DIN POEZIA LUMII
Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul
San Michele din Veneția.
În traducerea lui Leo BUTNARU
Versuri cu epigraf
nu-i
este permis și unui bou.
gol,
Jalnic
și gol, oricine
e
nimeni.
Ah,
în
fiece muzică e Bach,
În
fiece eu – al meu, al tău
e
un zeu.
Însă
vecia –
zeilor
li-i dată.
Ce-i
trecător –
li-i
dat boilor
din
jug
sau
cireadă....
Zeiește
ne va fi dat tuturor
amurgul
zeilor.
Și
ar trebui să cutezăm a risca
cu
cerul și noi,
chiar
dacă nu-i exclus
s-o
facem aiurea.
Nu
o dată ne vor mai răstigni
ca
pe urmă să spună:
decădere.
Și
vom urla de răni, de durere.
După
care vom râvni daruri...
Fiecare
are propriul
altar,
Fiecare
are propriul
mormânt
în
cimitir
sau
pe coclauri.
Fă-ți
de cap, fură, roagă-te!
Fii
singur ca singurătatea degetelor!...
...Pentru
că boilor
biciul
li-i dat,
Eterna
cruce
zeilor.
la
capătul celei mai lungi străzi a orașului
sau
în centrul vastei piețe a urbei,
monument
care
se
va încadra perfect ansamblului arhitectural,
pentru
că va fi
ușor
constructivist și realist.
Să
înălțăm acel monument
ce
nu va deranja pe nimeni.
vom
aranja răzoare de flori,
iar
dacă părinții orașului ne vor permite, –
vom
proiecta și un scuar nu prea mare,
iar
copii noștri
își
vor miji ochii în bătaia
soarelui
portocaliu și voluminos,
luând
figura de pe piedestal
drept
a unui renumit cugetător,
compozitor
sau
general.
în
fiece dimineață vor apărea
flori.
Să
înălțăm acel monument
ce
nu va deranja pe nimeni.
Impozanta
siluetă îi vor admira-o
chiar
și șoferii.
În
scuar
își
vor da întâlnire îndrăgostiții.
Să
înălțăm monumentul
pe
lângă care vom grăbi spre serviciu,
lângă
care
se
vor fotografia turiștii străini.
Nopțile,
de
jos în sus îl vom ilumina cu proiectoare.
Să nu ieși din casă, ai putea cădea în eroare.
Dacă ai de fumat „Șipka”, la ce-ai râvni Soare?
Afară-i absurd, mai ales ce ține de fericire.
După ce mergi la WC, revin-o-n odaie și-n fire.
Pentru că spațiul nu e decât strâmtul coridor
Până la contor. Iar de apare drăguța – ce faci?
Alungi îndat`, gură-casca de ea, fără s-o dezbraci.
Ce-ar fi mai interesant decât pereții, plita de gătit?
De ce să pleci, când seara, cum s-a tot întâmplat,
Vei reveni iar tu, dar parcă oarecum mutilat?
Palton pe trupul gol, joben, desculț, cafea.
În hol miroase-a varză și-a schiuri proaspăt unse.
Ai scris prea multe buchii. Mai lasă și ascunse.
Să știe cum arăți. Încolo – strictul anonimat
În ergo sum; inimii rămână-i secretă substanța.
Nu ieși! Afară nu-i Eldorado, nu e nici Franța.
Nu ieși din casă! Chiar dacă-a tapetelor hârtie
Îți fură chipul, iar mobila te crede un ins intrus.
Baricadează-te cu ea de cosmos, de eros, de virus.
lasă în aer urmă mai adâncă decât talpa de sanie,
până la ce albăstrime pot ajunge ochii? Până la ce
profunzime a liniștii poate cădea vocea-n pustie?
Pierind din văz fără veste, lumea iar se răzbună pe cineva,
precum pe Mameluk pus în butucii prizonieratului.
...astfel molusca-i fosforescentă în adânc de ocean,
astfel tăcerea absoarbe în sine marea viteză a sunetului,
astfel ajung chibrituri, pentru-a aprinde focul în sobă,
astfel ceasul de perete, îngânând bătăile inimii,
oprindu-se de această parte, continuă să bată
de cealaltă parte a mării.
cu verificatul creozot să ne ardem de pe ea coșurile,
apoi să ieșim doar în cămașă, desculț în pridvor,
și în ochi ne va năvăli prospețimea, dinspre orizont!
Din viitor! Viitorul totdeauna umple pământul cu roade,
cu glasuri, umple orele cu du-te-vino, cu bucurie,
tresărind, te surprinzi pe tine însuți departe
în zile de mâine ce date îți vor fi de avuție.
Primăvara, când țipătul păsărilor trezește grădinile, pădurile,
natura toată, de la șopârlă la cerbul încornorat,
se repede în aceeași direcție, în care duc urmele
tuturor marilor crime de stat.
Carnea porcească a omului,
crudă, înghețată
stă pe raftul caravanseraiului.
Mocnește tizicul, picioarele au rebegit;
iz de cârpe, de baie părăsită. Te miri
că visele sunt uniforme, ca mantalele.
Mai multe cartușe decât amintiri,
iar în gură – gust grețos de urlet „ura”.
Glorie femeilor care, cu priviri plecate, străine.
mergeau spăsite la avort, în anii șaptezeci,
astfel salvând țara de o mare rușine!
Neașteptată liniște, căzută la întâmplare
pe undeva. Pustietate crescând ca aluatul.
Dacă viață ar exista pe alte planete, oarecare,
s-ar aplauda, s-ar ovaționa, un tânăr artilerist,
clipind des din ochi, ar ieși la rampă. Uciderea
e o naivă formă a morții, chiar o tautologie,
o arie de papagal Ara, și ar fi treaba
mâinilor, care de obicei, cu-ncordate sprâncene
prind musca vieții în cătările armelor ucigătoare
încredințate tinerilor, ce cunosc sângele din auzite
sau din ruperea himenului la deflorare.
stai culcat și ascultă „uu”-ul sirenei din depărtare.
O nouă glacialitate – glacialitatea robiei prinde
a se răspândi pe glob. Morenele sale amenințătoare
ridică state, amintiri, bluzițe transparente.
Bombănind, holbându-ne ochii, inși nedumeriți,
noi ne transformăm în viitoare moluște, însă
nu ne aude nimeni, de parcă deja am fi trilobiți.
Curenții bat din holuri, sonde, fântâni, geamuri pătrate.
Închide comutatorul, covrigește-te, ca prins în scoabe.
Coloana vertebrală respectă vecia. Nu ca zuluful răsucit.
Dimineața nu-ți va mai fi dat să te ridici din patru labe.
mi-am ars cifrele termenului de închisoare cu cui călit
pe-o bârnă de baracă; am locuit la mare, în seri de ispite
jucam la ruletă, beam cafea cu cineva în frac, spilcuit.
De pe creasta aisbergul lunecos văzut-am jumătate de lume,
de trei ori am scăpat de înec, odată am fost spintecat.
Am părăsit țara, care m-a alăptat, cum s-ar spune.
Un oraș întreg aș putea aduna din cei care m-au uitat.
Prin stepe ce-și aminteau urletul hunilor am colindat,
mă înțoleam cu ceea ce din nou la modă se arăta,
semănam secară, fățarea o protejam cu carton gudronat
și nu beam decât apă seacă, s-ar fi putut părea.
A insului-escortă ochi de corb l-am scăpat în vis; îndestul
am mâncat pâinea exilului, până la ultima fărâmitură.
Coardelor vocale le-am permis orice sunet, nu și urletul;
Am trecut la șoaptă. Acum am patruzeci de ani. E-o măsură...
Ce să spun despre viață? Poate că e cam lungă deja.
Atâta amar simt amestecat în solidaritate, prietenie.
Dar până nu mi-a fost astupată gura cu humă grea,
ea doar pentru-a rosti mulțumiri va fi să-mi fie.
de parcă tu nu te-ai fi topit în văzduh ca un fulg rotitor
și apari iar în amurg, ca lumina la capăt de lung coridor,
mergând spre piața cu o mașina de scris ce-o conturează marmora
și noi ne ridicăm de la măsuțe! Nomazii se deosebesc de sedentari
prin capacitatea de a ingurgita de două ori aceeași băutură.
Nemaivorbind de îngeri, nemaivorbind de inșii pestriți și gri
care nici până astăzi nu au reușit setea a-și potoli
în artezienele locului. Se vede că e mare pustia dincolo
de grilajul după care gara strânge-mănunchi căile ferate!
Iar getul parcă s-ar îneca în sine, parcă temându-se a nu izbuti
să povestească totul despre tine, despre frumusețea ta. Teodora,
și orașelor le sunt date gânduri în exces, dorințe nenumărate
de fericire, plus obișnuința de a căuta carențe tenului, pielii,
gâdilitului, coafurii, încheieturii mânii. Pentru că devii
ceea la ce privești, ce vezi de cât mai aproape. Pe înserat,
cu agerimea progeniturilor zise octaviani, livii, giulii diferite
orașul privește pe urma ta ca un voinic cam desfrânat:
cu cât sunt mai extinse orașele, cu atât sunt mai fericite.
Un punct, rămas de la triunghiuri isoscele.
În genere: cu cât mai departe, cu atât mai fără
obiecte. Astfel se dezbracă până la piele.
ce e mai departe, precum o pecete
conținutul depeșei. Numai că se părea – chiar
cu labiile s-ar fi putut începe...
își lipește de insensibila sticlă străvezie
obrazul coșuros, bărbierit la sânge
de lamele petalelor de magnolie.
după covrigi și nu pentru a striga „ura!”,
prezentul, pentru a redeveni viitor,
are nevoie de trecut, de cândva.
cu întunericul consoanei, scrâșnind rebel
omul se osebește doar prin gradul de disperare
chiar față de sine, față de el.
până astăzi mai atârnă în cămara mea
pe un umeraș metalic. Îi mulțumesc că
în toți acești ani nu s-a întâmplat nimic rău cu mine,
cu atât mai mult cu încăperea
care ne adăpostește.
E o amplitudine cam modestă,
ar putea să-mi spună cineva; în schimb
conturată distinct, zic eu. Fiind creați
nu ca noi, după chip și asemănare,
însă acorporali, îngerii nu au decât
culoare și viteză. Asta din urmă permițându-le
să se afle pretutindeni. Ceea ce ar și fi cauza din care
tu ești cu mine, îngere. Aripioarele și micile bretele
sunt în stare să se lipsească de sprijinul vreunui tors,
de membre bine articulate, ca să nu mai vorbim – de dragoste,
fremătând de necunoscut și permițându-i corpului să se
dilate în diametru de fericire undeva în calda, generoasa
Californie.
există și sistemul absenței. Tăinuite în pereți
bateriile ei silențioase
umplu încăperea cu pustietate nediluată,
făcând asta anul împrejur,
indiferent de timp,
funcționând, probabil, de la un circuit
cu combustibil furnizat de moarte, prin arest
sau pur și simplu prin gelozie. Această temperatură
crește spre seară. O singură întoarcere de cheie –
și vă pomeniți acolo, unde nu se află nimeni:
precum acum o mie de ani sau chiar
câteva mii mai înainte: în epoca glaciațiunii,
până la evoluție. Spațiul uzurpat
nicicând nu va renunța la faptul
de a nu fi populat, umplut, amintind de o
maimuță foarte cunoscătoare în
ancestralul drept de până la glaciațiune
al pustietății asupra locuințelor. Absența nu e decât
adresa locativă a inexistenței care,
ca un burghez ce este, în fine preferând
stâncilor de piatră sau lichenilor bruni tapetele.
Cu cât sunt mai amănunțite junglele lor,
cu atât mai nefericite sunt maimuțele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu