Leo Butnaru

 

Desen, 

pictură, poezie...

 

 

La vârstă precoce, sufletul meu căuta să-și exteriorizeze altcumva energiile. Trăiam o adevărată evlavie în fața culorilor, precum li se spunea, la Negurenii mei de baștină, creioanelor colorate, acuarelelor, tuburilor cu vopsele. Culoarea mă interesa și mă fermeca chiar și atunci, când nu era decât un punct, să zic; „punctul” gămăliei de chibrit care, uneori, putea fi nu doar brună, ci și roză, verde, pe scurt – colorată, ceea ce (îmi amintesc destul de clar, mai că senzitiv) mă uimea oarecum, din neștiința că, până a se fixa bob cu bob pe vârfuri de chibrituri, în amestecul de substanțe inflamabile se adăuga și un colorant sau altul.

Dar, chiar dacă ai… dar de la Cel de Sus, tu, copil într-o casă de țară, cum să ajungi să pictezi, să sculptezi, să modelezi măști din papier mâche? Și totuși, pe astea eu unul le-am încercat, le-am probat, lăsându-mă, pe un timp, acaparat de fiecare din ele sau de toate odată. Apoi, tot autodidact, am învățat armonica (talyanka, precum zicea Esenin, – de la: italianca).

Cel mai fidel am fost față de desen și pictură. Cumpărasem acuarele și vopsele. Ieșeam la plain air, precum citisem undeva că fac pictorii. Încercam să potrivesc culorile mele cu cele din peisaje.

Aici e cazul să-mi amintesc și de primele… „sculpturi”. Încă mic de tot, luam câte un fus din cele cu care torcea mama, depunând / aranjând pe el bucățele de plastilină, netezindu-le, modelându-le, pentru a obține vreun chip de om. Configurația fusului… amforat la mijloc îmi oferea baza viitoarei „opere sculpturale” (între ghilimele fie spus despre... fus).

Peste ani, deja destul de mulți, a fost firesc să mă întreb, să mă iscodesc pe mine însumi despre cum, de unde porniseră acele prime impulsuri spre desen, spre pictură, sculptură?...

Ar fi fost mai multe modele de inițiat și de urmat, fie și cei doi fierari, sculptați / modelați de tatăl meu parcă din două popice ceva mai mari. Era superb duetul / „duelul” muncitorilor cu barosul! Două figuri de bărbați plasate pe o pereche de tije paralele, prinse pe axe la mijloc și la glezne, astfel că, atunci când tijele-pârghii erau trase în dreapta-stânga și invers, zeloșii fierari se mișcau ritmic, lovind ba unul, ba celălalt cu ciocanele în nicovala montată la mijlocul distanței dinte unul și celălalt... (Mai târziu, prin clasa a patra, a cincea, aveam să traforez din placaj un bărbat și un urs care mânuiau în tandem un ferestrău; principiul acționării figurinelor era similar cu cel al fierarilor pe care mi-i modelase tata.)

Fierarii erau deja păpuși sadea, aproape… orășenizate, perioada de trecere spre ei fiind cea a cocuțelor rudimentare improvizate dintr-un știulete de păpușoi fără boabe, „îmbrobodit”, stângaci, cu o cârpuliță oarecare. Ce de-a ritualuri punem noi la cale cu toate păpușelele de știulete, adunate din mahala! Nunți, cumetrii, hore în sat!... Dar și…  înmormântări… Ce mai bocete improvizam la „înmormântarea” vreunei atare cocuțe, petrecute la cele veșnice de alte asemenea improvizații a chip de oameni – cocuța-preot, cocuța-dascăl, dar înaintea lor – cocuțele mamă și tată, părinți  răpuși de durere, când dădeam țărână peste cocuța-fiu sau fiica lor, jelită sfâșietor de toată lumea gâgâlicilor…

Dar uite că panoplia-jucăria și... (în)fermecarea se cam termină aici... Poate că ar mai fi să invoc și păpușa aia mare de lemn în care, una în alta, se aflau alte 5-6 ruscuțe, „matrioșca”. (Era plină lumea de „matrioște”, de puteai crede că sovieticii veniseră cu tancurile încărcate de batalioane de pupa russa...) Și ea, prima, cea mai mare păpușă – „mamă-eroină” de... lemn... Mamă-eroină era un titlu important în Uniunea Sovietică.

Dar cum să uiți de minunea minunilor – caleidoscopul rudimentar – un tub din carton presat prin ocularul căruia vedeam infinite posibilități de alcătuire, compunere, constituire a combinațiunilor de ornamente, ozoare, modele geometrice multicolore?!... Mult timp priveam vrăjit în spațiile – se păreau imense – ale acelei camere a miracolelor, fără a ști multe lucruri despre sistemul – rudimentar, de altfel, – de oglinzi din tub, care regizează atât de surprinzător, mereu altfel, pe nou cele zece-douăzeci de ciobulețe de sticlă multicoloră, căzute, la rotirea tubului, la întâmplare, dar „ordonate” și geometrizate uimitor de măiestrit de reflecțiile lor în cele trei oglinjoare lunguieț-dreptunghiulare, plasate sub formă de prismă triunghiulară, una-n muchiile celorlalte două etc.

Dar și mai și era diascopul… Jucăria, mecanismul care, în concepția mea de gâgâlici, era cea mai înrudită cu minunea! Îi întorceam, pe dreapta, o rotiță, pentru ca înăuntru să-i meargă filmulețul, cele 10-15 cadre vizionate la nesfârșit, trecute de mii de ori pe sub ochii mei și ai prietenilor-de-vârstă-mică; eu eram „mecanicul de cinema” al mahalalei. Apoi „cinemateca” mea avea să avanseze, fiind rulată la un aparat de proiecție, rudimentar și el. Iar într-o casă de țară e ușor să găsești… ecranul: e mult perete alb, văruit, astfel că proiectează imaginile unde-ți poftește  inima, unde ți-i cheful momentului.

Una din preocupările relativ obsedante era să pun monede sub fila de hârtie și, cu capătul teșit al creionului, să tot dau, alunecător, peste locul rotunjimilor numismatice, până apăreau la lumină, încetul cu încetul, imaginile pajurii și capului, steme și însemne statale, numărul anilor în care au fost bătuți un leu, un ban, un pitac, o copeică etc. Obținerea unor cópii bănești mi se părea o îndeletnicire aproape miraculoasă; de parcă aș fi reușit să depistez intim-aievea ușor figurativul contur al tainelor. Reveneam mereu la atare preocupare, deoarece pe polițele „între hornurilor” (micile „dulapuri” de argilă ale caselor țărănești!) sau prin lăzi vechi de zestre se găseau încă multe monede din vremuri trecute, emise de diferite stăpâniri, altele rămase, pur și simplu, calpe, devalorizate în urma inflațiilor sau reformelor monetare.

Ce miraculoase mi se păruseră și abțibildurile, primele! Mă fascinau, nu altceva! Căutam bani să le procur, locuri potrivite pe care să le aplic, înmuindu-le aproape alchimic în apă, cu vârful limbii între dinți de mare străduință, dezlipindu-le cu înfiorată atenție hârtia-suport, ca nu care cumva să li se deterioreze stratul subțire de colodiu.

Aveam oarece pasiune și pentru filele subțiri-subțiri de indigo, copiind cu ele, sub ele fel de fel de desene, schițe etc. (Ce scumpe mi se păreau aceste și alte nimicuri… foarte scumpe!)

Dar cum să uit zilele-eveniment din preajma primăverii, legate și ele de joc, de jucării?! Copil, la gura cuptorului, unde răzbătea lumina lămpii cu petrol, pe pătrățele rupte din laturile înguste ale paralelipipedului cutiei de chibrituri, dădeam-înfășuram o dată, de două ori cu fir alb, o dată, de două ori – cu fir roșu. Confecționam mărțișoare pe care, din nerăbdare, le prindeam de hăinuța de parasină de cu seară, la 28 sau 29 februarie. E-hei, de câte ori nerăbdarea a tot încălcat tradiția! Astăzi mărțișoarele parcă sunt mai altfel sau, mai bine spus, nu seamănă cu cele pe care le confecționam noi la Negureni – ele ne ieșeau în ozor-scăriță, apărută la întrețeserea albului și roșului. Adică, simbolul primăverii avea o configurație geometrică (oarecum… cubistă), specifică rumbelor (așa li se spunea la noi unor covoare mai simple, decât covoarele – covoare) sau chilimurilor.

Apoi tata mă învățase ca, dintr-o filă de hârtie împăturită în 4-5, să modelez cu foarfecile o întreagă horă de omuleți ținându-se de mână, ce apăreau la despăturirea „operei”. Găurele – nas, gură, nasturi la vestoane... A, da, la grădiniță aveam jucării barosane – căluți din mucava presată, vopsiți frumos, atrăgător, pe rotile, pe care îi încălecau cei mai mici; triciclete – pentru mai răsăriți...

În casele satului meu de baștină Negureni pe Răut, mai ales în așa-numitele case mari, camere pentru sărbătorile de familie, pentru primit oaspeți, erau multe, foarte multe broderii. Erau prezente și în cele trei camere ale casei noastre, de asemenea multe, deoarece la ele migăleau doi meșteri; mai precis fie spus, o meșteriță – mama, și un... meșteruț, chiar eu, Licușor, băiat care, într-un fel, mergea pe urmele lui Nică a Pietrei, alias Ion Creangă, care torcea, iar eu, da, brodam. De la broderie, ca proces, de asemenea puteai învăța ceva îndemânare în desen, în compoziție grafică, în alegerea și potrivirea culorilor. De regulă, cum se proceda la realizarea unei noi broderii? Din mână în mână, din mahala în mahala, din casă în casă circulau modele cu desenele diferitor viitoare broderii. Aceste tipare erau desenate pe file tari de hârtie, iar cel care își alegea unul din modele își umezea pânza pentru broderie și o întindea peste model, acesta transpărând prin ea. Cu un creion chimic trecea conturul pe pânză, după care se și executa broderia, firele colorate trecute cu acul prin pânză scoțând la iveală compoziții, ozoare, minunății! Printre subiectele populare erau cele cu îngeri, aceștia având, în unele cazuri, aripi portocalii, în altele – albastre, azurii. Erau îngeri în pereche, dolofani, bucălați, față în față, în broderii de pus la icoane. Zâne cu pletele aurii și, uneori, purtând cobiliță cu două găleți pe umerii lor de fete de țară.

Păsări, mai ales păunii și papagali, alteori lebede stând cioc la cioc cu gâturile ca două semne de întrebare despre amor, adică dragoste, iubire, fidelitate, în genere sentiment și frumusețe. Nu era ușor să brodezi un păun, bineînțeles din cauza abundenței culorilor în evantaiul cozii sale. Păuni cu coroană pe cap. 

Erau populari în compoziții și ciorchinii viilor, chihlimbarii sau violet-întunecați. Păsărele, porumbei în perechi pe marginea coșurilor cu flori. Cai mândri, dar și pisicuțe drăguțe, cățeluși cu limbuța roșie și urechile clăpăuge, lebede, cocori... Bârsane cârlionțate în compoziții pastorale.

Pe unele broderii erau încondeiate cu acul și numele meșterițelor, anul când au fost împlinite frumusețile caselor de gospodari, mai ales a celor cu fete de măritat. Ei bine, eu, bărbat sadea la 8-10 ani, nu puteam să-mi trec numele pe vreo broderie, meșteșug sau artă consfințită și atribuită genului și geniului feminin. Însă continuam să brodez.  

Unele case din Negureni erau adevărate galerii, muzee de broderii, astfel că, de venea cineva în ospeție, stăpâna sau fiicele sale țineau să-i arate podoabele ieșite de sub mâinile și ácele lor.  

Prin urmare, pot spune că unul din posibile cursuri de perseverarea în desen, apoi în acuarele, picturi în ulei le-am trecut în lumea broderiilor, în lumea artei lor.

Mi-amintesc de cele 7 creioane de colorat din cutia „Spartacus”, pe care le puteai procura cu două ouă de găină la prăvălia din sat. Cu creioane de colorat (șapte în cutie, ca o gamă cromatică) desenam cocoși, păuni și alte păsări exotice, inclusiv colibri ce-și depun ouăle mai mici decât niște icrișoare de pești mărunți, din Răut. Vârful limbii îmi era un spectru șapte-color. Ba nu, octo-color, deoarece foloseam și creionul chimic.

  Apoi, spuneam, am descoperit cum pot fi confecționate măștile din pape-mashe. Am frământat multă argilă, pentru a modela chipurile-suport. Am cheltuit multă făină de grâu pentru a face cleiul. Am rupt multe ziare. Apoi am încercat cioplitul în lemn, un fel de sculptură foarte primară, să zic...

În fine, mi-am oprit alegerea la creion și la coala de hârtie, pe care desenez și scriu. Mă gândesc că, dacă nu deveneam scriitor, ci ajungeam pictor sadea, cred că aș fi scris și poeme, fiindcă mulți pictori și sculptori au scris versuri, inclusiv Brâncuși, Picasso, Chagall. Dar poate că, în alchimia sa, artistismul este codificat în firea fiecăruia dintre noi... Mulți oameni simt un impuls, doresc să se exprime, dar nu le ajunge insistență ori curaj, ori voință, și dânșii se pierd în cvasi-balcanismul nostru mirific, mioritic…

Țin minte cum, pe când învățam, însușeam alfabetul, sub creionul meu fixam, urmăream cu atenție de ceasornicar acele clipe misterioase, când litera pe care o încondeiam era un fel de... desen animat dat ralanti. Da, caligrafierea unei litere – cel mai scurt film de desen animat, căruia tu, copilul, îi ești regizorul, făptuitorul.

În clasele primare ni se preda și desenul. Unii dintre elevi, inclusiv eu, colateral seriozității artei,  exact ca în cazul lui „nenea Marcel Duchamp” (pictor de acum un secol), de se întâmpla să întâlnim tipărită imaginea Monei Lisa, de regulă – fiecare în parte, fără a conveni, a ne sfătui între noi, copiii, – comiteam gestul francezului musiu, desenându-i superbei, enigmaticei, seducătoarei protagoniste leonardodavinciene mustăți și barbă! Ei bine, de atare intervenții, retușuri masculinizatoare nu scăpau nici pozele cu mărunțica la trup, însă bărbătoasa la suflet Ioana d’Arc sau „tovarășa de viață și de luptă a conducătorului proletariatului mondial V. I. Lenin” – Nadejda Krupskaia. Unde mai pui că dumneaei chiar ave o față nu prea... feminină... Pe când – e-hei! – ce femei frumoase erau în Negureni...

Odată ce suntem (din nou) la capitolul culori, desen, pictură, amintirile mă reîntorc cu gândul la – ce credeți? – la lăptucă! Adică, de cum se ridica lăptucă / rostopasca, noi, copiii, prindeam a ne uimi, privind fel de fel de curcubeie care apăreau în… pe… Pe scurt, procedam astfel: făceam un laț, o elipsă iregulară din tulpinița unui firicel subțire de iarbă, o treceam prin gură, peste limbă, pentru ca pe ochiul micuțului juvăț să se formeze o peliculă transparentă, peste care picuram un stop din seva galben-portocalie ce apărea în locul unde frângeam o tulpina, tija de lăptucă. Și să vedeți în ce ecran multicolor, curcubeic, se transforma pelicula înrămată de firicelul de iarbă! Irizările de culori se modifică mereu, în funcție de poziția peliculei pe care o tot potrivim altfel în bătaia luminii; în dependență de cantitatea din seva lăptucii – un strop, două sau trei – care se răspândea, se difuza pe ochiul transparent format din saliva noastră. Caleidoscopuri cromatice incredibile, pe care le contemplam timp îndelung, străduindu-ne să ghicim taina formării acelor imagini coloristice, dar și misterele din ele. Pentru că nimic altceva decât mister și vrajă inoculau în firea noastră plăpândă și curioasă de copii fascinantele, seducătoarele, acaparatoarele de atenție irizări cromatice; acele curcubeie minuscule pe care le țineam chiar între degetele – cele trei, cu care ne făceam, de obicei, și semnul crucii – mânuțelor noastre fragede, mai mult fremătătoare, decât tremurătoare. Și încă ceva, extrem de important, precum mi se pare mie acum: acea „alchimie” dintre sputa noastră de copii și seva lăptucii se numea… „a face iconițe”! Pe care le contemplam cuprinși de vrajă și chiar evlavie, văzând ce minunății imagistice, cromatice se întâmplau pe ochiul / retina de peliculă prin care se răspândea, în difuziune, firuțe, vinișoare aproape microscopice de sevă ce creau, în voia supremului hazard, spectacole cromatice „în mișcare”, ca și vii…

Mai e de datoria mea să recunosc că am luat, implicit, lecții de desen de la profesorul nostru de fizică și matematică Alexandru Donose. Dumnealui se întorsese cu familia deportată din Rusia și era verișorul actorului și poetului Arcadie Donose din București. Profesorul nostru, când ne spunea problema cu alergători ce porniră, unul, din punctul A, altul din în punctul B (sau două mașini, sau cămile, sau avioane, sau leoparzi...), el trecea neamânat la desen expunerea grafică, desenând cu o abilitate uimitoare ceea ce spunea problema; schița-portretiza personajele ei umane. În câteva secunde, pe negrul tablei apăreau omuleți nostimi, ca ai celebrului regizor Ion Popescu- Gopo, mașinuțe, păsări, avioane, turbine și toate celelalte! Cum să uit eu cum tovarășul învățător ne desena (cu uluitoare abilitate, cu mare talent!) datele problemelor, eu, cel care, pe atunci, visam să ajung… pictor?! De sub creta dintre degetele dumisale pe tablă apăreau omuleți ce alergau din punctul A spre punctul B, avioane ce zburau din orașul S în orașul M, cai ce galopau, cratițe de pe care presiunea aburului spulbera capacul, cadrane cu diverse cifre – de amperi, volți –, locomotive, fire cu plumb, contururi de clădiri, punți, scări etc., astea și atâtea altele ținând de problemele de matematică sau de experiențele fizicii ca știință. Și noi, zău, din atare ilustrații pricepeam parcă mai bine, decât din cele ce ne-ar fi putut spune profesorul.

Însă autodidaxia nu putea să mă ducă spre rezultate deosebite. Doar intuiam, presupuneam atare rezultate. Cel mai fidel am fost față de desen și pictură. Dar, subit ca și cum, la 14-15 ani, am trecut la poezie. De asemenea intuitiv, imprevizibil. Creion și hârtie aveam. Mult mai puține griji cu „dotarea” tehnico-materială pe care mi-o cerea pictura, măștile, sculptura.

            Însă prin ani am continuat să desenez, dar nu să și mai pictez, să fac acuarele. Am o galerii cu unii colegi ai mei de studenție, de la jurnalism și filologie. Apoi au intrat în mapele mele cu desene și chipurile câtorva colegi de la uniunea scriitorilor. Și tot așa, prin ani, până am ajuns să încerc și grafica de computer. Cu alte cuvinte, și în cazul meu avuseseră dreptate amicii care spuneau: Ut pictura poesis – Și pitura e tot poezie.