona cu energie și sugestivitate artistică, ci
lăsându-l așa, șters, tern din cauza fireștii aplatizări logice. Sunt profilate
texte alcătuite nu din propoziții, ci din compoziții întâmplătoare de cuvinte.
Autorii lor nu-și pun problema coerenței semantice, ci, poate, doar pe cea a
avansării în ambiție. Nu au, cum ar fi spus Valéry, „cap dăruit cu invenție
poetică”.
Mai totdeauna puțin dotați pentru
artă, minimaliștii cum ar recurge la filosofie, metaforă, modelări stilistice
plastice? De unde, dacă ei nu pre știu ce e literatura? Astfel că asaltul
lexicului trivial în pretenția unor vehiculatori ai lui de a-l considera artă a
cuvântului nu poate fi decât unul provizoriu. Tristețea e însă că acest
provizorat poate dura cam mult de aici încolo, ducând și ținând arta în
impostură și zicând că, din păcate, aceasta ar fi în criză iminentă. Ei vor
întreține amatorismul dus spre vulgarismele mârlănești ale gangurilor sordide.
Iar când vezi atâta kitsch, atâta minimalism/nihilism nu prea ai curajul să
crezi că arta va rămânea miracolul care să găsească perpetuu forțe și
înțelepciune, pentru a se opune unei finalități a ei forțate de antiartă.
Pentru că minimalismul, anarhismul nu înseamnă doar disoluție estetică, ci și
disoluție etică.
O fi existând, probabil, și minimalism
ceva mai... nobil, mai de suportat. Cumincior, curățel. Însă, în mare,
minimalismul e mizerabilism. E mai curând un viciu decât un principiu de
creație. E o neputință, sterilitate. E un imbold bolnăvicios spre morbiditate.
Tresare și crede că are motiv de creație de îndată ce vede o groapă de gunoi.
Minimaliștii par a fi personaje
neexperimentate, sau poate iresponsabile, manfișiste, puse pe trăit repede în
scris (acesta mult mai puțin ca literatură autentică), decretând, anunțând,
detestând, post-talentând etc. Trăit
repede, dar nu și dens, în sens și celelalte care le presupune creația
serioasă.
Pe de altă parte, parcă în răspăr
cu minimaliștii, se „manifestă” retrograzii. Astfel, dacă citești unele texte
din anumite reviste, declarate de cultură și literatură, ai impresia că deloc
puțini contribuabili la împlinirea sumarului sunt înțepeniți în clișeu, în
banalitatea atemporală, ei neștiind, nesimțind ce timp e afară, în istorie, în
literatură, ce suflu estetic animă lumea modernă (...serioasă) și, deci, aceste
insensibilități provinciale ar ține chiar de deficiențele ce ar trebui să
intereseze psihoanaliștii și nu analiștii literari.
Așadar, astăzi, când se răspândesc
catastrofal fel de fel de texte sinuoase, avariate esteticește, etic și
elementar sintactic; când în loc de o posibilă evoluție a expresiei, în genere
a existenței literare parcă s-ar vedea tot mai mult semnalmentele unei
involuție dizgrațioasă spre primitivizare, scriitorul serios e printre cei care
apără prezența indiscutabilă a culturii în literatură, ba chiar înțeleg
literatura ca pe o discretă jubilație a inteligenței, a culturi impregnate în
text ca lumina în cristale. Pentru că e de crezut (și de sperat!) că literatura
lumii e, totuși, destul de matură, pentru ca să-și permită goana după
senzaționalism minimalist-sportiv. Prin urmare, „se adaptează” / integrează
într-o astfel de lume și stare de creație și... anticreație fiecare cum îl duce sau îl îndrumă propriile intuiții, harul,
inteligența și perseverența. Pe unii nu-i îndrumă deloc.
Ceea ce s-ar putea numi propria-ți
ipostază definitivă, de scriitor, e mișcătoare asemeni orizontului ce se
depărtează în măsura în care înaintezi spre el. Însă este important că, chiar
de nu atingi limitele orizonturilor interioare, înaintezi totuși, parcurgi
distanțe, descoperi lucruri noi, te maturizezi ca destin și experiență a
pelerinajului estetic. Pe un anume drum te călăuzește talentul sau tu trebuie
să călăuzești talentul. Și nu ar fi rău să ai un triplu talent: Talentul
propriu-zis, talentul de a te lăsa călăuzit de talent, talentul de a călăuzi
talentul. Într-un timp concret, în latentele, dar iminentele metamorfoze
existențial-filosofice, ideatice, de opțiuni, ca permanentă, iminentă
contemporaneizare.
Mișcarea
literară
Nr.
4, 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu