ANTROLOGIA ASFALTULUI Creația copiilor Autor - Leo BUTNARU (imagini), Constantin VACIU (Montaj)...

SCRIITORUL ȘI LUMEA

 

LUMEA FĂRĂ CAP.

SCRIITORUL FĂRĂ LUME?

 Leo Butnaru

– Cât de importantă mai este sau ar trebui să mai fie literatura pentru lumea de azi? Constați o sporire a rostului ei ori o scădere? Cum îți explici? Cine e de vină?

– Deja e cam generalizată opinia că azi, în comparație cu altădată, literatura e în diminuare de atenție ce i se acordă, numărul de cititori, tirajele cărților se împuținează etc.

La ce fel de altădată ne referim? Oare pe timpul lui Dante sau Villon atenția pe care societatea, populația unei sau altei țări o acordau literaturii era... exemplară? Oare tirajele cărților în acele alte dăți erau extraordinare, nu confidențiale? În socialism/comunism s-a editat mult? Să admitem. Dar oare e de crezut că muncitorul sau țăranul care aduceau o carte, două, câteva în casele lor chiar le citeau... integral? Iar dacă le citeau, totuși, aveau și competența de a le înțelege adecvat? Acele lecturi modificau spre bine, competență, soliditate de caracter a cititorilor în/din lagărul socialist, le insuflau curaj social, simțul jertfei, pledoarie cât de cât palpabilă pentru libertate?

Așadar, e necesară o concretizare de termeni în comparație cu cei din alte dăți. Întrebarea nu trebuie pusă de ce se citește atât de puțin, ci de concretizat că nu se mai citește „mult” în mod clasic. După părerea mea, azi, din contra, se citește mult mai mult decât cândva, până la apariția internetului, până la inventarea planșetei destinată special pentru lectură. Da, astăzi cărțile apar în tiraje mici și foarte mici (nu erau mari tirajele nici pe timpul lui Guttenberg sau ale lui Napoleon), dar vedeți câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe internet. Și nu doar există, ci chiar demonstrează, prin contabilizare, electronică și ea, că sunt accesate, adică – deschise și – de ce nu am crede? – chiar citite. Într-o măsură mai mare sau mai mică. Pe timpuri, formularele de cititori în bibliotecile tradiționale nu ar fi demonstrat un astfel de interes pentru lectură. Apoi țin să mai ținem cont că în prezent, pe căile internetului, se deschid numeroase posibilități de a viziona spectacole, filme, ce au la bază opere literare celebre din întreaga lume. Cititorul e și... teatrofil, cinefilul. 

Deja au fost scrise și se vor scrie studii despre cum influențează internetul situația cărții în format clasic, dar, legat de aceasta, și despre cum se modifică raportul dintre scriitor, cititor, critic în procesul literar contemporan. Lanțul noțional e destul de logic, deoarece cartea, de hârtie sau în format electronic, îi are de plăsmuitori, dar și de adresanți tocmai pe aceștia: scriitorul, cititorul, exegetul. Performanțele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un mare număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură. În această ipostază, cititorul își modifică statutul, situația, ca și cum ieșind din anonimat și singurătate, într-o anumită măsură devenind și… critic (literar), având posibilitatea de a a-și plasa în subsolul cărții citite pe internet impresiile, doleanțele, dezacordurile. Ba mai mult: stimulați de noua virtu-realitate, anumiți internauți încearcă (unii chiar cu succes) să treacă de la rolul de cititor la cel de autor, scriindu-și propriile texte, unele din care pot fi chiar opere în toată legea.

Operele/textele de valoare provoacă reacții care apar, practic, în timp real, ceea ce creează efectul comunicării pe viu. Forumurile web se transformă în conferințele prin corespondență (la distanță, cum se zice azi, din știute motive) ale cititorilor. Și astfel de manifestări au un anume rol în popularizarea unor opere literare.

Bineînțeles, cyber-lectura are și minusul ei, uneori fiind mai puțin concentrată, mai de suprafață. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puțin competent, ci doar e ceva mai grăbit în a-și exprima opiniile.

Însă, de pe alt versant, se ivesc raze de optimism, ce vor să ne convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de incertitudini și neliniști pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supraviețuit, deconstrucția (moartea) personalității autorului fiind stopată. Iar cei mai optimiști susțin că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că publicațiile apărute eminamente, ca proces, în rețeaua internetului nu ar fi decât unele facultative, autorii (serioși…) preferând acestora plasarea în spațiu virtual a operelor lor care, inițial, au fost editate (pe hârtie), cum s-ar spune... guttenberghian.

Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internauți azi caută posibilitatea să-și publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/trambulina spre cărțile de hârtie. Multe din acestea deja au și apărut, ba chiar au fost și premiate.

Da, cartea mai trăiește și va trăi în bibliotecă. Iar internetul e și el un mediu de existență a cărții, a literaturii. E o... bibliotecă și el! Într-un altfel de mediu. Iar acest al doilea mediu-bibliotecă nu e nicidecum în plus. Prin urmare, nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, va dispărea, parțial sau total, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poate să devină o audio-carte, ce înlesnește lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. Și cine poate exclude faptul că internetul ca formă de editare și lectură a cărții nu se va… clasiciza, nu se va… academiza și el? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/cobea destul de naiv și neinspirat. Totul intră în procesele generale de diversificare și îmbogățire a entropiei globale, dar și a modalităților operaționale de accesare (!), receptare și aplicare (inclusiv creativă) a ceea ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei.

– Internetul este sau nu o soluție pe termen lung pentru Cultură? Dacă nu, ce anume îi lipsește?

– Încă acum 2-3 decenii, firea unui debutant în ale literaturi era bântuită de o mulțime de zmeie de hârtie, pe care îi lansa propria imaginație. Iar de când cu computerul, cu internetul locul zmeielor de hârtie l-o fi luat altceva. Sau, poate, tot zmeie, însă de pixeli...  Astfel că, de când cu internetul, gândindu-ne la formele și ritmurile de mișcare și transformare a lumii, deja nu mai puteam vorbi, cred, de soluții pe termen lung. Odată cu internetul, în internet ar putea apărea (...neamânat!) forme de propulsie informațională, ideatică, emoțională, deci și de cultură azi de neimaginat. Internetul ar fi spațiul de plăsmuire și afirmare a lor. Ar fi laboratorul „alchimiei” electronice, digitale. Un fel de conștiința elaborată în laboratoarele de mâine ale entropiei.

– Cât de mult influențează Lumea, cu toate fețele ei, ceea ce scrii?

– Îndrăznesc să cred că am avut mereu simțul intrinsec al necesității, inevitabilității de contemporaneizare a ființei mele, pentru ca ea să fie receptivă atât la antichitatea, medievalitatea, modernitatea, chiar și la avangardismul lumii, când și cum s-au întâmplat toate astea. Inclusiv sub aspect... exterior-tehnic, să zic, să simt momentele în care a fost necesar să-mi înlocuiesc stiloul  (...cu pană de aur, chinezesc...) pe mașina de scris, iar aceasta – pe computer. Dintru început, dintru debut, posibil în anume parte inconștient, „mi-am dat seama” ce ar fi să fii viețuitor-debutant în literatură în deceniul șapte al secolului XX, într-un post-avangardism în surdină, neagreat de ideologia realismului socialist militant.

În interrelația cu Lumea, cu fațetele ei, probabil că eu sunt dintre adepții și actanții reînnoirilor temperate, ideatice, tematice, stilistice, în această poziționare fiind plasat de unele particularități ale firii și destinului: m-am format în mediul literar, cultural, internațional, interetnic dintr-un fost imperiu, pe care, și ca jurnalist, a fost să-l cutreier, să-l cunosc în componentele sale de civilizații etnice, numite republici unionale – Țările Baltice, republicile transcaucaziene, cele din orientul apropiat și, bineînțeles, țările... sovietice europene. Din acele medii, din acele situații socio-culturale marcate de diverse particularități au intrat în cuprinsuri de cărți și teme mai speciale. Apoi preocupările mele pentru fenomenologia avangardistă, în primul rând cea rusă, imensă și dramatică. Firește, la Iași sau București nuanțele, particularitățile afirmării și maturizării mele ar fi fost oarecum altele. Poate că mai benefice, mai... accentuate, și mai vizibile, bineînțeles, criticii literare.

31 AUGUST 1989...

 

Organizatorii Conferinței Internaționale „Identitățile Chișinăului”, dedicată străzii 31 august 1989,  mi-au solicitat și mie contribuția/participarea. Ce temă! mi-am zis, care – să vezi! – îmi dau seama într-o clipă-două, este implicată chiar în destinul meu. Această stradă, pe durata a câtorva decenii, numită Kiev, deja de alte câteva decenii purtând emblematicul nume pentru reanimarea, revigorarea spiritului național românesc la Chișinău, în Estul pruto-nistrean al Moldovei istorice.

Dar s-o pornesc oarecât metodic, consecvent în urmărirea implicării acestei artere urbane, sui generis spiritual-culturale în destinul unui copil/elev, apoi student, culminând cu orășenizarea definitivă a acestuia.

Nu pot spune dacă, la prima mea descindeere la Chișinău, într-o excursie de cam șaizeci de ani, tovarășa învățătoare ne-o fi dus și pe strada imediat următoare bulevardului Lenin, numită Kiev. Țin minte doar plimbarea și distracția prin parcul Catedralei, pe lateralul acestuia dinspre strada Pușkin, unde ne luam avânt și lunecam pe trotuarul făcut loc de lunecuș de alții, înaintea noastră. Dezechilibrându-se în viteza lunecării, vreuna din mogâldețele ce eram se pomenea aruncată de pe pistă, bufnind, berbecește, cu capul în burta vreunui trecător care, bineînțeles, nu era orășean delicat în toate – mai înjura, mai te ajungea cu un picior în fund! „Bă, țărănoiule!”, auzeai cum agresatul îl preamărea, spre negativ, firește, pe colegul nostru făptaș care, ca fiecare altul dintre noi, nu era decât un pui de sătean de la Răut, ce dorea să-și petreacă din plin libertate ființei, la prima sa descălecare într-un oraș sadea, capitalie de re(s)publică unională. .

Dar e sigur că prima mea promenadă pe strada Kiev mi s-a întâmplat în 1964, când, în urma unor peripeții și răzvrătiri adolescentine (plecasem din școala medie din satul de peste Răut, Chițcani, unde eram subevaluat la unele materii), am fost înscris elev la școala medie Nr. 11 „Ion Creangă” din Chișinău. Atunci am făcut o tentativă de a deveni cititorul Bibliotecii Naționale, dar s-a dovedit că nu se poate: încă nu aveam pașaport, nici un alt document care să confirme locul meu de trai în oraș. „Cum să dăm noi cărți pe mâna unui necunoscut, fără repere de localizare administrativă?!”

Destinul îți corijează planurile, perspectivele, încât eu m-am văzut nevoit să mă reîntorc în sat (80 de kilometri nord de Chișinău), să-l susțin pe tatăl, care trecuse prin două complicate intervenții chirurgicale și, provizoriu, își pierduse capacitatea de muncă.

Însă destinul, spuneam, știe și să amelioreze, să te încurajeze din nou. Astfel că, chiar în zorii despărțirii de școala medie din Ciocâlteni (aveam patalama la mână, plus medalia de eminență), condus de clasa noastră a X-a C la șosea, eu porneam spre Chișinău în buzunar cu invitația de a participa la o conferință unională (adică din întreaga... Uniune Sovietică) a tinerilor literați. Recomandarea și invitația veneau din partea ziarului „Tinerimea Moldovei”, în care mi se întâmplase debutul poetic al elevului ce mai fusesem ca ieri.

În fine, ajuns la Casa Presei, prezentându-mă redactorului-șef Axentie Blanovschi, primesc îndrumările necesare: decontare la contabilitate, cazare, iar a doua zi să fiu prezent la deschiderea conferinței, pe strada Kiev numărul... (Să reținem: și Casa Presei avea atingere de strada Kiev, la intersecția ei cu str. Pușkin Nr. 22).  

DESPRE CARTE - DIN DOUĂ CĂRȚI

          ANTOLOGIA LEOLOGISMELOR

·  Nu citești o carte ca să înveți numaidecât să vorbești frumos, ci, eventual, să înveți să mai și taci.

·  Carte frumoasă, cu cinstea pentru cel care te-a scris, nu e nevoie să fii buricul pământului, dar uricul pământului – de ce nu ai fi?

·  Cioran: „De contat, contează numai cartea împlântată ca un cuțit în inima cititorului”. Ce facem, ascuțim cuțitele?

·  De regulă, o carte de versuri e și una de reversuri.

·  Există cărți atât de voluminoase (unele și consistente), încât ai putea să le cuprinzi pe după umeri, ca pe un prieten. Spre exemplu, „Istoria literaturii române” a lui George Călinescu.

·  Luați cărțile de proverbe din fața mea, pentru că aș putea să le deformez spre… adevăr!

· Cărțile au soarta lor. Ceea ce nu totdeauna se poate spune despre cei care le-au scris.

· Cărțile de memorii?... Trecutul e mereu ceva de restaurat, chiar de reinventat.

· Ucide fiara din tine. Însă mai întâi vezi, dacă nu e introdusă în Cartea Roșie. Sau chiar dacă e introdusă în această Carte.

· Nu e adevărat ce scria Dimitrie Cantemir despre conaționalii noștri, că, chipurile, ei ar fi cam leneși la carte. Nu, nu, ei ar dori să-și procure niște cărți, însă banii nu le ajung decât pentru băutură. Însă astăzi, când încearcă să scrie cărți (nu, nu să și citească...) oricine cui nu-i este lene, unii parcă ar căuta și partea bună a spusei lui Cantemir că, chipurile, avem un popor cam leneș la carte parcă ar fi de bine.

· Ca o condică de reclamații – cartea destinului.

· Biblia – Cartea cărților, adică a decepțiilor.

·  Cartea verde – ce bestseller! Cartea roșie – cel mai trist bestseller.

·  Iar azi, regele Solomon ar zice în Cântarea cântărilor: „Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, / pe gazelele”, în genere – pe Cartea roșie vă jur și chiar pe rezervația naturală.

·  Unele livrete de economii ar fi mai curând niște cărți roșii, de ocrotire a ceea ce e pe cale de dispariție...

·  Am descoperit că în cartea mea, „În ambuteiaj” nu am folosit cuvintele nemurire / nemuritor. E o performanță: Sau... am mai prins la minte?

·  Aceasta e recenta ediție a cărții de telefoane a orașului nostru. Deocamdată – parțial – o carte vie. Pentru că, până la ea, au mai fost câteva cărți de telefoane, deja moarte.

·  O carte născându-se din alte cărți? Cam așa e: biblioteca are și ceva de maternitate.

·  Ce veche, ce bătrână e cartea lui Nostradamus; carte din care izvorăsc, se risipesc vești atât de noi, de proaspete și, din păcate, totdeauna proaste.

·     Uneori, când închizi Marea Carte, sufletul tău tresare înfiorat, părându-i-se că s-a închis o capcană!

·  Unul dobă, altul dubă de carte.

·  Dacă pompierii din Alexandria ar fi știut carte, poate că salvau totuși biblioteca.

·  Și totuși, istoria scrisă seamănă mai mult a graffitti, decât a carte fundamentală.

·  Să te depășești pe tine însuți? Parcă e atât de complicat? Mai citește vreo carte, două și te-ai și depășit.

· Ieșind din biblioteca publică, vârsta a treia pocnește sonor una de alta două cărți, desprăfuindu-le. Mda, se citește tot mai puțin...

·  „Hai să ne iubim, să vedem dacă e adevărat ce spun cărțile – că iubirea învinge moartea”. „Da, pentru că s-ar putea naște un prunc...”

·  Stăpânul s-a dovedit a fi ușor nesimțit, încât, cât el a tot vorbit la telefon, oaspetele său reuși să citească aproape jumătate din inscripțiile de pe cotoarele celor câteva sute de cărți din cabinetul-bibliotecă.

·  Bineînțeles, roagă-te și în bibliotecă imensă sau doar cât o chilie – Dumnezeu se află și printre cărți, dar mai ales în ele.

·  Pustiu orizontul pustiului, unde, cu o linie vălurată, dunele subliniază cursivul din cărțile cerului.

·  Îmi amintesc de prima vacanță la mare, după care a trebuit să fac ceva extraordinar de poetic, de metaforic: să scutur nisipul dintre filele cărților pe care le citisem la plajă. Astăzi, mă întorc de la mare cu displayul tabletei nițel zgâriat de fire de nisip.

·  Biblioteca este o inimaginabilă sumă nu atât de cărți, cât de fapte.

·  Să nu crezi că nu ți se întâmplă nimic, dacă nu citești cărți.

·  Sigur că aș găsi motiv să-i critic textele. Însă el are norocul că scrie cărți voluminoase, care mă descurajează să le citesc. Cum s-ar spune, sunt niște tomuri peste care se așterne tăcerea. Inclusiv a mea.

 

Leo Butnaru

 

Desen, 

pictură, poezie...

 

 

La vârstă precoce, sufletul meu căuta să-și exteriorizeze altcumva energiile. Trăiam o adevărată evlavie în fața culorilor, precum li se spunea, la Negurenii mei de baștină, creioanelor colorate, acuarelelor, tuburilor cu vopsele. Culoarea mă interesa și mă fermeca chiar și atunci, când nu era decât un punct, să zic; „punctul” gămăliei de chibrit care, uneori, putea fi nu doar brună, ci și roză, verde, pe scurt – colorată, ceea ce (îmi amintesc destul de clar, mai că senzitiv) mă uimea oarecum, din neștiința că, până a se fixa bob cu bob pe vârfuri de chibrituri, în amestecul de substanțe inflamabile se adăuga și un colorant sau altul.

Dar, chiar dacă ai… dar de la Cel de Sus, tu, copil într-o casă de țară, cum să ajungi să pictezi, să sculptezi, să modelezi măști din papier mâche? Și totuși, pe astea eu unul le-am încercat, le-am probat, lăsându-mă, pe un timp, acaparat de fiecare din ele sau de toate odată. Apoi, tot autodidact, am învățat armonica (talyanka, precum zicea Esenin, – de la: italianca).

Cel mai fidel am fost față de desen și pictură. Cumpărasem acuarele și vopsele. Ieșeam la plain air, precum citisem undeva că fac pictorii. Încercam să potrivesc culorile mele cu cele din peisaje.

Aici e cazul să-mi amintesc și de primele… „sculpturi”. Încă mic de tot, luam câte un fus din cele cu care torcea mama, depunând / aranjând pe el bucățele de plastilină, netezindu-le, modelându-le, pentru a obține vreun chip de om. Configurația fusului… amforat la mijloc îmi oferea baza viitoarei „opere sculpturale” (între ghilimele fie spus despre... fus).

Peste ani, deja destul de mulți, a fost firesc să mă întreb, să mă iscodesc pe mine însumi despre cum, de unde porniseră acele prime impulsuri spre desen, spre pictură, sculptură?...

Ar fi fost mai multe modele de inițiat și de urmat, fie și cei doi fierari, sculptați / modelați de tatăl meu parcă din două popice ceva mai mari. Era superb duetul / „duelul” muncitorilor cu barosul! Două figuri de bărbați plasate pe o pereche de tije paralele, prinse pe axe la mijloc și la glezne, astfel că, atunci când tijele-pârghii erau trase în dreapta-stânga și invers, zeloșii fierari se mișcau ritmic, lovind ba unul, ba celălalt cu ciocanele în nicovala montată la mijlocul distanței dinte unul și celălalt... (Mai târziu, prin clasa a patra, a cincea, aveam să traforez din placaj un bărbat și un urs care mânuiau în tandem un ferestrău; principiul acționării figurinelor era similar cu cel al fierarilor pe care mi-i modelase tata.)

Fierarii erau deja păpuși sadea, aproape… orășenizate, perioada de trecere spre ei fiind cea a cocuțelor rudimentare improvizate dintr-un știulete de păpușoi fără boabe, „îmbrobodit”, stângaci, cu o cârpuliță oarecare. Ce de-a ritualuri punem noi la cale cu toate păpușelele de știulete, adunate din mahala! Nunți, cumetrii, hore în sat!... Dar și…  înmormântări… Ce mai bocete improvizam la „înmormântarea” vreunei atare cocuțe, petrecute la cele veșnice de alte asemenea improvizații a chip de oameni – cocuța-preot, cocuța-dascăl, dar înaintea lor – cocuțele mamă și tată, părinți  răpuși de durere, când dădeam țărână peste cocuța-fiu sau fiica lor, jelită sfâșietor de toată lumea gâgâlicilor…

UN NOVATOR ÎN POEZIA AMERICANĂ

 

Din poezia lumii

Stephen CRANE

(1871 – 1900)

 

Traducere și prezentare: Leo BUTNARU

 
Poet și prozator, promotor al naturalismului și realismului în literatura americană. În scrierile sale a evocat, cu un realism acut, în special lumea interlopă newyorkeză. A influențat considerabil literatura țării sale, fiind considerat unul dintre cei mai inovativi scriitori de la confluența secolelor XIX și XX. Ernest Hemingway l-a inclus printre autorii care trebuie citiți.
Selectiv, din bibliografie: „Maggie, fată a străzilor” (1892), „Semnul roșu al curajului” (1895), „Mama lui George” (1896), ”Războiul este blând” (1898), „Răni în ploaie” (1899).
 
 
*     *     *
 
Călăreții negri veniră dinspre mare.
Zângăneau din sulițe și scuturi;
Mai băteau din copite potcovite, din pinteni,
Cu urlete sălbatice în fluturări de plete
Învălurate-n vânt pe când goneau:
Astfel porni năvala Păcatului.
 
 
*     *     *
 
Trei păsărele stau pe o rămurea
A piroteală.
Prin preajmă le trecu un om și ele
Își dădură ghionți cu subînțeles.
 
 „El crede că poate cânta”, vorbiră-ntre ele
Și, dându-și căpșoarele de spate, se prăpădeau de râs.
După care cu sinceră compasiune
I-au tot privit pe urmă.
Ce curioase și hazlii erau
Cele trei păsărele de pe ram.
 
 
*     *     *
 
În pustiu
Am văzut o creatură goală, bestială, care,
Chircită la pământ,
Își ținea propria inimă în mâini
Și mușca, înfuleca din ea.
Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”
„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura.
„Dar îmi place
Că este amară
Și încă pentru că-i inima mea”.
 

ION CREANGĂ NU A VRUT SĂ RĂMÂNĂ LA OTOMANI...

 

ÎN CVASI-OCCIDENT, 

SEMI-ORIENT. 

ȘI INVERS
 
        Răspunzând la chestionarul „României literare” (Nr. 17-18, 2021) despre prima vizită dincolo de cortina de fier, menționam și faptul că, în mai 1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient, în Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care venisem.
        Cum a fost?

      Pe 13 mai 1991, ora 8.00, cu autocarul unei companii turistice „Tur”, pornim spre Istanbul. Se fumează abitir, se vorbește bișnițărește, personajele, în majoritatea lor, fiind cele ce umblă cu vândutul-cumpăratul. O doamnă, măturătoare la aeroport, merge la Istanbul să vândă două servicii de argint. Vrea să ia pe ele vreo sută de dolari. Însă altă sută, bleaga de ea, o pierde la un izvor în Bulgaria, unde stătea un ins ce făcea cu trei piese plate un joc asemănător celui al escrocilor ce manipulează degetarele. Femeia fusese preîntâmpinată până și de șoferul turc, să nu riște, însă prostia a împins-o în prăpastie: în cel mult 5 minute, a dat întreaga sută de dolari. Când să se pornească deja autocarul, se apropie un ins tinerel și, în românește, întreabă de „dna de la Chișinău”, întorcându-i… 10 dolari, să aibă cu ce plăti viza de intrare în Turcia. La fel o pățește și un bleg nebărbierit de la Chișinău, el păgubind 150 de mărci germane.

Staționările în vămile română, bulgară, turcă sunt extenuante și, firește, enervante. Drumul de peste 20 de ore nu-ți prea procură liniște și plăcere. Borfășismul și cretinismul contingentului de călători e completamente dezolant.
    Ajunși la autogara Istanbul, constatăm cu stupoare și consternare că bagajele lui Mihai Cimpoi lipsesc! Au rămas în vama Edirne, de unde le vom recupera abia peste 9 zile, la întoarcere.
Primele impresii din Turcia – evidente însemne de civilizație occidentală… orientală, cu realizări și probleme, bucurii și cruzimi. Noaptea, la Edirne, vitrinele strălucitoare ticsite cu de toate, ademenitoare și… ioc parale în buzunarele celor veniți din Chișinău, București sau din Bulgaria. Pe parcurs, vânzând diferita marfă pe care o au în valize, călătorii-negustorași fac ei ceva lire sau dolari, pe care îi investesc în mărfuri ieftine, de serie, mărfuri multe în Turcia, puține în țările din care vin ei, unde le realizează la prețuri cât de cât convenabile.
    La Istanbul ne întâmpină dl Ibrahim, reprezentantul asociației literaților „Ilesam”. Un ceai, o țigară și bilete spre Ankara. Autocar luxos, condiții asemănătoare celor din avion; cele o mie de lire, cam 22 de ruble în ne-valuta noastră. Cel mai mic salariu în Turcia – 1 milion de lire, ceva mai mult de 100 de dolari. Iar dl Irfan Nasratinoglu, șef la asociația folcloriștilor și la cea a literaților, în Ankara, câștigă 20 de milioane de lire lunar
    Te oprești la o locantă. Te servește stăpânul, bărbat în toată firea, dar și copii între 7 și 15 ani. Câte un gâgâlici vine și-ți oferă cipici. Adică, nene, ia cipicii în picioare, dă-mi pantofii să ți-i lustruiască frățiorul meu mai mare.
La Ankara ne întâmpină gentilul domn Irfan. Un taxi, cu care poposim la hotelul „Altînșik”, relativ luxos. Serviciu foarte bun. Atenție sporită, cu care noi nu prea suntem obișnuiți.
Trafic de circulație infernal, non-stop. În Ankara se construiește metroul și automobilele sunt direcționate pe artera învecinată hotelului nostru. La ora 4 dimineața, prin difuzoare puternice, răsună vocea stridentă a muezinilor: „Allah akbar, Allah akbar!” Iar oboseala ne face să ne obișnuim cu vârtejirile sonore.
Oficiul dlui Irfan și căminul cultural al asociației „Ilesam” se află în apartamente închiriate, la etaj/etaje, reamenajate pentru scopul căruia îi sunt destinate.
La căminul cultural, în prezența a circa 50 de persoane, Cimpoi și cu șeful-gazdă semnează protocolul de colaborare între asociațiile noastre scriitoricești. Prezenți și dl Alexandru Mărgăritescu, ambasadorul României în Turcia, simpaticul ieșean Valeriu Veliman, turcolog de înaltă probă, funcționar sus-pus la ambasadă, dl Andrei Liviu, consilier la ambasadă.
    Cu o zi înainte, fusesem primiți cu bunăvoință și generozitate la Ambasada României. Discuție dezinvoltă, whisky excelent. Oameni dintr-o bucată. Dlui Vasile, unul din șoferii ambasadei, polițiștii turci îi arată simpatie și-l cruță, absolvindu-l de anumite sancționări posibile. În 2 luni, șoferul a deprins binișor limba turcă. Polițiștii îl poreclesc „Gorbaciov”, pentru o pată pe care o are pe frunte și amintind de cea a fostului lider al URSS. Însă colegii de la ambasadă îi zic „Jidanul”! Eu îl consolez, spunându-i că nici pe departe colegii nu pot să aibă dreptate, deoarece organele române de resort știu ele pe cine trimit în țări străine, la ambasade. Dl Vasile se bucură mult de acest elogiu implicit, cu argumentul formulat de mine replicându-le lui Veliman și Liviu.
Turcia e foarte preocupată de problema azero-armenească. Nahicevanul. Vizităm muzeul lui Atatürk. Pe standul cu imagini de la vizitele înalților oaspeți se află poze cu fostul președinte al Azerbaidjanului, Mutalibov, care în acele zile fusese pus pe fugă de Frontul Popular Azer.
Mausoleul – uriaș, de o grandoare orientală. Pe aleea principală – 12 perechi de lei, ca ecou al tradițiilor hitite; hitiții – populație ce a trăit, cam cu 4-5 mii î. e. n., pe locurile pe care au venit mai apoi turcii.
Nespus de bogat Muzeul de Arheologie din Ankara. Substraturi ale civilizației hitite, celei din Urartu și celei bizantine. Sute de mii de exponate de diverse spețe. Cărți pe tăblițe de argilă, statui, simboluri, monede – milioane, de oricare gen! – fragmente din palatele suveranilor de acum mii de ani… Imposibil de descris… Ai putea sta acolo luni la rând.
    Rețin că arta și cultura turcă de peste veacuri n-au prea apelat la bogatele tradiții ale civilizațiilor care s-au perindat aici până în sec. XIV al erei noastre. Dar frumosul simbol hitit al celor trei cerbi a fost edificat ca monument de proporții într-un sector din Ankara.
    Prin restricțiile sale, vede-se, Coranul a cam anchilozat inițiativele artiștilor turci. Oricum, conservatorismul, tradiționalismul otoman e încă în deplină putere, făcând, oarecum, coaliție conciliantă cu schematismul civilizației occidentale. Simplificat, anchilozat, fără emoție și afectivități.
În Ankara – foarte puține librării. Ni se spune că în Turcia se citește extrem de puțin. Circa jumătate din populație este analfabetă. (Doar constat, nu critic, nu trag concluzii… ideologizante.)
Teatrul dramatic din Istanbul – unul de elită – e în turneu de 3 zile la Ankara. Ni se oferă șansa de a viziona ultimul spectacol, după o piesă a lui Azis Nesin, pe care eu am tradus-o astfel: „Nici printre morți, nici printre vii nu este cel care trăiește”. Ne-a plăcut spectacolul căruia, aproape fără contribuția translatorului, i-am înțeles mesajul.
    Din Ankara, trebuia să mergem în orașul Konya, însă, din motive necunoscute nouă, programul suferă modificări. Cică, pe 19 mai e ziua națională a tineretului și sportului, zi de bairam, și la Konya am nimeri la… uși închise.
    Plecăm spre Istanbul. 427 de kilometri.
Din istorisirile cu peripețiile noastre din acea călătorie nu ar putea lipsi o nuveletă, pe care aș putea-o intitula: „Despre refuzul lui Ion Creangă de a rămânea în Turcia”? Voi reveni la ea, pentru că înaintea bunicului Creangă fusese întâmplarea cu Măria Sa Ștefan cel Mare. Eram la muzeul Topkapî din Istanbul, unde ne pomeniră, împreună cu Mihai Cimpoi, în fața vitrinei în care ni se arăta sabia lui Ștefan cel Mare. Arma aia, la vreun metru lungime, ni se păru destul de oarecare, cu lama ce mai că prinse a prinde pete de rugină... Ne gândeam noi că, pe lângă celelalte săbii, paloșe, pe care le văzusem, cu mânerele bătute în diamante, încrustate în aur... a noastră... Ei bine, redresarea veni neamânat, grație ingeniozității ghide(se)i-turcoaice care, observându-ne scăderea de tonus, constată, ca printre altele: „Însă aceasta era o sabie... de lucru... De toate zilele...” Sigur, mențiunea ne reconfortă considerabil.