Leo BUTNARU
PAGINI DE JURNAL CU LAURENȚIU ULICI
17.XI.1990
Bacău, Zilele
revistei „Ateneu”. La hotelul „Decebal” îl cunosc pe
Laurențiu Ulici care își uimea confrații băcăuani prin erudiția sa literaturologică. Aceștia alegeau, în
mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a
răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica scriitorul. Se
ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o alegere. O fac, spunându-i
numele lui Sergiu Adam. Ulici interoghează. Însă... eșuează. Nu l-a ghicit pe…
A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa
„înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.
Marea surpriză: la Centrul Internațional „George Apostu” sunt declarat unul
din laureații premiului revistei „Ateneu” pentru poezie și publicistică. (Am publicat
aici două eseuri și un grupaj de poeme.) Primesc distincția împreună cu
reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurențiu Ulici
(critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmânează
Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeași zi,
împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”.
Atmosferă excelentă. Adolescenți bine instruiți, curioși. Cineva citează din
poezia… mea. Surprins. Flori și autografe. Manolescu îmi solicită versuri
pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”...
Destăinuirile deloc plăcute ale lui Ulici la adresa lui V., L., D. etc.
Pavel Savin, secretar literar la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău, prezent și
el la discuție, remarcă… remarcabil! – „Cum să-l aibă la inimă, dacă el, D.,
vine la români cu ținută de reprezentant al… Uniunii Sovietice?”. Firește, prea
multă politică, laudă plângăreață – în loc de artă, estetică, sentiment și gând
ales. Aceasta îi supără pe Manolescu, Ulici, pe alții care nu țin la Păunescu.
Alături de ai noștri, Ulici făcu... praf din Ioan Alexandru… De, pluralism și
tulburare de opinii… Să ne ascultăm…
10-14.II.1991
La Chișinău ne fac o vizita de
răspuns colegii Mircea Dinescu (președinte USR), Ana Blandiana, Sergiu Adam,
Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Elena Ștefoi, Adrian Popescu...
Din program: discuție anul literar
1990, seară de poezie
17.XI.1994
Croaziera
a peste 300 de scriitori europeni pe nava grecească „World Renaissance”. La
Constanța, de cum se luminase și coborârăm în oraș, aparatele de fotografiat
sunt puse pe exotisme: niște specimene cu rânduri-rânduri de fuste aprins
colorate, o trăsură patriarhală trasă de măgăruși, altele... Iau aminte că
bunii noștri confrați ucraineni cam fac exces de zel în îngroșarea culorilor,
comentând unele momente cu destul vitriol în voce. Îi înțeleg: au simțit că
vizita
La
Constanța au urcat pe navă Laurențiu Ulici și Marius Tupan.
22.XI.1994
E trist că, uneori, ne arătăm ostili, neloiali față de vreun coleg. Cum s-a
întâmplat, pe navă, la seara dedicată delegației române. Surprinși că
organizatorii i-au oferit cuvântul de deschidere unui scriitor de la Chișinău,
unii – câțiva – colegi din dreapta Prutului încercau să-l bruieze pe A., care,
fiind prieten mai vechi cu Peter Kurman, scriitor suedez, unul din
organizatorii croazierei, nu putu să refuze propunerea nordicului de a rosti
câteva cuvinte de salut. Unde mai pui că textul l-a potrivit de comun acord cu
Ion Pop, om inteligent și cooperant. În același timp, mă întreb de ce nu a fost
solicitat Laurențiu Ulici, președintele USR? Era tocmai cazul... cazurilor! Sigur,
aceasta putea trezi nedumerire, putea să semene a oarecare sfidare. Poate că la
mijloc să fi fost și partidele nocturne de poker în salonul mare... Cine
știe?... Important e să nu se ajungă la vijelie, nici între noi, nici pe mare.
24.XI.1994
Atena. Zi pe care i-o dedicăm, cât e (... mai lungă
decât veacul), metropolei grecești. Cu Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceau și
Adriana Babeți hoinărit-am pe Acropole. Ceilalți, în grupuri-grupulețe, făceau
același lucru. De pe marginea prăpăstioasă a dealului (s-ar putea spune –
muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar, privind peste împrejurimile
arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos, departe, dă o superbă pereche
de rime:
„O. K.,
Popor de zei!”
Laurențiu e cel mai versat în periplu, pentru că l-a făcut și altă dată; ne
inițiază și pe noi, sumar și neostentativ. În genere, Ulici pare a fi juma-juma
ca stare sufletească: uneori volubil, extravertit, alteori – introvertit,
aproape taciturn. Secunda stare e foarte firească pentru cel care a petrecut
mii de ore de concentrare în fața tablei de șah.
În Piața Sintagma Laurențiu Ulici telefonează la București – minunea
simplificată a telefoniei: cartela ... globalizării! – anunțând pe cineva din
subalternii de
Urcând Areopagul
așezându-se pe stâncile lui tocite
turiștii mai fumează câte o țigară
acolo
unde Oreste fu judecat de tribunal
pentru că
și-a ucis mama...
Domnilor! Poate mai lăsăm puțin
fumatul
amintindu-ne că exact pe aceste
steiuri
pe care stăm noi cu fundul
lustruindu-le cu pânza aspră a
blugilor
a predicat apostolul Pavel
convertindu-l la creștinism pe
senatorul Dionysos care
schimbându-și un „Y” pe un „I”
(adică
punând punctul pe Z (grec))
prin grație divină ajuns-a Sfântul
Dionisie Areopagitul.
Lăsați fumatul doamnă și priviți în
jur:
Acropole Partenonul Templul Atenei
Agora Biblioteca lui Hadrian
în depărtare – calcarul alb al
Licabetului și
p r e t u t i n d e n i
Iliada și Odiseea dar mai cu seamă
p r e t u t i n d e n i Homer...
(Poemul i-l dedic lui Laurențiu Ulici.)
2.IX.1992
La USM desfășurăm Zilele
Blaga, având mulți invitați de la Cluj, București, Bacău etc. Seara – alarmă!
Sunt telefonat pe la ora 23.00: Laurențiu Ulici, Petre Stoica și Sergiu Adam au
pană de motor undeva la 16 kilometri de vama Leușeni (spre Chișinău). Telefonez
la restaurant, la hotel, unde mai rămăseseră cu oaspeții Cimpoi și Suceveanu.
Ghinion: „Au plecat acum câteva minute”.
În fine, dimineața îl văd
pe Ulici la micul dejun, el reușind să vină cu o mașină de ocazie. Supărat, și
pe bună dreptate. Urc în „Volga” USM, mai iau un șofer, câteva sticle cu vin,
apă minerală, gustări – și gonim spre satul Bujor, de unde să-i recuperăm pe
Stoica și Adam. La volan fusese Ulici. Defectul: se spărsese chiulasa.
Cu scuzele de rigoare, cu
dulceața vinului, repar cumva gafa. Stăm la umbră de nuc cam o oră jumătate.
Pornim pe la 12.00. După anumit număr de kilometri parcurși, se încălzește
motorul „Volgăi” cu care remorcăm „Dacia”. Căldură infernală, aer fierbinte. Ne
mișcăm anevoios, din popas în popas. Fierbe apa în radiator. În urma noastră
oprește o altă „Volga”, cu care este recuperată o altă limuzină. Șoferul ne
strigă: „Voi ce faceți, ceai sau cafea?!” Pentru că apa din radiator
clocotește…
Zilele Blaga trec fără
excese și „abateri grave”. Doamna Dorli Blaga nu produce mare impresie. De
altfel, nici Gabriel Bacovia (mai ales...). Necomunicativă, greu vorbitoare,
pare ursuză și blazată.
La un moment dat, Laurențiu
Ulici zice că-mi va face marea surpriză de a-mi acorda, pentru valoarea celor
publicate în presa USR, Premiul revistei „Luceafărul”. Știu eu… Nu mă
autoflatez prea mult, dar aș vrea să cred că distincțiile le merit cu adevărat…
Am reușit să realizez două
dialoguri, cu Petre Stoica și cu Laurențiu Ulici, „forțându-i” să accepte
neparticiparea la unele acțiuni în favoarea pugilismului întrebări-răspunsuri.
Lică Rugină de la Galați
are marea inspirație și generozitate să-mi dăruiască uimitorul volum „Panorama
poeziei universale contemporane”, editat de regretatul A. E. Baconsky încă în
1972. Zău că râvneam această antologie! O împrumutasem, demult, de la Gh. Vodă.
În Chișinău sunt puțini, foarte puțini posesori ai acestei lucrări
fundamentale.
4.IX.1992
Telefonez la București, să aflu cum
au ajuns „naufragiații” Ulici și Stoica. La administrația „Luceafărului”, unde
nimeresc, o doamnă îmi explică pe ton tânguitor că „Dl Ulici a avut o pană de
motor și a dormit o noapte în câmp deschis”. De, e și acesta un eveniment care
se răspândește.
În fine, vorbesc și cu Laurențiu: au
ajuns cu bine, ieșenii au fost specialiști excelenți: mașina a rezistat.
5.IX.1992
Transcriu de pe banda reportofonului
dialogul cu Laurențiu Ulici. Luni trebuie să i-l prezint lui Eugen Cioclea
pentru „Tinerimea Moldovei”.
Telefonează Gr. Vieru, dându-mi
sumarul pentru placheta din seria „Poezii de duminică”. Îmi transmite 36 de
titluri din „Rădăcina de foc”. Încă nu are un titlu de volum. Urmează să-l
găsească.
17.IX.1992
Eugen
Lungu îmi cere permisiunea să facă rocadă cu dialogurile pe care le-am
prezentat la „Sfatul Țării”, mai întâi publicându-l pe cel cu Laurențiu Ulici,
în locul celui programat cu Mircea Nedelciu. („Și acesta foarte interesant, dar
oarecum atemporal, pe când Ulici spune lucruri dure, de anumită actualitate”,
punctează Lungu.)
5.X.1992
De la Galați, prin Al. Condeescu și
contabilul-șef de la Muzeul Literaturii Române, trimit pentru Laurențiu Ulici
două colete cu cărți ale autorilor basarabeni, pe care mi le solicitase.
Majoritatea volumelor sunt din biblioteca mea, având dedicațiile autorilor. Ce
cacofonie trebuie să mai conțină și acea învecinare de autografe!...
31.XII.1992
După ce am programat la computer
diplomele pentru laureați, ajung la USM, fiind întâmpinat de un prelung,
insistent sunet de telefon. E Laurențiu Ulici de la București. Felicitări
reciproce (sărbători de iarnă, nu?), apoi întrebarea dacă aș putea veni pe 7
ianuarie pe malurile Dâmboviței la înmânarea Premiilor revistei „Luceafărul”.
Mulțumesc și promit că voi încerca să ajung la București.
9.I.1993
Pe 4 ianuarie am procurat bilet
pentru autocarul de București. Seara, la Actualități,
aflu despre incendiul care a cuprins o parte din Casa Sadoveanu (sediul USR);
cauza – sobă de gaz lăsată fără supraveghere. Presupun că e vorba de cea din
camera pentru oaspeți, unde ar fi trebuit să fiu cazat și eu. Mare păcat că
flăcările au atacat memoria (și confortul…) literaturii române…
Vede-se că și din cauza incendiului
dragul de Laurențiu Ulici îmi spune pe 6 ianuarie, la telefon, că ar fi bine să
mân la el, ai lui, cu toții, soția, copiii, sunt
9.I.1993
De la Gara de Nord mă ia cu „Fiatul”
său Laurențiu Ulici. Apartament spațios, cu respectiva doză de dezordine și
neglijență care demonstrează că stăpânul prețuiește mai mult altceva: cartea,
lectura, serialele TV, filmele video, tele-știrile, țigara, cafeaua,
îndelungile, meticuloasele și miezoasele discuții telefonice, culcatul târziu
după miezul nopții… Totul pare să aibă sens de tabiet, de ritual
artistic-ușor-boem (boem într-o foarte mică doză, dar de luat totuși în seamă).
Da, și o altă mare pasiune a lui Ulici: bridge-ul. Oriunde în casă, pachete cu
cărți de joc.
Fac cunoștință cu Marius Tupan,
adjunctul lui Ulici la „Luceafărul” și vecinul său de la etajul de sus. În
același bloc de pe str. Apolodor locuiesc mulți scriitori: Eugen Simion, Nelu
Oancea, pare-se Petre Got, alții… La rugămintea mea Ulici îi telefonează lui
Zigu Ornea, anunțându-l pe acesta că a Luat Premiul US din Moldova. Înțeleg că
Ornea îl întreabă de unde știe. „Mi-a spus chiar unul din cei care te-au votat,
cel mai bun poet din Basarabia”. Pauză. După care, Ulici: „Bravo, vezi că ai
priceput despre cine este vorba. Tocmai el, Butnaru e aici”.
Noi, nealintații cu distincții și
adjectivările elitiste, nici nu prea știm cum să reacționăm la auzul lor… După
spusa lui Laurențiu, în cuvântul rostit cu ocazia înmânării premiilor revistei
„Luceafărul” (pe 7 ianuarie, Casa Vernescu, ora 12), Cezar Baltag mă numește
„marele poet din Basarabia Leo Butnaru”. Iar a doua zi, la redacția revistei
„Viața românească” Liviu Ioan Stoicu îmi oferă volumul său de versuri („E
ultimul”, îmi șoptește la ureche, dându-mi de înțeles că are și altele pe cale
să apară), „Poeme aristocrate”, cu următorul autograf: „Cu dragoste frățească
marelui poet basarabean Leo Butnaru, extraordinarei sale distincții morale”.
Evident, în toate cele trei cazuri
s-a exagerat. Sunt, sau aș vrea să fiu un bun autor de poezie; un bun autor
român. Atât.
Cel mai firesc am primit exclamația
lui Petre Stoica care, când s-a anunțat că mi se acordă premiul pentru poezie,
a exclamat necontrafăcut, pare-se: „Bravo!”.
La gala premiilor „Luceafărul” –
lume multă, din abundență; reprezentanți ai presei. Noi, premianții, suntem
solicitați ba de vreo două posturi de televiziune, ba de câteva de radio, ba de
mulți jurnaliști de la presa scrisă. Ce alint, cam… incomodant, frumos
obositor!... Dar cred că am reușit ca inima să nu mi se urce spre creier, să-l…
strâmtoreze. Dacă și sunt oarecât orgolios, sper că nu într-un mod exagerat
până la indecență și nerușinare…
Un la fourchette din care, din motivul „atacului” de presă, nu prea
reușesc să gust.
În ziua înmânării premiilor,
redacția „Luceafărul” intenționa să deschidă o sifonărie, la subsolul Casei
Vernescu. Dimineața, pe la 10.00, Marius Tupan mă ia să-mi arate gospodăria,
dar… sifon nu e și nici nu va fi! Se vede că au înghețat țevile. Laurențiu
enervat, dar nu pe lungă durată. Marius, însă, ca fost colaborator la „Urzica”,
știe a sifona umor și situația se ameliorează.
Insistența lui Geo Vasile,
traducătorul în italiană a lui Eminescu, actualmente colaborator la „Baricada”,
de a merge la o cafea undeva în altă parte. Luăm taxiul și ne ducem la „Magic”.
Istorie cam confuză. Discutăm. El mai notează câte ceva pentru „Baricada”. Și
puțin bine, și nițică dezamăgire. Cu un alt taxi, revin la redacția
„Luceafărului”, pomenindu-mă în vârtejul discuțiilor întreținute de Petre
Stoica (colegii îi spun: Perestroika), Nicolae Prelipceanu, Ștefan Agopian,
Lucian Vasilescu, George Bocșa, George Stanca… Stanca e și el unul dintre
premianți, pentru publicistică; ceilalți colegi cu diplome, și nu numai – Cezar
Baltag – opera omnia, Cătălin Țârlea – proză. Vasile Spiridon (piatra Neamț) –
critică literară.
