SCRIITORUL ȘI LUMEA

 

LUMEA FĂRĂ CAP.

SCRIITORUL FĂRĂ LUME?

 Leo Butnaru

– Cât de importantă mai este sau ar trebui să mai fie literatura pentru lumea de azi? Constați o sporire a rostului ei ori o scădere? Cum îți explici? Cine e de vină?

– Deja e cam generalizată opinia că azi, în comparație cu altădată, literatura e în diminuare de atenție ce i se acordă, numărul de cititori, tirajele cărților se împuținează etc.

La ce fel de altădată ne referim? Oare pe timpul lui Dante sau Villon atenția pe care societatea, populația unei sau altei țări o acordau literaturii era... exemplară? Oare tirajele cărților în acele alte dăți erau extraordinare, nu confidențiale? În socialism/comunism s-a editat mult? Să admitem. Dar oare e de crezut că muncitorul sau țăranul care aduceau o carte, două, câteva în casele lor chiar le citeau... integral? Iar dacă le citeau, totuși, aveau și competența de a le înțelege adecvat? Acele lecturi modificau spre bine, competență, soliditate de caracter a cititorilor în/din lagărul socialist, le insuflau curaj social, simțul jertfei, pledoarie cât de cât palpabilă pentru libertate?

Așadar, e necesară o concretizare de termeni în comparație cu cei din alte dăți. Întrebarea nu trebuie pusă de ce se citește atât de puțin, ci de concretizat că nu se mai citește „mult” în mod clasic. După părerea mea, azi, din contra, se citește mult mai mult decât cândva, până la apariția internetului, până la inventarea planșetei destinată special pentru lectură. Da, astăzi cărțile apar în tiraje mici și foarte mici (nu erau mari tirajele nici pe timpul lui Guttenberg sau ale lui Napoleon), dar vedeți câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe internet. Și nu doar există, ci chiar demonstrează, prin contabilizare, electronică și ea, că sunt accesate, adică – deschise și – de ce nu am crede? – chiar citite. Într-o măsură mai mare sau mai mică. Pe timpuri, formularele de cititori în bibliotecile tradiționale nu ar fi demonstrat un astfel de interes pentru lectură. Apoi țin să mai ținem cont că în prezent, pe căile internetului, se deschid numeroase posibilități de a viziona spectacole, filme, ce au la bază opere literare celebre din întreaga lume. Cititorul e și... teatrofil, cinefilul. 

Deja au fost scrise și se vor scrie studii despre cum influențează internetul situația cărții în format clasic, dar, legat de aceasta, și despre cum se modifică raportul dintre scriitor, cititor, critic în procesul literar contemporan. Lanțul noțional e destul de logic, deoarece cartea, de hârtie sau în format electronic, îi are de plăsmuitori, dar și de adresanți tocmai pe aceștia: scriitorul, cititorul, exegetul. Performanțele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un mare număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură. În această ipostază, cititorul își modifică statutul, situația, ca și cum ieșind din anonimat și singurătate, într-o anumită măsură devenind și… critic (literar), având posibilitatea de a a-și plasa în subsolul cărții citite pe internet impresiile, doleanțele, dezacordurile. Ba mai mult: stimulați de noua virtu-realitate, anumiți internauți încearcă (unii chiar cu succes) să treacă de la rolul de cititor la cel de autor, scriindu-și propriile texte, unele din care pot fi chiar opere în toată legea.

Operele/textele de valoare provoacă reacții care apar, practic, în timp real, ceea ce creează efectul comunicării pe viu. Forumurile web se transformă în conferințele prin corespondență (la distanță, cum se zice azi, din știute motive) ale cititorilor. Și astfel de manifestări au un anume rol în popularizarea unor opere literare.

Bineînțeles, cyber-lectura are și minusul ei, uneori fiind mai puțin concentrată, mai de suprafață. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puțin competent, ci doar e ceva mai grăbit în a-și exprima opiniile.

Însă, de pe alt versant, se ivesc raze de optimism, ce vor să ne convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de incertitudini și neliniști pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supraviețuit, deconstrucția (moartea) personalității autorului fiind stopată. Iar cei mai optimiști susțin că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că publicațiile apărute eminamente, ca proces, în rețeaua internetului nu ar fi decât unele facultative, autorii (serioși…) preferând acestora plasarea în spațiu virtual a operelor lor care, inițial, au fost editate (pe hârtie), cum s-ar spune... guttenberghian.

Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internauți azi caută posibilitatea să-și publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/trambulina spre cărțile de hârtie. Multe din acestea deja au și apărut, ba chiar au fost și premiate.

Da, cartea mai trăiește și va trăi în bibliotecă. Iar internetul e și el un mediu de existență a cărții, a literaturii. E o... bibliotecă și el! Într-un altfel de mediu. Iar acest al doilea mediu-bibliotecă nu e nicidecum în plus. Prin urmare, nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, va dispărea, parțial sau total, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poate să devină o audio-carte, ce înlesnește lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. Și cine poate exclude faptul că internetul ca formă de editare și lectură a cărții nu se va… clasiciza, nu se va… academiza și el? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/cobea destul de naiv și neinspirat. Totul intră în procesele generale de diversificare și îmbogățire a entropiei globale, dar și a modalităților operaționale de accesare (!), receptare și aplicare (inclusiv creativă) a ceea ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei.

– Internetul este sau nu o soluție pe termen lung pentru Cultură? Dacă nu, ce anume îi lipsește?

– Încă acum 2-3 decenii, firea unui debutant în ale literaturi era bântuită de o mulțime de zmeie de hârtie, pe care îi lansa propria imaginație. Iar de când cu computerul, cu internetul locul zmeielor de hârtie l-o fi luat altceva. Sau, poate, tot zmeie, însă de pixeli...  Astfel că, de când cu internetul, gândindu-ne la formele și ritmurile de mișcare și transformare a lumii, deja nu mai puteam vorbi, cred, de soluții pe termen lung. Odată cu internetul, în internet ar putea apărea (...neamânat!) forme de propulsie informațională, ideatică, emoțională, deci și de cultură azi de neimaginat. Internetul ar fi spațiul de plăsmuire și afirmare a lor. Ar fi laboratorul „alchimiei” electronice, digitale. Un fel de conștiința elaborată în laboratoarele de mâine ale entropiei.

– Cât de mult influențează Lumea, cu toate fețele ei, ceea ce scrii?

– Îndrăznesc să cred că am avut mereu simțul intrinsec al necesității, inevitabilității de contemporaneizare a ființei mele, pentru ca ea să fie receptivă atât la antichitatea, medievalitatea, modernitatea, chiar și la avangardismul lumii, când și cum s-au întâmplat toate astea. Inclusiv sub aspect... exterior-tehnic, să zic, să simt momentele în care a fost necesar să-mi înlocuiesc stiloul  (...cu pană de aur, chinezesc...) pe mașina de scris, iar aceasta – pe computer. Dintru început, dintru debut, posibil în anume parte inconștient, „mi-am dat seama” ce ar fi să fii viețuitor-debutant în literatură în deceniul șapte al secolului XX, într-un post-avangardism în surdină, neagreat de ideologia realismului socialist militant.

În interrelația cu Lumea, cu fațetele ei, probabil că eu sunt dintre adepții și actanții reînnoirilor temperate, ideatice, tematice, stilistice, în această poziționare fiind plasat de unele particularități ale firii și destinului: m-am format în mediul literar, cultural, internațional, interetnic dintr-un fost imperiu, pe care, și ca jurnalist, a fost să-l cutreier, să-l cunosc în componentele sale de civilizații etnice, numite republici unionale – Țările Baltice, republicile transcaucaziene, cele din orientul apropiat și, bineînțeles, țările... sovietice europene. Din acele medii, din acele situații socio-culturale marcate de diverse particularități au intrat în cuprinsuri de cărți și teme mai speciale. Apoi preocupările mele pentru fenomenologia avangardistă, în primul rând cea rusă, imensă și dramatică. Firește, la Iași sau București nuanțele, particularitățile afirmării și maturizării mele ar fi fost oarecum altele. Poate că mai benefice, mai... accentuate, și mai vizibile, bineînțeles, criticii literare.

În Lume, în jocul ei de fațete, mai mult sau mai puțin conștient (de fapt debutanții sunt mai puțin conștienți) încă dintru începuturile-ți literare este imposibil și inadmisibil să nu recurgi la sinteze inerente dintre tradiție și modernitate, în tentativa de-a articula altfel, pe nou, elementele din care s-ar putea întrupa, în acele timpuri, poezia, literatura în general. Pe atunci, demult în junețe, mă dumeream oarecât că, în spirit modernist sau în linia percuției de ecou a avangardismului, este important ca poetul, oricare, dacă e poet, totuși, să-și pună problema aflării sale în axul întregii tradiții poetice universale, în biblioteca și istoria acestor tradiții. Impulsurile, îndemnurile, sugestiile veneau, firește, și din partea vremurilor în modificare, care mă schimbau și pe mine. Astfel că chiar în cartea mea de debut în poeme s-a învecinat mitologia cu... tehnica, rusticul cu urbanitatea. Odată cu înaintarea dinspre debut spre maturitate, odată cu aprofundarea în studiul avangardismului aveam să conștientizez, și afectiv, și teoretic, că în poezie urbanismul presupune ritmul sacadat, uneori telegrafic, mișcarea impulsivă. Câmpul sensibilității se amplifică, actul poetic e și unul de cunoaștere mai intensă, mai diversă, în concordanță cu tumultul existențial în perpetuul prezent, trecut dintr-un secol în altul.

– Cum înțelegi „indiferența la eveniment” a artistului despre care vorbea G. Călinescu în perioada lucrului intens la „Istoria literaturii…”?

– „Pot povesti multe despre secolul trecut, i-am apucat sfârșitul”, scria Louis-Ferdinand Celine. Era vorba despre secolul XIX. Dar noi, care am apucat să trăim o jumătate din secolul XX și, iată, deja două decenii și ceva din secolul XXI, parcă nu am avea multe de povestit, de invocat evenimente cât de cât importante, din viața lumii, dar și din viața personală? Cum s-ar spune, am prins și noi ceva din res gestae – faptele memorabile ale omenirii din acest pandant de secole. Ne-am cam interferat cu ele, nu?

Indiferența la eveniment nu exclude completamente interferența cu evenimentul. În mare, proza aceluiași Celine e una a interferenței cu evenimentele începutului de secol XX, cu cele din prima lui jumătate. Dar ce proză!... parcă adumbrind, lăsând pe plan secund evenimentul, evenimentele! Interferența a dat și diferența, balanța înclinând spre artă, psihologic, dramatism, stil, plasticitate etc., etc. Drept rezultat, nu a mai contat evenimentul propriu-zis, ci evenimentul-operă de artă pe care l-a inspirat, l-a generat. Altfel spus, dacă rezultatul interferenței la eveniment nu e unul fățiș, ci e scris, prelucrat/recreat literar, el fermentează în firea, în conștiința omului/scriitorului. Implicit, „rezultatul” e unul conform cu opiniile lui Călinescu despre necesitatea distanțării de evenimente, „spre a le citi semnificația uitată, cine nu se depărtează de oameni spre a scruta în ei umanitatea nu este un artist. Absența de la evenimente este condiția însăși a creației și a-i cere artistului să participe la existența noastră diurnă este a-i cere să se dezintereseze de adevărata viață esențială ce formează obiectul artei”.

În fine, interferența la eveniment nu poate însemna, totuși, și indiferența la eveniment. Se întâmplă ca rezultatul acestei interferențe să fie esențializat și „depozitat”, apoi, poate că aflându-se în expectativă, mai târziu el apărând într-o formă sau alta în creația scriitorului.  

– Cum îți explici succesul/insuccesul cărților tale (la cititori, la critica literară)?

– În cazul succesului, aș pune surdina necesară a... modestiei, presupunând doar că cineva, totuși, a găsit că ar avea nevoie de unele cărți pe care le-am scris, le-a procurat, le-a găzduit în biblioteca personală sau, alții, în primul rând studenții, le-au solicitat la biblioteci, unii dintre tinerii cititori scriind în baza lor teze, liceale sau universitare. Unele din textele mele pentru cei mici sunt incluse în manuale și crestomații din învățământul primar, unii profesori le-au imprimat/interpretat și le-au postat pe rețelele de socializare/comunicare.

În ce privește critica literară română, trebuie s-o luăm de undeva de mai departe. Vorba e că, în dreapta Prutului, cărțile mele s-au întâlnit cu ea abia când eu, autorul, aveam deja 40 de ani. Însă impactul a fost fără amânări și sincope, încât critica m-a „inclus” printre scriitorii români, pe care nu-i trece cu vederea, și pe mine, cel din stânga Prutului care, într-o anume măsură, am avut un traseu de afirmare oarecât deosebit de cel al colegilor din București, Iași, Cluj etc. Iar în timpurile când nu ne vedeam, nu ne cunoșteam, nu comunicam cu colegii de generație din dreapta am avut, totuși, norocul, șansa, întâmplarea destinului să intru la timp, cred, în ariile literaturii moderne universale, citind-o, studiind-o. Eram la curent cu izbânzile „la zi” ale literaturii române, cu tendințele ei de reînnoire canonică, stilistică, de revenire la respirațiile și aspirațiile interbelice, pentru a le relua, a le actualiza, contemporaneiza și propulsa, evolutiv, spre zile ce aveau să vină. Cu (neiertată, pentru unii!) retro-nemodestie vorbind, cred că, pe când eram deja la anii 4-5 universitari, nu ar fi fost prea mulți semeni și, la distanță, colegi de-ai mei la universitatea din dreapta, care să fi îndrăznit a se comporta cu nasul pe sus la (eventualele, ipoteticele, neadmisele, interzisele de vămi și grăniceri!) întâlniri și discuții ale noastre. Nu cred că le-aș fi cedat, ca student și debutant în literatură. Aveam în formarea mea ceva „în plus” – cunoașterea marii literaturi ruse din așa-numitele ei veacuri de aur și de argint. Știam multe din avangarda rusă, o fenomenologie unică, inconfundabilă în procesul general al avangardismului mondial. Călătorisem, cunoscusem spații și popoare. Din nenorocire, eram într-un imperiu dur, însă, în măsura în care doream și reușeam, încercam să iau lucruri utile formării mele ca individualitate, ca scriitor român în formare. Astfel că, în fine, întâlnirea mea cu critica română autentică s-a întâmplat fără... frisoane, animozități, neînțelegeri și reciprocă lipsă de atenție. Ba chiar aș putea spune că am avut surprize nu că plăcute, ci de-a dreptul răsunătoare (în destinul meu), în comparație cu liniștea, tăcerea, indecizia și... imprecizia opiniilor critice de pe malul stâng al Prutului. Adică, în dreapta Prutului critica de aleasă prestanță mi-a apreciat și recomandat poezia și proza în termeni capitali, indubitabili, pe când în capitale zisă Chișinău din când în când unii răuvoitori și prost instruiți de diverse calibre au reacționat bolnăvicios, bolovănos, stupid. Și pe timpul comuniștilor, și în timpuri democratice otova. În literburgul Chișinău interacțiunile literare de tot soiul, adică și cele dintre colegi, cu editurile, instituțiile anemice de cultură și susținerea a acesteia (mai curând, ele se susțin pe ele însele) sunt cam înghesuite, mototolite, deformate de mizerabilism și destulă mediocritate. Dacă treci Prutul, astfel de relații și interacțiuni sunt ceva mai relaxate, mai libere, mai independente de alții, mai dependente de tine. Bineînțeles, dacă ești cineva, dacă ai har, vigoare și caracter. Și atâtea altele. Ei, dar odată ce reușești să treci și de arealul românesc, să te pomenești în plină Europa, nu ai decât să dovedești că te poți afirma și pe alte meridiane, cum se zice. Să găsești traducători și edituri, să te găsească ei și ele pe tine. Să publici, să editezi, să te învrednicești de ecouri, recenzii, aprecieri. Și toate celelalte presupuse de viața literară mai aproape de normalitate (dacă ar fi posibil, totuși, așa ceva: ...normalitatea).

În fine, ar fi de spus că, civilizat, cu critica de bună condiție ne respectăm în continuare. Din păcate, uneori de la distanță...

Apoi succesul, atât cât le este dat, cărților tale la cititor, la critică depinde și de măsura în care tu te... suporți, când ești autocritic. Autoevaluarea e o necesitate și trebuie să-ți intre în obișnuință. Unul din înțelepții orientului, Kha-ghani, considera că mustrarea, chiar dură, pe care și-o adresează bărbatul sieși trebuie considerată ca stând la temelia preamăririi lui. Tot aici amintindu-ne și de Creangă care, într-un articol, spunea că pretutindeni este „mâna lui Dumnezeu, cea nevăzută, care, dacă nu ne-ar fi găurit pielea în dreptul ochilor, nu ne-am putea vedea greșelile unii altora”. Dar unde e cel în stare de o sinteză autocritică matură și nepărtinitoare a operei pe care a creat-o?

Apoi, în aprecierile literare, în general, sau în cele pe care le faci tu sau le fac alții asupra scrisului tău sau le faceți dimpreună referitor la scrisul altora, trebuie să-ți asumi cu o respectivă resemnare iminența relativității, incertitudinii, indeciziei și, ni o singură dată, a confuziei mai mult sau mai puțin... savuroase.

– Ai mai scrie dacă nu ai gândi un destinatar? Altfel spus, îți poți imagina cărțile tale ca pe niște mesaje lansate într-o sticlă în largul mării, fără certitudinea că le va găsi cineva?

– Dacă a fost să trăiesc ore de fericire, timpuri mai scurte, mai lungi, ele au fost și a conștientizării faptului că nu am greșit, dedicându-mă literaturii. Chiar și atunci, în sumbrul comunism-bolșevism imperial rusesc, zis al uniunii popoarelor, a prieteniei lor necondiționate, transfrontaliere, transcontinentale, transrasiale, transetnice, transculturale... Chiar și atunci, în lagărul socialist, când un intelectual, un om de creația nu se putea alege cu prea multe. Chinuit de șanse nici că născute, o parte, altele ivite, totuși, dar de-a dreptul ratate, mai a treia parte din ele realizate nici pe departe deplin, în libertate, cum s-ar fi cuvenit. Șanse deformate, înghesuite, băgate în demisoluri sordide. Pe scurt, o parte din ele date omului blestemate gata. Iar unele cărți ale mele, poezia pe care am scris-o și o scriu sunt chiar sensul pe care am încercat să-l dau vieții. Dar contribuie și destinatarul la împlinirea acestui sens? Sigur. Parțial. Însă au existat mulți scriitori, pictori, compozitori care și-au făcut munca destinului fără a se gândi la destinatari, care, de altfel, în timpuri de mari necazuri sociale, mondiale nici nu aveau cum să-i ajute, să-i susțină prin „atenția” lor. În orice condiții, situații un scriitor nu ar putea renunța definitiv la predestinarea sa, la sensul vieții sale. Dacă ar încerca să o facă, și-ar avaria, și-ar deteriora iremediabil propria intimitate, fire, existență. În unele cazuri dramatice s-ar ajunge la demență. 

– Care crezi că a fost lucrul (omul, întâmplarea, evenimentul) cel mai important din cariera ta de scriitor?

–  Și în lămurirea cât de cât asupra unei astfel de cariere, cea de scriitor, tot ab ovo trebuie să pornim. Probabil, contează deloc puțin faptul că un viitor scriitor român din spațiile dintre Prut și Nistru a copilărit, împreună cu semenii săi, în anii ce au urmat imediat foametei, în sate și familii sărăcite de regimul comunist; familii dezorientate, speriate, amenințate. Contează că am mers la școli „korciaghinoviste” (Pavel), „mozoroviste” (Pavlik), unde ne dăscăleau persoane oneste, însă cu studii pedagogice „forțate”, grăbite, de câteva luni numai, pedagogii adevărați refugiindu-se în dreapta Prutului. Contează că celor dintâi lecturi ale mele li se adăugau obligatoriu folclorul și lecțiile de limba română pe care mi le „preda” anonimul filolog al neamului, intrând în sinteze misterioase unele cu celelalte, compunând subiecte fascinante în fantezia copilului ce eram. Contează că într-o anume zi, de mână cu mama sau bunica, ne-am oprit în fața ușii închise a bisericii; închise și pângărite de comuniști. Astea și altele bineînțeles că aveau să dea consecințe în dezvoltarea noastră sufletească, pentru formarea (sau deformarea) potențialului caracter, pentru... ce mai, pentru întreg destinul nostru de om – om, și om al faptei sale de profesionist. Inclusiv în ale scrisului.

A fost important că, ajungând student la jurnalism și filologie, în primii doi ani – 1967, 1968 – am prins ceva libertate din ceea ce însemnase „dezghețul hrușciovist”. La Chișinău, puteam încă procura cărți românești, puteam abona presa editată la București. Din dreapta Prutului, veneau – rar, dar totuși veneau – formații artistice și echipe sportive. La cursuri, ni se mai recomandau operele lui Călinescu, Vianu, iar limba „moldovenească” o studiam după Introducere în lingvistică și Studii de lingvistică generală de Al. Graur.

Contează că în a doua jumătate a anilor ’60 debutase editorial generația colecției Luceafărul – Stănescu, Sorescu, Baltag, Blandiana, Romanescu, Gheorghe, C. Ivănescu, Ursachi, Petre Popescu (Fire de jazz, Dulce ca mierea e glonțul patriei) și apăruse excepționala antologie a lui A.E. Baconsky Panorama poeziei universale contemporane și că tu ai avut norocul să o citești, să o studiezi, să înveți din ea

 Contează că de la Moscova (la Chișinău deja fusese interzisă realizarea cărții românești) am primit minunatul set de ediții poetice bilingve ce includeau volume de Apollinaire, Ungaretti, Quasimodo, Lorca, Eluard. La Chișinău erau în formă bună cenaclurile „Luceafărul” (ziarul Tinerimea Moldovei), „Eminescu” (Universitatea de Stat), „Miorița” (Biblioteca Republicană), precum și cel de la Casa Municipală a Tineretului. Manifestările noastre în acele cenacluri erau, probabil, în consens cu ce spune Claudiu într-un poem al lui Zbignew Herbert: „Am lărgit frontierele vorbirii adică frontierele libertății”. 

Erau altfel, deosebiți și tinerii sau relativ tinerii poeți ce se afirmaseră în Moldova Estică – Vodă, Vatamanu, Damian, Codru, Teleucă, An. Ciocanu... Conta ținuta de scriitori estetizanți a lui George Meniuc (colegul de studenție, la litere și filosofie, al lui Geo Dumitrescu) sau Paul Mihnea (la Cernăuți, îl cunoscuse pe Paul Celan) care, de la un moment încolo, au refuzat înregimentarea. Strălucea cu adevărat teatrul pentru tineret „Luceafărul”, unde se juca și dramaturgie de Mihail Sebastian (Steaua fără nume) sau Mircea Ștefănescu (Eminescu; Nota zero la purtare). În acea atmosferă, și noi, debutanții, începuserăm a scrie ca și cum ne-am fi descătușat.

Contează chiar și contrariul, negativul (ce ne trezea... contra-reactivul!), deoarece curând veniră/năvăliră zilele, săptămânile, lunile, anii în care efervescența intelectuală autentică a prins a fi suspectată, asuprită, stopată, sancționată. Dezlănțuită, omniprezentă, cenzura coagula restrictiv cenzul și ura față de adevăr și, în special, față de istoria și cultura românească. Pe atunci mi se cam încheia adolescența care nu-mi mai părea atât de lipsită de griji, ca odinioară, când mă mângâiam cu false, dar plăcute, totuși, rezonanțe de libertate și... eternitate...

Contează și ceea ce mi-am zis că a fost o aproape nesperată deschidere de spații, de universuri culturale și etnice foarte deosebite unele de altele. Probabil am fost ușor... privilegiat și ca poet-debutant... călător, pe la 17-18-19 ani trăind înfiorătorul sentiment al străbătătorului de distanțe mari cu trenul, avionul, vaporul. Și respectivele trăiri mi-or fi „reglat” optica imaginației, fanteziei. Chiar dacă eram în URSS, pe a șasea parte a globului pământesc, cum se spunea, eu călătoream, de fapt, în diverse țări, familiarizându-mă cu tezaurul național al diferitor popoare. Cunoșteam orașe minunate și atât de diferite – Riga, Tallinn, Vilnius, Kiev, Odessa, Minsk, Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțeles, Moscova și Leningrad etc., etc.

Și astăzi se întâmplă să discut cu colegi de-ai mei din București, Iași sau din Paris (Bujor Nedelcovici) despre marea (în momentele în care era totuși) cinematografie a regizorilor de genul și geniul unor Tarkovski, Danelia, Loteanu, Žalakevičius, Șukșin, Koncealovski, Reazanov, Mihalkov, Gaidai, Bondarciuk... Dar ce filme aveau georgienii!

Celebrele teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Baltice, Gruzia, Armenia… Unele dintre ele aveau turnee și la Chișinău. În altele am intrat chiar acolo, în sediul lor național.

Unele din renumitele muzee din lume, ca să amintesc doar de „Pușkin” din Moscova și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad, de Lavra Pecerska din Kiev…

Fel de fel de lanțuri muntoase și fluvii grandioase, de la Bug la Amur, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc. Marea Baltică, Siberia, Orientul Îndepărtat, în poală cu ghețarii Oceanului de Nord, atâtea altele din nespus de întinsa, până la lăbărțare, URSS, ca variante-evantaie geografice și etnice, ofereau poeților un registru tematic, metaforic... necuprins, inclusiv teme cu... taiga și păstori de reni, șamani și Republica Autonomă Evreiască de la hotarul cu... China; cu diversitatea asiatică osebitoare mult de europenism; Orientul Îndepărtat, dar și Orientul Mijlociu (...în timp ce spre Orientul Apropiat, ca și cum spre pământul făgăduinței, plecau colegii noștri semiți de ieri-alaltăieri...).

O, să am pardon! Nu, nu îmi doream acele… – avantaje? privilegii? – vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, odată ce situația rămânea de neschimbat, nu pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat ce să fac în acele împrejurări (și... împrejmuiri cu cortine de fier), cum să beneficiez de esențele lor ca om și tânăr scriitor.

Repet: sigur că aș fi vrut să fiu împreună cu colegii mei de generație care frecventau cenaclurile lui Manolescu, Crohmălniceanu, Martin… Colegi-semeni care scriau la curajosul „Dialog” ieșean sau la elitistul, mi se părea mie, „Echinox” clujean, la „Familia” în care debutase Eminescu... Însă, odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe cele pe care mi le sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică, de imperialism.

În pofida sârmei ghimpate de la Prut, dacă nu erai ispitit de tentațiile de avansare nomenclaturistă, puteai să-ți pui la cale tu însuți propriile șanse de a uni fenomene într-o sinteză intelectuală personală, ținându-te la curent cu ceea ce se întâmplă în literatura română, în cultura română în general.

Dar câte altele au contat, contează!... Iar printre cele mai importante lucruri, fenomene din destinul (să-i zicem... cariera?...) unui scriitor contează Biblioteca! Dacă ești doldora de... bibliotecă, vine și timpul când te simți dezinvolt, abil până la... inspirație în reluarea și formularea momentelor memorabile, sintagmelor din mitologie și culturologie, incluzându-le pe nou în subiecte poetice sau de proză, modificându-le semnificațiile contextuale, astea în procesul de aderență și includere în – să zic – imperialismul metaforei universale. Sau, precum spunea filosoful Wilhelm Dilthey, o parte considerabilă din fericirea particulară, adică și ea legată de creație, izvorăște din resimțirea stărilor sufletești ale altora și convertirea lor în propriul tău mod de a fi.  Iar această interacțiune în crearea fericirii are loc, de regulă, pe calea culturii, literaturii, artei în întreg ansamblul lor temporal, trecut-prezent, astea toate avându-și de spațiu, de adăpost Biblioteca. Bibliotecile. 

– Fă un exercițiu de imaginație: cum ar arăta astăzi lumea oamenilor dacă n-ar fi existat literatura/arta?

– Pur și simplu lumea, prin sine, prin existența sa ar fi literatură încă nescrisă, dar existentă, totuși! Iar situația nu ar fi putut dura la nesfârșit, de la un moment încolo apărând cineva care, peste mii de ani de la cel care a pus pe tăblițele de argilă epopeea Ghilgameș, să pună în fișierele computerului sau ce-o mai fi în depărtate vremuri din viitor ceea ce se întâmplă cu lumea, ce gândește, ce simte lumea, care, inerent, ar reveni la literatură, ar reveni în literatură. O lume fără literatură este imposibil să existe, iar în forma-i (să admitem, totuși) lipsită de literatură ea ar arăta nu că nefiresc, ci oarecum monstruos. Literatura e modul de comunicare a lumii cu ea însăși, în ea însăși. Literatura e liant, e cheag, e drojdie, ferment ce dă conținut și formă lumii (împreună cu atâtea alte componente, firește). Fără literatură (poezie, metaforă) înseamnă fără comunicare pe înțelesul oamenilor și între oameni; înseamnă netransmiterea dragostei, bucuriei, tristeții, nostalgiei, dorințelor, iluziilor etc., etc. Iar fără ele probabil lumea nu poate exista, nu-și poate explica propria menire, propriul sens sau lipsa acestuia (ca în Ecleziastul). Nici nu s-ar mai numi Lume, pentru că astfel a boteza-o chiar Literatura, Filosofia, entropia ei existențială. Tot mai... cosmică, mai impregnată de cosmos și, tot mai mult, după puterea și importanța sa, impregnată în cosmic, infinit. Poate, din păcate, până la disoluție...

Dar, până atunci (cât mai depărtat acest eventual atunci...), cam asta e cu scriitorul pământean (sper să nu pară prea mari, sau bombastice, cuvintele pe care le spun): literatura  înglobează deopotrivă taina vieții și a vocației, semnificația și menirea destinului. Pentru că, reiterez: pe o vreme – poate încă pentru câteva mii de ani de azi înainte sau mai puțin – literatura va rămânea să fie înfruntarea perisabilului și uitării. Însă o înfruntare tot mai slabă și deja cu ochii în ochii fatalității. Numai că până atunci...

 

Irina Petraș

Scriitorul și lumea (Antologie). Ed. „Școala ardeleană”, 2021