Peste ceva vreme, cu Ulici și Tupan
ne retragem pe la „casele noastre”. La București se benchetuiește mai puțin
decât la Chișinău. Și nu e rău. Se muncește mai mult. E un ritm de viață mai
alert.
A doua zi merg la redacția „Viața
românească”, să mă întâlnesc cu dl Cezar Baltag pe care l-am solicitat pentru
un interviu. Pe drum, dl Marin, șoferul USR, găsește multe cuvinte frumoase la
adresa poetului Baltag: cuminte, atent, emană o anumită sfințenie. „În genere,
conchide dl Marin, poeții se deosebesc cu mult de ceilalți. Am cunoscut zeci de
ani prozatori, critici, altfel de scriitori, dar ei nu sunt ca poeții. Aceștia
se cunosc și după vorbă, după gest. Au în vorba lor un fel de puritate, de
înțelepciune, de delicatețe…”
La „VR” șampania așteaptă sosirea
mea. Dl Baltag își „înrourează” premiul. Prezenți: Ileana Mălăncioiu, Liviu
Ioan Stoiciu, Petre Got, Florența Albu, Vasile Andru, Victoria-Ana Tupan (soția
lui Marius), Aurelian Titu Dumitrescu, alții. Frumos. Cordial. Cu bună măsură.
Încât, cu dl Baltag, reușim să ne retragem într-un alt birou, unde am și
realizat dialogul pe care ni-l propusesem. Cezar Baltag regretă că nu găsim
timp să mergem la el acasă, pentru că deja mă așteaptă un alt coleg.
Printre alte subiecte de discuții la
„VR” venise și cel despre zodii. În redacție, șeful, blândul, omenosul poet
Cezar Baltag e unicul Leu înconjurat de vreo… 6 Vărsători! „Cam greu, cam greu
îi vine Leului printre Vărsători”, remarcă cineva. Vine replica: „Sub Vărsători
uneori Leul poate ajunge leu plouat”. Bunăvoie generală.
11.I.1993
Cu noaptea (încă lungă, e drept, de
iarnă) în cap, mă telefonează Vasile Vasilache: „Te deranjez, pentru că știu că
te scoli devreme, ca omul gospodar, și mai faci câte ceva, mai redactezi, mai
pui ici-acolo câte un rând…” Are nevoie de telefonul lui X, care a fost, o
vreme, lider de piață, în realitate fiind o paiață mogâldeață, nătăfleață.
Vasilache îmi vorbește și despre dialogul pe care l-am avut cu Laurențiu Ulici:
calculat, zice, speculativ, sofistic… Dar, în genere, acceptă… Numai că, de nu
ar accepta, ce s-ar schimba?
27.I.1993
Ieri, îl telefonez pe Laurențiu
Ulici, felicitându-l cu ocazia preluării „sceptrului” unionist-scriitoricesc
(el vorbea de o US comună…) sau, mai adecvat zis, a dârlogilor acestei
organizații aruncate în toate părțile de bolovănișul economic, politic și al
organelor de tot soiul. Laurențiu propune ca, pentru început, să facem o masă
rotundă cu o anumită temă la Chișinău, unde să vină de la București vreo 7
colegi; apoi, la sfârșit de mai – început de iunie să ne reîntâlnim pentru
continuarea colocviului la Casa de Creație de la Neptun. Cred că ar fi bine ca
la sf. de martie – înc. de aprilie, când vom avea manifestările Nichita
Stănescu, să continuăm chiar prin masa rotundă de care zice Ulici. Cimpoi și
Suceveanu acceptă ideea.
28.I.1993
Aseară târziu, pe
la fără un sfert miezul nopții, TVR, în cadrul emisiunii „Simpozion”, a dat
aspecte de la Gala Premiilor „Luceafărul”. Sanda Vișan a ales secvențe din
dialogurile pe care le-a avut cu Ulici, Baltag, Butnaru și Stanca. Eu am citit
și versuri. Oricât de târziu o fi fost, mă telefonează Vasile Gârneț – „ca să
fiu primul care te felicită”, zice, spunându-mi că am vorbit bine. Pare-se,
într-adevăr m-am descurcat, răspunsurile fiindu-mi cursive, clare și un pic
ingenioase. Dar… sigur, altceva, altceva este important; mai important.
9.II.1993
Citesc pe alese (p. început mă
opresc la nume de autori cunoscuți mie, direct și din lecturi) din „Prima
verba” (III, 1977–1979) a lui Laurențiu Ulici, amintindu-mi că, în ianuarie, la
București, l-am întrebat dacă în procesul muncii folosește notele, fișierul.
Laurențiu răspunse: „Niciodată. Totdeauna m-am bizuit pe memorie. Puteam
memoriza, ca printr-o metodă fotografică, pagini întregi… Ce-i drept, deja
memoria cam prinde a mi se subția… Probabil, de aici încolo o să recurg și la
fișe”. Trebuie să mai amintesc că memoria sa e și a unui foarte bun șahist.
Așadar, pe cine cunosc personal
(sau: și personal) din „Prima verba” a lui Ulici? Virgil Mihaiu, Ștefan
Agopian, Mircea Nedelciu, Al. Dobrescu, Nic. Fruntelată (fugitiv, foarte),
Mircea Goga, Dumitru Pricop, Ion Roșu, C. D. Zeletin, Apostol Gurău, Grid
Modorcea, Traian Olteanu, Teodor Parapiru, Ioan Adam, Petru Creția… Diferiți ca
vârstă, dar, în principiu, la vremea debuturilor (1977-1979) fiindu-mi colegi
de generație: eu am editat prima carte în 1976.
26.III.1993
Ieri trebuiau să sosească Marin
Sorescu și Ioan Alexandru.
În „România literară” din 20 martie
Laurențiu Ulici, la rubrica Poeți
basarabeni, scrie: „De curând mi-au parvenit câteva plachete dintr-o
colecție editată la Chișinău, intitulată Poezii
de duminică și îngrijită de poetul și eseistul Leo Butnaru. Între acestea,
poezii alese din Bacovia, Blaga și Voiculescu erau și trei semnate de autori
basarabeni de azi din a căror creație Leo Butnaru a selectat texte definitorii,
în intenția, probabil, de a «prinde» sunetul original”. După care se referă la
plachetele lui Busuioc, Esinencu...
12.V.1993
Alaltăieri, cu vreo cinci zile
întârziere, ticluiesc pentru Laurențiu Ulici o telegramă de felicitare: colegul
a împlinit 50 de ani. Iată textul aproape banal, dar și cu unele calități,
probabil: „Iubite coleg blânda ninsoare a petalelor de mai ne duce cu gândul la
tânăra dumitale vârstă și la cărțile cu care ți-ai jalonat destinul și ai
înnobilat literatura română La anul și la mulți ani dragă Laurențiu Ulici Îți
urăm multă sănătate bunăstare sufletească Te îmbrățișăm frățește USM”.
24.VI.1993
Miercuri, 16 iunie, pornirăm cu
trenul spre București, de unde aveam să plecăm la colocviul
„Publicul-Presa-Puterea”, pus la cale pe litoral, la Costinești. Ambasada
Română avusese grijă să ne pună la (înde)mână bilete dus-întors.
La Gara de Nord, în București, ne
întâmpină dl Denis Duțescu, reprezentant al Guvernului, și dl Colea, alias
Nicolae Dumitru de la Radio România Internațional. Mergem la instituția
pomenită a doua în propoziția precedentă, ne primește dl director Ionescu.
La ora 15.00 venim în Piața Unirii,
de unde are a porni coloana de autocare. Îl întâlnesc pe Laurențiu Ulici, care
stă la cumpănă: să meargă sau nu? În fine, n-a mai venit la Costinești. N-au
venit și mulți alții din cei anunțați în registru – Pleșu, Manolescu etc., pe
de altă parte – Păunescu, Vadim Tudor. N-au venit nici chiar comicii actori
Lăzărescu și Muraru…
8.IV.1994
Aseară, la „Actualități” TVR s-a dat
reportajul despre inaugurarea la sediul USR, Casa Vernescu, a unui club de
bridge. Și la ceremonia deschiderii, și la masa de joc îl văd pe prietenul
Laurențiu Ulici. La partidă – cam încruntat, vede-se că îi mergea cam prost.
Azi îi telefonez, mă interesez și de zvonul dacă pleacă, precum se spune,
atașat cultural la Paris. Nu, nu pleacă. Ce face revista „Luceafărul”? Poate că
în zece zile reapare. Să dea Domnul…
4.V.1994
Ieri, telefon de la Laurențiu Ulici.
Problema: să afle cine este ne-onestul director al editurii „Hyperion”. Din nou
e revoltat Gellu Naum, care mai avusese conflict pe bază de piraterie cu
această instituție. (Întru aplanarea neînțelegerilor, plecaseră doi
reprezentanți ai „Hyperion”-ului. Marele suprarealist a primit ceva onorariu,
în contul muncii prestate i s-a transportat și un televizor color.) Însă
editura chișinăuiană continuă să lanseze opere literare traduse de Naum (de
data aceasta un Stendhal), fără să-l pună la curent pe românizatorul lor. Unde
mai pui că pentru respectiva lucrare (deocamdată nu știu care) distinsul poet
are încheiat contract cu editura „Moldova” din Iași.
Ulici nu avu cum să găsească pe
cineva la telefon, la „Hyperion”. In corpore, personalul e într-un nedeclarat
concediu forțat pe cont propriu, din cauza instabilității și tâmpeniilor de
piață.
Laurențiu Ulici îmi spune că marea
adunare a scriitorilor români va avea loc pe 16 mai la Teatrul Național din
București. Suntem invitați și noi, vreo 6 persoane.
5.I.1995
O! astăzi critica literară nu se mai
teme că ar putea fi considerată literatură, sau chiar caută să pară sau să fie
așa ceva, literatură propriu-zisă. (Vezi momentul ce vine la temă din dialogul
meu cu Laurențiu Ulici: „L.U.: Ideea de a face literatură și nu un gen sau
altul literare este una de tip postmodern. Deci, eu nu scriu proză, nu scriu
poezie, nu scriu critică, ci scriu literatură. L.B.: Laurențiu Ulici scrie în
continuare critică sau a trecut și el la literatură în accepție postmodernă?
L.U.: …cred că nu este rea ideea să scrii și literatură postmodernistă”.)
Dar, domnilor postmoderniști, au
existat și timpuri când criticii se respectau ceva mai mult. Citez din
„Caietele” lui Camus: „De teama de a nu fi taxată drept literatură, critica de
artă se străduiește să folosească limbajul picturii, și tocmai atunci devine
literatură. Trebuie să ne întoarcem
8.VII.1996
Săptămâna trecută – vizita unui grup
de colegi din dreapta Prutului: Ulici, Flora, Albu, Tupan, Bittel, Angela
Martin, Dimisianu, Boerescu, Stoiciu, Lucian Vasiliu, Dumitrescu (Aurelian), Andru,
Ghiu, alții. Discuții, unele nemulțumiri, accente deplasate crunt din sfera
literaturii în balonul politicii.
Sâmbătă, 6.VII, întâlnirea unor
(mulți) oameni de artă cu Ion Iliescu și Mircea Snegur la Palatul Republicii. O
impresionantă expoziție de carte editată în România. Într-o noapte, citesc
confesiunile scurt-sacadate ale lui Petre Dumitriu dintr-un volum semnat de
George Pruteanu.
3.IV.1997
Conferință
USR. Consiliul – 51 de membri. Președintele ales doar de membrii Consiliului.
Sântimbreanu îl propune pe Iaru, Florin refuză. Secretarii de filiale au
dreptul să participe la ședințe, însă nu votează. Juriul premii 1996.
Ștefănescu se recuză: „Am carte, vreau să candidez la un premiu”.
Ulici este ales președinte USR: 40
de voturi valabile, 30 pro. Din programul său: primele 20 de librării deschise
de USR au adus beneficiu 20 de miliarde. A se trimite masa acasă scriitorilor
nevoiași, care nu se pot deplasa.
Ulici propune vicepreședinții: Iaru
(neremunerat), Uricaru (remunerat). Iaru refuză: „Mă duc la bani mai mulți”.
Secretar la Iași – Mihai Ursachi.
Juriul: Ungureanu, Olăreanu, Holban,
Mircea, Cristea, Naghiu, Tupan, Bălăiță, Mihăieș, Manolescu, Boerescu.
2-7.VIII.1997
Colocviu împreună cu unii colegi din
dreapta Prutului: Laurențiu Ulici, Ion Mircea, Sergiu Adam, Gabriel Dimisianu,
Alexandru Ecovoiu, Ovidiu Dunăreanu de la Constanța, Emil Iordache, Cassian
Maria Spiridon, Nichita Danilov, Viorel Savin, Mariana Codruț, plus finanțistul
Mihai Chicuș ș. a. Discutăm
Trasăm unele acțiuni concrete pentru
Filiala Chișinău a USR. Ni se promite o mașină de scris, anumite fonduri
bănești pentru ajutoare sociale și cheltuieli curente.
Fotbal împreună cu Ecovoiu,
Esinencu… De altfel, am citit romanul „Saludos” al lui Sandu.
Alexandru Ecovoiu mi-a adus de la
București nr. 25 al „Luceafărului” în care sunt publicate și trei proze scurte
de-ale mele. Îmi vorbește… incomodant de elogios, lăsându-mi romanul său
„Stațiunea”. „Să știi că dăruiesc cărțile mele doar celora pe care-i presupun
cu adevărat în stare să citească literatură. Prozele tale m-au convins că
trebuie să-ți las cărțile”, zice.
3.XII.1997
La Focșani,
Laurențiu Ulici vorbea de antologia sa „O mie și una de poezii” în 10 volume,
preț – circa 150 de mii de lei. Nu am găsit că e potrivit să-l întreb câți și
ce autori din Estul Moldovei a antologat. Ieri, editorul E. Proca îmi spune că,
19.XII.1997
Carusel de evenimente culturale,
literare etc. Ieri, la Salonul literar „Miorița” de la B-ca Națională o ședință
aniversară în cadrul manifestărilor general-jubiliare ale acestei instituții
care împlinește, pare-se, 165 de nu de la fondare.
M-am pomenit polemizând cu cei care
reamintesc frecvent de renașterea noastră națională, între Nistru și Prut, de
după 1990. Cum, renaștere? Că doar nu am fost pe muchia trecerii… dincolo.
Poate că ar fi vorba de o rezistență întru păstrarea ființei noastre naționale.
Nu am murit, ci am rezistat. Oprimați, sancționați, întemnițați, dar nemurind,
ci rezistând. Care ar fi noțiunea adecvată pentru a defini perioada dintre
1944-1991?
Surpriză: ne alegem fiecare cu câte
un set (10 volume) din antologie lui Laurențiu Ulici „O mie și una de poeme
românești”. Dintre prutonistreni – 10 autori.
29.XII.1997
Telefonează dragul de Sergiu Adam de
7.VIII.1998
Accidentul lui Laurențiu Ulici în
Italia, la mijlocul lunii mai. Era el la volan. În mașină – Eugen Negrici,
Adrian Popescu. Plouase, s-au rostogolit într-un șanț. Le-au avut de suferit
câte două-trei coaste. Adrian a reluat fumatul, după vreo 15 ani.
15.IX.1998
La b-ca „Onisifor Ghibu”, Chișinău, lansarea antologiei
lui Laurențiu Ulici „O mie și una poezii românești”. TV, radio, presa.
1.XII.1999
Din cele rămase în afara jurnalului: călătoria la Sighetu Marmației,
împreună cu Cassian Maria Spiridon și Valeriu Stancu. Premiul Mare „Marin
Sorescu” pentru antologia de autor („Iluzia necesară”, ed. „Eminescu”).
Laurențiu Ulici se întorcea din Ungaria, unde tratase probleme de colaborare cu
US de acolo. Împreună cu Ulici, plus doi oaspeți din Belgia, am vizitata Muzeul
Lemnului.
28.VI.2000
Anul acesta, la întrunirea București-Chișinău (20-23 iunie) au participat
Laurențiu Ulici, L.I. Stoiciu (în sfârșit, i s-a înmânat premiul USM pe anul
1996!), Anghel Dumbrăveanu, Nicolae Turtureanu, Hofman (traducător din
germană), Camelia Leonte, Doina Popa, Draga (scriitor sârb)… Și mai cine? Nițel
ciudatul, angoasatul Mihail Grămescu.
7.VII.2000
În numărul de azi al ziarului „Flux” este inserat un interviu cu Laurențiu
Ulici, care a fost la Chișinău între 20-22 iunie,
2.VIII.2000
O tentativă de a obține câteva pagini de la Laurențiu Ulici despre
Colocviul de la Neptun: la telefonul mobil, îl trezesc în… vila scriitorilor de
21.X.2000
Am fost printre cei care au deliberat în juriu,
laureați ieșind Moldovan, Zubașcu, Ploscaru, Alexiu, Onul ș. a. Bineînțeles, ca
totdeauna, cu ușoare complicități, reveniri, rocade și șicane.
31.X.2000
Ieri seară, aflându-se de gardă la ziar (campanie
electorală!), Gheorghe Pârja îmi telefonează din Baia Mare. Spune că pe
Laurențiu Ulici l-a găsit la mobil hăt în Praga! Jucăuș, Pârja-i zice: „Te rog
să-i transmiți salutări lui Václav Havel”. Ulici: „E chiar aici, suntem
împreună”. Mde, ce mică-i Europa asta numită… continent! În special pentru cei
care pot călători cu celularul la brâu.
2.XI.2000
Visez… mănuși. Dar nu aruncate a chemare la duel. Ci
oarecine – dar nu un medic – își potrivește mănuși de gumă galben-străvezii,
pentru a face ceva, însă numai nu o operație chirurgicală. Cartea de vise
spune: mănușă – vei fi înalt apreciat.
Când, unde, de cine? Pentru că eu voi pleca la ședința de Consiliu a USR, la
care vor fi apreciați sau poate depreciați alții. S-ar putea isca o oarecare
furtună de opinii, ambiții, interese. Presupun că se va pune în discuție și
posibilitatea de „a umbla” la statut, vorba fiind că în el se stipulează că un
președinte poate să dețină un mandat nu mai mult de două termene. E cazul
prietenului Laurențiu Ulici. El de fapt a și declarat în presă că se va retrage
din post, nu va mai candida. Dar, din câte am înțeles, nu este exclusă
intervenția unora de a căuta modalitatea ca Ulici să rămână în post încă un
termen. Eu sunt de aceeași părere: să rămână, merită cu prisosință. Așadar,
pentru atare deznodământ ar fi necesară o modificare de Statut care e posibilă
doar
16.XI.2000
O veste cutremurătoare, pe care mi-o dă Cristina Saka,
secretara USM: a murit Laurențiu Ulici împreună cu șoferul! I-au găsit
asfixiați în mașină, nu departe de Galați, de unde a telefonat. (Dar pare a fi
inexactă cutremurătoarea verste.)
Ce-ai făcut, Laurențiu?! Și tu, Costele?! Pe ambii,
i-am văzut pe 3 noiembrie, la Consiliu. Ce zădărnicie! Ce facem? Mergem la
funeralii? Să telefonăm la București, să aflăm ce și cum. Laurențiu a fost
senator. Ce fel de funeralii va avea bietul de el? A căzut jertfă demenței care
se numește campanie electorală! Văzusem și eu, la Focșani, ce se întâmplă:
Iliescu, ceilalți, agonie, oboseală, încrâncenare, lipsă de luciditate… Dar
Ulici a fost un om extrem de lucid… Numai că… mare e confuzia și turbulența
generală… Dumnezeu să te odihnească în pace, prietene… Într-adevăr, s-a stins
unul din bunii mei prieteni și susținători căruia îi datorez mult…
Arcadie află detalii: Ulici și cu șoferul s-au aflat
într-o casă sau într-o cabană de pe undeva pe lângă Brașov, unde opriseră de
mas.
20.XI.2000
Ieri, duminică, m-am întors de la București în buzunar
cu o batistă la un colț cu un muc de lumânare înfășurată în ea, la un alt colț
– învelită o monedă, ceea ce ar însemna ortul de trecere a sufletului dincolo,
peste apa Styxului. Astfel m-am întors de la înmormântarea lui Laurențiu Ulici…
Vineri, a trebuit să decid: sau rămân la botezul
finului Nicușor, nepoțelul regretatului prieten Nicolae Vieru, sau plec la
București, care numai bucurie nu putea să fie, ci – durere, cutremurare,
nedumerire, deznădejde avea să fie... Scriu pe versoul tabloului portret al lui
Nicolae Vieru (autor Aurel Guțu, prin 1974) cuvinte de bine și de frumos pentru
nepoțelul lui Nicolae, finul nostru Nicușor, i-l transmit Eugeniei Dumbrăveanu
ca să i-l ducă Zinoviei la Catedrală, la săvârșirea botezului, când era
creștinat pruncul, îmi pun ceva, sumar, în geanta de voiaj și o iau spre gară.
A doua zi dimineață, în Gara de Nord, îmi beau cafeaua
neagră și amară, gândindu-mă că la ora 6.15 din trenul de Iași, „Moldova”, ar
putea coborî și vreun prieten, cum mi se întâmplase pe 3 noiembrie, ziua în
care aveam să-l văd pentru ultima oară pe Laurențiu, când ne regăsirăm tot
acolo, în gară, cu Lucian Vasiliu. Însă nu coboară vreun prieten, îmi beau de
unul singur cafeaua și singurătatea, ciugulindu-mi abătut felioarele de cartofi
prăjiți, specialitate McDonald’s. Într-o
pungă de plastic în care o florăreasă de la gara din Chișinău turnase puțină
apă, legând-o la gură, pungă pe care am pus-o în altă pungă, cu verde și negru,
am un buchet de dumitrițe, flori de toamnă, aduse pentru Ulici. Ies din gară,
luând-o pe Griviței pe jos. Cam frig. Apoi, ca de obicei, – la stânga, pe
bulevardul Dacia. Încă vreo 200 de pași și dau colțul la dreapta, până la foarte
apropiata poartă a Casei Sadoveanu de pe Calea Victoriei 115, intrând în curtea
USR. În prag, dar nu pe trepte, ci jos, pe pavajul din piatră de râu, stă și
fumează Mihai Chicuș, directorul economic al instituției. Spune că, noaptea
întreagă, doar el și Eugen Uricaru au stat de veghe la sicriul lui Laurențiu.
Ba încă un biet sărman, vreun om al străzii care, văzând lumină, a intrat să se
încălzească și căruia i-au dat ceva de mâncare și de băut. De sufletul lui
Laurențiu Ulici, președintele Uniunii Scriitorilor din România. Acel dintâi
„Bogdaproste” rostit de un om străin ce a stat și el la priveghi de scriitor ce
pleacă pentru totdeauna de pe pământ – în pământ.
Înăuntru, în holul înnegurat
(oglinzile, enorme, sunt acoperite cu pânză cernită) îi găsesc pe Eugen Uricaru
și Horia Zilieru. Și pe Laurențiu Ulici, într-un potop de flori și de coroane.
Peste câteva minute vine și poetul Ștefan Cămărașu (din Sighet, pare-se, de pe
meleagurile maramureșene de care era foarte legat Ulici).
O vreme, stăm muți,
înmărmuriți la căpătâiul lui Laurențiu. Apoi începem să discutăm de una, de
alta, de viață – mai puțină, de moarte – mai multă. De
Ceva mai târziu, la masa de
pomenire, senatorul și scriitorul Paul (și mai cum? Sichitiu? Sau altfel?), cu
care Laurențiu Ulici mersese în Făgăraș la lansarea unei cărți a acestuia,
povestea că, dimineața, s-a dus să-i trezească pentru masă, dar ieși din casă,
zicându-și că cei doi, Laurențiu și cu Costel, aveau niște înfățișări oarecum
ciudate, nițel grotești. „Vede-se că le-a plăcut pălinca de aseară…”, se gândi
colegul de Senat al lui Ulici, cu toate că Laurențiu nu era un băutor forte.
Dar, mai apoi, intrând altcineva, iese și zice îngrozit: „Domnule senator,
șoferul e mort!” În ultime convulsii, Costel reușise să cadă din pat. Pentru
alte mișcări spre ușă nu-i mai ajunseseră puteri…
Se zice că cei doi senatori,
Laurențiu și cu Paul, nu erau decât simple cunoștințe. Se salutau colegial în
Senat, și atât. Însă de câteva luni Paul o îndesise cu vizitele
…De la casa Sadoveanu
sicriul e transportat deloc departe, ci chiar foarte aproape, în Biserica
Amzei. Locașul poartă numele Sfântului Nicolae, ceea ce mă reîntoarce cu gândul
spre Chișinău, spre regretatul prieten Nicolae Vieru și spre nepoțelul său
Nicușor, ce fusese botezat ieri… Asta e cu adevărul cântecului: „Că-așa-i viața
trecătoare,/ Unul naște, altul moare…”
În poarta bisericii – trei
trâmbițaș maramureșeni! Trei tulnice cu glas înfiorător erup strigare mare spre
ceruri! Ce sunete, ce disperare în fața fatalității!!...
Biserica plină de lume.
Dintre scriitori: Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ioan Flora, Mircea Martin, Ion
Drăgănoiu, Adrian Alui Gheorghe, Lucian Alexiu, maramureșenii – frații Bârlea,
Gheorghe Pârjă, Echim Vancea; ieșenii – Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon,
Valentin Ciucă… Mulți alții… (
În biserică vorbesc Eugen
Uricaru, Mircea Ionescu-Quintus, Gheorghe Pârja, Varujan Vosganian, Gabriel
Pleșca (din SUA), Ion Caramitru, eu… Apoi remarc și prezența lui Al. Paleologu,
Ion Diaconescu. Pe parcurs, la răsfirarea mulțimii, îi mai văd pe Marin Mincu,
Cornel Ungureanu, Gabriel Chifu, Vasile Andru, Iosif Naghiu, Adrian Popescu,
Ion Hobana, Emil Mladin, Nicolae Popa, Irina Nechit, Maria Luiza Cristescu,
Leon Talpă, Petre Got, Radu Cange, Constantin Novac, Ovidiu Dunăreanu, Sorin
Roșca. Nu-l văd pe Marius Tupan. La telefon îmi spusese că are dureri de inimă,
a plâns toată ziua. Nu-l văd nici pe Cătălin Țârlea care, urgent, a pus pe post
o emisiune TV despre Laurențiu Ulici, difuzată pe 16 noiembrie la ora 23.05 și
pe care am văzut-o la Chișinău.
Și iar erup tulnicele! Sunt
printre cei care poartă sicriul.
Maramureșenii au adus cu ei
o cruce din lemn. Cuprinsă, sus, într-un cerc ce simbolizează soarele, o altfel
de cruce decât cea de pe mormântul lui Nichita Stănescu, și ea adusă din
Maramureș. Lângă crucile lui Hagiu și Iuga, stau așa, patru, una după alta, ca
la o aliniere, ca la un apel…
[Da, dimineață Eugen Uricaru
îmi mai spunea că deja au și început mișcările răsturnătorilor de putere
După masa de pomenire de
După aceasta, împreună cu Gh. Pârja și V.
Bârlea o luăm spre Gara de Nord. Procurăm bilete. Pe peron se află George
Vulturescu, Ion Zubașcu și încă un coleg. În minutele care ne mai rămân până
la… trenuri (fiecare cu al său), vorbim ceva, despre Laurențiu, viață, moarte.
Bem o bere.
Vagonul 3, loc 12. Șuieră
locomotiva. Adio, Laurențiu Ulici!...
P. S. Îmi mai spunea Eugen
Uricaru: Știi care a fost ultima semnătură a lui Laurențiu pe vreun act de la
USR? Pe cererea de ajutor pentru înmormântare a lui Sporici la moartea fiului
acestuia. De obicei, noi dădeam până în 800 de mii. Ulici mă întreabă: „Cât
cere?” „Două milioane, dar noi… știi…” El: „Să rămână două milioane”. Și a
semnat…
21.XI.2000
Discut cu Zinovia despre
Laurențiu Ulici, ne amintim cum l-am cunoscut la Bacău. Zinovia: „Nici nu-ți
dai seama ce mare prieten ai pierdut...” Cum să nu-mi dau seama? Un prieten
uriaș! Introvertit, fără a-și demonstra simpatia fățiș, însă atașant și
principial: Laurențiu Ulici...
Apoi m-am întrebat ce o fi
visat în ultima sa noapte telurică Laurențiu Ulici? Nu este exclus ca atacul monoxidului
de carbon să stimuleze onirismul, în caz contrar omul s-ar zbate, ar încerca să
înfrunte primejdia fatalului atac.
De la Chișinău, când intrasem
în cupeul vagonului, am văzut o tânără. Caut un loc pentru flori. Dânsa: „De
cum apar niște flori, totul în jur pare mai vesel” Să-i spun că florile sunt
pentru Laurențiu, pentru înmormântare? Ea zice că mă cunoaște încă de prin
1988, de pe la acțiunile de stradă pro-independență, alfabet latin etc. Era
studentă la școala tehnică de electromecanică. Se numește Didina Savca, rudă cu
pictorul Savca. Zice că merge la Pitești, „pentru un interviu” de angajare la
un patron italian care are în grijă și o parte din fosta fabrică de confecții
„Steaua Roșie”. Acasă e soțul și doi copii, unul de opt anișori, celălalt băiat
– de doar un an și jumătate.
Din derută, stres, suferință
mă poate scoate doar poezia: am citit, una după alta, cărțile de versuri ale
lui Ion Drăgănoiu, Gheorghe Pârja, Virgil Panait, Dumitru Pană. Dau de dușcă
amară și cartea lui Costică Dușcă „Poezia citează poeții pe ordin de front”.
Iată și unele dedicații care nu că m-ar flata, ci care spun niște adevăruri,
chiar dureroase: Pârja – „Frate Leo, o carte de la Desești, cu lume și Ulici.
București – fără Ulici. 18.XI.2000”; Dumitru Pană: „Dlui Leo Butnaru, cu
prețuire inox”; Ion Drăgănoiu: „Lui L. B. o carte de 1$ și o dragoste de o
viață”. (Aluzie la dolarul pe care l-am lăsat în luna august pentru proiectatul
monument de la Neptun al lui Zaharia Stancu, pe care i l-am dat la Casa Verdi
din București, la discuția amicală de râsuʼ-plânsuʼ, după plecarea la Bellu a
lui Laurențiu Ulici.)
7.XII.2000
În ziua când l-am văzut pe
Laurențiu Ulici la Sighetu Marmației poetul și preotul Dorin Ploscaru îmi
oferea următorul autograf pe volumul său „Flașneta”: „Poetului-prieten L.B. cu
fericirea de a fi fost crucificați împreună pe Golgota Poeziei Române”.
Ca o dedicație pentru
Prietenul nostru plecat…
Marius Tupan îmi spune că
face un număr special al „Luceafărului” consacrat lui Laurențiu Ulici. Îl pun
la curent că acum un timp i-am expediat un grupaj de texte, în care e și un
poem dedicat lui Ulici. Dacă ajunge în timp util…
Îmi telefonează Valentina
Tăzlăuanu. Vorbim de una, de alta. Zice că am vorbit… cel mai bine la
funeraliile lui Ulici. Qui prodes? Nu
e de fală să fii primul la atare rostire de omagiu… Cică era și dânsa la
Biserica Amzei. Roagă să-i prezint materialul pentru număr până la 20
decembrie.
Ieri încheiasem de citit
volumul lui Nicolae Sava „Proză, domnilor, proză!” Poet primit foarte bine la
debut de Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, apoi la a doua carte de Al. Călinescu,
Al. Piru, Laurențiu Ulici etc.
14.XII.200
Lecturi – foarte multe cărți
de poezie pe care le-am adus de
Apoi – „Derrida sau a gândi
altfel” a lui Marius Ghica, eseu relevant, care te dumerește ce și cum e cu
acest deconstructivist activ, cândva, dar mai potolit, cred, astăzi și tot mai
trecut în rezervă – mâine, poimâine; dacă nu chiar în retragere. Autograful lui
Marius Ghica e din 3 noiembrie, când, la ședința de Consiliu, l-am văzut pentru
ultima oară pe Ulici…
21.XII.2000
În „Luceafărul” nr. 49 poemul meu „Indigo”,
dedicat lui Laurențiu Ulici, plus o pagină de traduceri din volumul de poeme al
lui Velimir Hlebnikov, căruia îi caut o editură. Apoi poza din 11 august de la
Neptun, Vila Stancu, în care sunt împreună cu Laurențiu și pe atunci încă
președintele României Emil Constantinescu, căruia nu am mai catadicsit să-i pun
niște întrebări, să-i exprim unele doleanțe în ce privește Interriverania, dat
fiind că domnia sa era în ultima lună, așa ceva, la Cotroceni. Ce rost ar fi
avut?
24.XII.2000
Pe timpul sovieticilor, obligativitatea de-a
accepta să ți se instaleze un aparat de radio în casă, pe lângă alte motive,
era impusă și de supremul argument al războiului rece ce ar fi putut să treacă
în orice clipă – se spunea oficial – într-un război adevărat, sângeros,
inimaginabil. „În caz de atac atomic (american, firește), populația să fie
informată în cel mai scurt timp posibil”. Ei bine, „amenințarea” transoceanică
e domeniul antologiilor umorului absurd, însă și astăzi, cel puțin la oraș,
obligativitatea radioficării personale a rămas în vigoare. Motivul: din
banii încasați pentru abonamentul necoordonat cu beneficiarii să
supraviețuiască și radioul național. Eu unul nu includ niciodată aparatul radio
(de la bucătărie, bineînțeles). Doar că, din vreme în vreme, se mai interesează
de el Zinovia. Astfel că uneori îmi telefonează cineva dintre vecine, vreo
cunoștință din depărtările orașului (Ludmila Sobiețchi, Natalia Bodiu etc.)
care mă întreabă cu voce ușor surprinsă, ușor… – mai cum? – solemnă, hai să zic
așa „nepotrivit”: „Te asculți?” „Ce e?” „Vorbești la radio”. Bien…
Astăzi acest lucru îl face Dumbrăveanca: „Te auzi?” „Ce e?” „Vorbești la
radio”. „Despre ce?” „Despre Ulici…” Este vorba de o emisiune imprimată acum
mai bine de o lună. Mai vorbesc Ion Beldeanu de la Suceava, Arcadie Suceveanu,
Vasile Tărâțeanu. Îmi dau seama că N. Parfentie a conversat cu ei exact în ziua
înmormântării lui Laurențiu, când la Chișinău se ținea o întrunirea a
bucovinenilor de pretutindeni.
Ce să-ți mai spun, dragă Lulu? Greu ne revenim
din șoc și perplexitate. Ce erori se pot întâmpla pe lumea aceasta atât de
nesigură în toate cele ce țin de destinul omului… pe care nu-l prea țin...
18.X.2000
Astăzi, joi, trebuia să pornim spre
Sighetu Marmației (nu obligatoriu și eu). Insistase, obsedant, Ghiță Pârja,
pentru că, zicea, azi, la un an de la plecarea în neființă a marelui nostru
prieten Laurențiu Ulici, cineva, cică, ar dori să deturneze (cum, încotro?)
făgașul festivalului de poezie și: „Prezența voastră e foarte necesară, pentru
constanță și echilibru”. Nu pot ști dacă e chiar atât de alarmantă situația,
însă, cu părere de rău, mașina cu care trebuia să plecăm – același Nicolae de
anul trecut – a fost lovită la un stop la Iași și…
24.V.2000
În sala „Rebreanu” a Naționalului
bucureștean vizionez spectacolul „Așteptând la Arlechin”, cu o distribuție
excelentă: Tamara Buciucianu-Botez, Ileana
Iordache, Rodica Popescu Bitănescu, Sanda Toma, Olga Delia Mateescu, Simona
Bondoc, Victor Moldovan ș. a. (Piesa lui Pierce Coward.) Ceva asemănător cu
„Solo pentru orologiu” a slovacului Osvald Zahradník, jucată și la Naționalul
din Chișinău și despre care am scris acum vreo 25-30 de ani în revista
„Nistru”.
În această sală a Naționalului
bucureștean am intrat pentru a doua oară, prima întâmplându-mi-se la sfârșit de
primăvară – început de vară a anului 1999, când, aici, Laurențiu Ulici îmi
înmânase Premiul USR pentru Poezie.
5.VII.2000
Ieri am prezentat la editură
„Vacanțele…” lui Mircea Sântimbreanu și discheta cu romanul „Cine răspândește
anecdotele” al Liliei Promet (traducere Vlad Pohilă).
Constanța Buzea crede și ea că aș
locui (și) la București. „Așa se spune”, zice. E-hei, nu prea! Poate, dacă
acceptam propunerea din 1991-
Buzea: „V-ați gândit cumva și la
Marin Sorescu? Are poezii foarte frumoase pentru copii”. Dar cui să mă adresez,
cine ar fi moștenitorii, legatarii, știe cumva dumneaei? „Cu părere de rău, nu
știu… I-a decedat și soția… Are o mulțime de frați (râde), poate că ei…” Apoi, după câteva clipe: „Poate că știe Eugen
Simion”. Da, voi încerca să-l caut pe dl președinte al Academiei. Constanța
Buzea mi se plânge de birocratismul sufocant pe care-l întâmpină în problema cu
mutarea ei în altă casă. I se oferă, doar provizoriu, un spațiu locativ.
8.IX.2000
Vis. Într-o excursie sau poate la o
manifestare litera-culturală, undeva în Franța. Este prezent și Laurențiu Ulici.
După care se întoarce în România. Se vorbește că a procurat și a dus cu el o
mulțime de cărți. Zi de plecare. Sau ajunul plecării. Forfotă, vânzolire,
impacientare. Apare Laurențiu. Se plânge că a intrat prin librării, unde deja
nu a mai găsit cărți care să-l intereseze. Ca totdeauna, Ulici arată ușor
abătut, ușor indispus, ușor sceptic.
16.V.2005
Marius Tupan îmi oferă trei întrebări, la care să răspund pentru Luceafărul.
Vin acasă și chiar încropesc aceste opinii:
„1. Președintele, ca portret-robot? Să nu fie... robot! Mai ales, unul
alimentat cu curent produs de trăncănitor-scârțâitoarele turbine și
giruete politice. Să fie bun ca scriitor, dar priceput și în ale administrației
unui sindicat greu de încadrat legilor și modelelor trades-union-iste
cunoscute vreodată – cel scriitoricesc. Să păstreze funcționalitatea proiectele
pe care le promova regretatul Laurențiu Ulici și, de va fi în stare, să
inițieze altele la fel de importante ca, de pildă, Întâlnirea scriitorilor
români din întreaga lume.
3.
Sper ca președintele-debutant, neofit, să aibă suficient bun simț și să nu se
creadă ombilicul (sau... olimpicul!) USR, ținând cont că dincolo de ușa
cabinetului dumisale există personalități scriitoricești importante, care
trebuie tratate cu respectul și atenția ce li se cuvin. Transparența să facă
imposibil bunul plac în diriguirea USR, anihilând tentativele de a menține
principiile (luptei) de castă – pardon, gașcă (pluralisim fie înțeles).
Să se depășească indiferența față de Filiala Chișinău a USR, revenindu-se, cel
puțin, la grija și tactul cu care o trata, confratern (uneori – chiar...
patern) Laurențiu Ulici”, întrebările subîțelegându-se.
9.XII.2007
Pe la 9 jumătate, intru la Uniunea Scriitorilor, depun
bagajul la gardian, ies la o plimbare, să mai procur una-alta, să mai văd ce și
cum. Inspecție de... chișinăuian descălecat la București. Apoi, trecând pe
strada Mendeleev spre Piața Romană, încerc să găsesc o cartelă pentru telefon.
Eșec repetat. Ioc! Duminică. Mișcare puțină. Revin la Calea Victoriei, intru în
biserica (sf. Nicolae, zisă și Biserica Albă) situată vizavi de Academie,
megieșă cu părculețul în care e instalat bustul lui Nichita Stănescu. Prin
1993, eram pe acolo exact atunci, când se dezvelea. Se împlineau 60 de ani de
la nașterea și 10 de la moartea poetului. A vorbit Laurențiu Ulici. Alții.
Seara,
Intru în biserică, ascult predica ce
se apropia de sfârșit, părintele-cuvântător părându-mi-se nu prea mare meșter
la cuvânt. Aproape ca în Basarabia, ceea ce nu mi se pare potrivit și pentru
București, unde cuvântul predicatorului ar trebui să sune... cum? – mai bine
aranjat, stilizat, potrivit, cum zicea Arghezi. (Am avut șansa să-i cunosc pe
părintele Galeriu și monahul Cleopa, ambii cu aură de aleși predicatori.)
Preotul vorbește despre răul în
lume, ispita celui viclean... În pofida a orice, „să nu-l acuzăm pe Dumnezeu”
etc. Pe scurt, slăbuț slujitorul. Pun lumânări – decedați, vii. Ies, dar mai am
timp până să merg
O iau din nou spre Piața Amzei, din
biserica de aici răsună un cor frumos, psalmi cântați pătrunzător, înălțător.
Brusc, îmi vine în imaginație chipul lui Laurențiu Ulici! Chiar la această
biserică i s-a făcut prohodul. Țin minte limpede: nenorocirea, intoxicarea sa
cu gaz metan undeva în Maramureș, s-a întâmplat în noaptea de 16 noiembrie.
Acum șapte ani. La biserică sicriul a fost adus de
Dar azi, când revin
– A murit cineva?...
– Domnul Tufan.
– Tupan?!
– Nu, Tufan.
– A existat un atare scriitor, Tufan?...
– Da.
– Cam câți ani avea?
– Șaizeci și puțin.
E totuși vorba de Marius Tupan! Nu
pot să cred, dar neagra certitudine deja mă copleșește. Plus că gardianul mai
zice:
– A lucrat dincolo, arătând cu mâna spre blocul unde se află și redacția
revistei „Luceafărul”, vârfuită de Marius, alte redacții, și o parte din
administrația USR. Cum s-a întâmplat? A căzut pe stradă – inima! Îl
înmormântează chiar astăzi, însă eu nu mai reușesc să-l văd, pentru eternul:
„Adio, Marius!” Îndată îmi scânteiază în memorie un moment: păi, pe stradă
întâlnii o doamnă în negru, cu flori în mână, ce mergea spre „Dincolo”, cum
zise gardianul, – neștiind nici ea, probabil, că nu de acolo va fi dus Marius.
Se vede că mă cunoștea, ca și cum se opri pe o clipă, ezitai și eu cu pasul
suspendat, parcă vrând să ne spunem ceva, dar – nu ne-am hotărât. Mi se păruse
că era – deja aveam certitudinea – că a fost V. T., o autoare care publica
frecvent în „Luceafărul”.
După
Marius Tupan revista va mai rezista? Eu cred că și ea, revista, l-a surmenat
mult, el, redactorul-șef, fiind un pasionat, un „apucat” ardent al acestei
publicații. Egocentrist-constructiv. De fapt, mai mult de unul singur, ani de
zile a editat „Luceafărul”. Nu cred să mai existe, azi, vreo analogie de atare
aplicare întru redactare, editare și publicare literară.
Îmi
amintesc cum, în ianuarie 1993, când am fost invitat – ce surpriză! – de
Laurențiu Ulici să iau Premiul Revistei „Luceafărul”, m-a găzduit chiar el,
redactorul-șef, în apartamentul său, – familia îi era încă
10.IV.2008
Îl visez pe Laurențiu Ulici. Eram mai mulți scriitori. Dacă aproximez
foarte vag, – pe undeva pe la Reșița, poate că Hunedoara. În ceva asemănător cu
ceea ce ar fi să fie călătoria noastră, din 10-14 mai, cu trenul, pe „Calea
regală a poeziei”. Dar aveam cu mine și mai multe texte, pe file galbene, cam
întunecoase. Le recuperam. Mi le recupera cineva din colegi și mă sfătuia să am
grijă de ele, că merită. Trec cu ochii pe unele din ele. Vrea să vadă și Ulici.
Îmi dau seama că nu le-ar respinge. „Care ți-ar plăcea? – îl întreb. – Ai vrea
să ți-l dedic?”... Nu răspunde. Important că nu zice: nu. Mă gândesc care să-l
aleg eu, care i s-ar potrivi, care i-ar plăcea.
13.VI.2014
L-am visat pe Laurențiu Ulici. Era
deosebit de înalt, decât îl știam în realitate. Mă gândeam: păi, de regulă,
oamenii cresc până la vârsta de 25 de ani, ce e cu această excepție, Laurențiu,
mers în sus, ajuns cât un coșcogea baschetbalist? Din păcate, nu am reținut mai
multe detalii. Însă eram, pare-se, la Chișinău, puneam la cale oarece planuri
literare.
30.VIII.2014
Salon și pat de
spital. Azi e ziua în care, acum câțiva ani, a fost canonizat Mitropolitul
Varlaam. Deci, azi e Ziua Sfântului Cronicar…
Vis cu Laurențiu
Ulici. Ne aflam într-o piață urbană relativ aglomerată, însă destul de
spațioasă, pentru ca să aibă și porțiuni libere. Mi-am lăsat o carte pe o
tarabă care nu era nicidecum una bibliografică,
ci, pe ea, cu de toate pentru toți. Schimb câteva cuvinte cu tânăra stăpână a
tarabei. La un moment dat apare cineva care propune cumpărătorilor niște
obiecte nu prea mari, diferite ca forme, din materiale diferite (e vizibilă
proveniența lor… minerală; ceva între granit și pietre semiprețioase etc.). Un
fel de bibelouri, poate chiar inele ciudate, barosane, exotice. Dar, în mare,
nu prea pricep menirea, eventual practică, a acestor artefacte. E pe aici și
Nichita Danilov. Spune ceva, o persoană procură ceva, mai e nevoie de 25 de
bani. Cine îi are? Altcineva îl vede pe Laurențiu Ulici că traversează piața.
„I-ar avea Laurențiu”, zice cel care îl remarcase. Laurențiu se apropie. Ușor
taciturn, introvertit, cum părea mai totdeauna. Eu: „Laurențiu, nu ne-am mai
văzut de multă vreme, dar...”. Ne strângem mâinile. El mă întreabă dacă i-am
citit opiniile din „Contrafort”. Inițial, zic că încă nu am reușit, însă îmi
amintesc că, da, parcursesem acel text. Îi spun asta, remarcându-i meritele în
a fi crezut în și a fi susținut revista „Contrafort” la începuturile ei. În
fine, caut eu bănuți, îi ademenesc din portmoneu, dar deja nu mai e nevoie de
ei. Nichita Danilov îmi tot spune ceva despre un comerț cu cărți; nocturn,
comerțul. La luminile de la tarabe se adună norișori de gâze. Apoi intrăm în
nebuloasă, neclaritate, difuziune a visului; dispariție a lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu