31 AUGUST 1989...

 

Organizatorii Conferinței Internaționale „Identitățile Chișinăului”, dedicată străzii 31 august 1989,  mi-au solicitat și mie contribuția/participarea. Ce temă! mi-am zis, care – să vezi! – îmi dau seama într-o clipă-două, este implicată chiar în destinul meu. Această stradă, pe durata a câtorva decenii, numită Kiev, deja de alte câteva decenii purtând emblematicul nume pentru reanimarea, revigorarea spiritului național românesc la Chișinău, în Estul pruto-nistrean al Moldovei istorice.

Dar s-o pornesc oarecât metodic, consecvent în urmărirea implicării acestei artere urbane, sui generis spiritual-culturale în destinul unui copil/elev, apoi student, culminând cu orășenizarea definitivă a acestuia.

Nu pot spune dacă, la prima mea descindeere la Chișinău, într-o excursie de cam șaizeci de ani, tovarășa învățătoare ne-o fi dus și pe strada imediat următoare bulevardului Lenin, numită Kiev. Țin minte doar plimbarea și distracția prin parcul Catedralei, pe lateralul acestuia dinspre strada Pușkin, unde ne luam avânt și lunecam pe trotuarul făcut loc de lunecuș de alții, înaintea noastră. Dezechilibrându-se în viteza lunecării, vreuna din mogâldețele ce eram se pomenea aruncată de pe pistă, bufnind, berbecește, cu capul în burta vreunui trecător care, bineînțeles, nu era orășean delicat în toate – mai înjura, mai te ajungea cu un picior în fund! „Bă, țărănoiule!”, auzeai cum agresatul îl preamărea, spre negativ, firește, pe colegul nostru făptaș care, ca fiecare altul dintre noi, nu era decât un pui de sătean de la Răut, ce dorea să-și petreacă din plin libertate ființei, la prima sa descălecare într-un oraș sadea, capitalie de re(s)publică unională. .

Dar e sigur că prima mea promenadă pe strada Kiev mi s-a întâmplat în 1964, când, în urma unor peripeții și răzvrătiri adolescentine (plecasem din școala medie din satul de peste Răut, Chițcani, unde eram subevaluat la unele materii), am fost înscris elev la școala medie Nr. 11 „Ion Creangă” din Chișinău. Atunci am făcut o tentativă de a deveni cititorul Bibliotecii Naționale, dar s-a dovedit că nu se poate: încă nu aveam pașaport, nici un alt document care să confirme locul meu de trai în oraș. „Cum să dăm noi cărți pe mâna unui necunoscut, fără repere de localizare administrativă?!”

Destinul îți corijează planurile, perspectivele, încât eu m-am văzut nevoit să mă reîntorc în sat (80 de kilometri nord de Chișinău), să-l susțin pe tatăl, care trecuse prin două complicate intervenții chirurgicale și, provizoriu, își pierduse capacitatea de muncă.

Însă destinul, spuneam, știe și să amelioreze, să te încurajeze din nou. Astfel că, chiar în zorii despărțirii de școala medie din Ciocâlteni (aveam patalama la mână, plus medalia de eminență), condus de clasa noastră a X-a C la șosea, eu porneam spre Chișinău în buzunar cu invitația de a participa la o conferință unională (adică din întreaga... Uniune Sovietică) a tinerilor literați. Recomandarea și invitația veneau din partea ziarului „Tinerimea Moldovei”, în care mi se întâmplase debutul poetic al elevului ce mai fusesem ca ieri.

În fine, ajuns la Casa Presei, prezentându-mă redactorului-șef Axentie Blanovschi, primesc îndrumările necesare: decontare la contabilitate, cazare, iar a doua zi să fiu prezent la deschiderea conferinței, pe strada Kiev numărul... (Să reținem: și Casa Presei avea atingere de strada Kiev, la intersecția ei cu str. Pușkin Nr. 22).  

Dar s-o iau pe scurtătură. Devenind student, strada Kiev era una din cele mai frecventate de mine. Aici se află Biblioteca Națională, unde mi-am petrecut zile și prelungi înserări. În clădirea în care își are sediul actualmente Muzeul Național de Arte era situată Uniunea Scriitorilor. Aici veneam la discuțiile primelor manuscrise ale tinerilor. Aici mi-a fost discutată și viitoarea mea primă carte de poeme (în 1974).

La Casa Presei exista un cenaclu cu tradiție, „Luceafărul” de la ”Tinerimea Moldovei”. La biblioteca Națională – cenaclul literar „Miorița”. Ne întâlneam la cenaclu și în Casa Orășenească a Tineretului, situată undea la colțul străzii Kiev cu Miciurin, pe atunci, Sfatul Țării azi. Iar la Institutul Politehnic, în blocul său de pe strada Kiev (fostă clădire a Seminarului Teologic, în care a studiat Alexei Mateevici), eram invitați la cenaclul „Ramuri”. Pe atunci se întrunea în ședințe și cenaclul literar de la Institutul de Medicină, însă curând satrapii regimului comunist au exclus limba română din procesul de predare, manualele în limba română fiind pur și simplu distruse, iar profesorii și studenții – intimidați, învrăjbiți între ei. Turnătorii se înmulțiseră alarmant. Îi avusesem și noi la universitate, destul de mulți. Post factum, puteai să-i depistezi după modul cum făceau carieră, agreați și promovați de partid, comsomol, kgb. Erau unicii cărora li se permitea te miri ce călătorii peste hotare.

Apoi Uniunea Scriitorilor a trecut în clădirea ei actuală de pe strada Kiev 98. Aici veneam la redacțiile revistelor „Nistru”, „Kodrî”. Aici și-a transferat sediul săptămânalul „Literatura și Arta”, al cărui angajat eram.

Într-o dimineață, pe când coborâsem din troleibuz la Casa Presei, luând-o spre USM, pe strada Kiev am văzut un caz puțin atipic: niște muncitori rodeau cu mari perii de oțel peretele din chirpici de calcar sarmatic al casei, în care locuiau ștabii timpului, inclusiv imbecilul secretar-prim al comuniștilor din RSS Moldovenească. Locul acelei rosături se mai vede și azi, calcarul peretelui fiind, încă, ceva mai deschis la culoare, decât patina vremii de pe întregul zid. Aflu că, noaptea, oameni curajoși scrisese cu vopsea pe peretele politrucilor „Cuib de dvoreni”. Să vezi, chiar pe cuibul ce avea milițieni de gardă! Mare scandal, mare vâlvă, mare daravelă... antisovietică! Spectacol, nu alta! De altfel, ca și „spectacolele” cu reconstruirea clădirii, în care actualmente se află Muzeul de Istorie și Arheologie: a fost „împinsă”, strămutată cu 10 metri îndărăt, mai departe de stradă. Cazul însă avusese precedent: clădirea, parcă dotată cu ambrazuri în loc de geamuri, a CC al PCM, pe când deja avea temelia (și... sub-temelia: buncăre etc.) pusă, băgată adânc în pământ și apărută cam la doi metri deasupra lui, a fost distrusă (milioane de ruble, ce mai!) și împinsă cu vreo 15 metri îndărăt. Așa dorise bossul... bossovicilor, Bodiul-coadă-de topor!

Pe această arteră urbană este situată și biserica „Sf. Pantelimon”, care la începutul anilor 90 a revenit la menirea ei, duhovnicească. Însă comuniștii o pângăriseră, în spațiul respectivului lăcaș deschizând o așa-zisă sală de degustație (a vinurilor). Unii degustau, alții beau în toată (fărăde)legea! Din vreme în vreme, trec pe lângă acest locaș fie și din  necesitatea de a intra la policlinica, oarecum discretă, cu care se învecinează. Dacă aprinzi o lumânare în biserică, înainte de vizita la medici sau după ea, te simți parcă mai în siguranță, mai în bună stare sufletească și trupească.

Pot spune cu certitudine că strada Kiev / 31 august a fost generoasă cu mine, cu destinul meu de cititor, scriitor, jurnalist, traducător. Unul din exemplele pe care țin să-l evoc (îmi vine să-i spun: fulminant!) e cel legat de sosirea lui Nichita Stănescu la Chișinău și întâlnirea cu el la fostul hotel „Codru”. Era în prima decadă a lunii septembrie 1976, când pe aici se țineau zilele literaturii sovietice în RSS Moldovenească. Oaspeții, participanții mai speciali, fuseseră primiți într-un cerc „restrâns și tovărășesc”, oficial-nomenclaturist. Discreție bolșevic-tovărășească, încât nu se aflase, spre exemplu, nici la Casa Presei (zisă și – se știe de ce – Casa Presiunii), prin redacții (eu eram la Tinerimea Moldovei) că la acel eveniment vor participa și doi scriitori români, unul dintre ei fiind chiar Nichita Stănescu, numele și creația căruia – să nu pară incredibil azi! – pe atunci, la Facultatea de Filologie a Universității, prin cenaclurile literare (la Chișinău, activau vreo 7-8 de asemenea grupări ale debutanților) era foarte popular.

Secretarul Boțu și boșii de la USM nu trimiseseră după Nichita vreuna din mașinile organizației scriitoricești (erau vreo trei, pare-se), iar Stănescu și Tomuș au fost conduși spre un taxi. La volan – o rusoaică, sau vreo securistă, căreia i se sugerase să nu răspundă la provocările... românilor. Când ajunseră la hotelul „Codru”, galant cum era, Nichita vru să răsplătească tovarășa de la volan, însă dat fiind că nu avea niciun ban sovietic asupra lui, își scoase cămașa și i-o oferi șoferiței, mai și îmbrățișând-o, aceasta încercând totuși să... păstreze distanța. Femeia zâmbi strâmb, deschise portbagajul și puse acolo cămașa poetului...

Din momentele (unele minunate, încântătoare!) cu Marele Poet (le-am publicat într-un eseu din „România literară” – „Nichita Stănescu la Chișinău”, inclus și volumul „Vederea dinspre alții, vedere spre alții”) le voi reține de cele ce țin, „strict”, de arealul străzii ce avea să devină 31 august 1989.

În una din dimineți, aflându-mă în fața hotelului, mă pomenesc întrebat de Pavel Boțu, secretarul prim la scriitori: „Ce faci, tinere?!”. Îi spun ce-i spun. „Ce ai zice, dacă împreună cu Gheorghe Dmitrievici (Vodă), veți însoți oaspeții la aeroport; unii pleacă ceva mai devreme”. Propunerea m-a bucurat, Gheorghe Vodă fiind filotimul meu, cel care mi-a susținut și a prefațat cartea de debut, apărută în aprilie a aceluiași an 1976. La aeroport poate că am plecat o dată sau de două ori, conducând nu mai țin minte pe cine. Iar după ce ne-am îndeplinit pe cinste misiunea, nea Gicu, poetul Vodă, zice să intrăm în restaurantul hotelului, unde, într-o nișă destul de încăpătoare, se găsiră locuri și pentru noi doi, la o masă la care se aflau Nichita Stănescu, Mircea Tomuș, Pavel Boțu, Aureliu Busuioc, Victor Teleucă, poate și altcineva, dar, sigur, și ăla de la CC cu ideologia și propaganda, кСтати говоря...).

Eram în stânga lui Tomuș, Tomuș – în stânga lui Nichita. Unii din cei prezenți au citit versuri, iar Nichita s-a „dezlănțuit” cu „A unsprezecea elegie”.

 La un moment dat, Pavel Boțu, ca amfitrion-șef, se ridică și – ce credeți că face? – rostește un toast pentru... „Leonid Ilici Brejnev, mare om de stat, lider mondial” etc. Noi cum să procedăm? Ne ridicăm în picioare și bem pentru ce s-a propus...

Ei bine, după o pauză de „Negru de Purcari” sau, poate, de „Cabernet”, Mircea Tomuș zice: „Nichita, acum un timp, și tu ai fost primit de un mare om de stat. Poate spui ceva?” Stănescu se ridică – ce să-i faci, așa a fost, – rostind un toast pentru tovarășul... Nicolae Ceaușescu. Bineînțeles, iar în picioare, am ciocnit paharele, închinând pentru ce ne îndemnase ilustrul coleg.

Și la acea agapă prelungită până mai târziu, Nichita avusese o ținută dezinvoltă, nonconformistă. Gravitatea oficioșilor nu-l timora, de parcă nici nu i-ar fi observat.

Bineînțeles, peste câteva decenii trecute, mărturiile vin oarecum mai dez-afectate, însă unele momente ale acelor întâmplări excepționale, precum le trăiam eu atunci, le pot invoca aproape cu exactitate. Era fascinația unui mare poet, poate că azi considerat ceva mai puțin important, depinde... Speram să-l mai revăd pe Nichita. Ba, într-o vreme, se zvonise că Stănescu va veni din nou la Chișinău. Însă nu a sosit. Cică, între timp, s-ar fi îndrăgostit lulea, etcetera...

Iar acum vreo doi ani am făcut ultimele fotografii ale fostului hotel „Codru”, ce se afla în proces de demolare. (Se zvonea că, chipurile, clădirea chișinăuiană fusese plagiată după una din spațiile scandinave... Oricum, „Codru” avusese o istorie dinamică, o bună parte din care a fost fixată, înregistrată în arhivele KGB-ului.)

Eh, de câte ori și în câte locuri strada 31 august 1989 și-a tot schimbat înfățișarea! Uneori spre bine, alteori – nu prea... Precum în cazul tuflirii pe de laturile clădirii Teatrului „Licurici” a unor localuri de consum, atât de nepotrivite cu anturajul – clădirile Muzeului Național de Arte, Teatrul „Licurici”, „Muzeul de Istorie și Arheologie, în față – Biblioteca Națională. Cunosc istoria – e un bine, o cedare pe care i-a făcut-o fostul primar Urechean (trebuia... urecheat!) unui amic. Cu astfel de amiciții, cedări, închideri de ochi la fărădelegi Chișinăul a fost și continue a fi sluțit, desfigurat...

În fine (de etapă), câteva decenii la rând am tot străbătut strada Kiev, apoi 31 august, pe aceasta trecând-o, pedestru, și azi, uneori fredonând melodii din celebrul film al lui Fellini La strada (ah, Dino Rota!...). Pentru a nu fi repetitiv, n-o să mă refer in extenso la motivația care a schimbat... ecuația: totul porni de la mișcarea de redeșteptare (nu de... renaștere, pentru că nu eram... morți, nu?) națională, multe din impulsurile ei inițiale având loc în incinta Casei Scriitorilor. Dar și pe Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare” (azi; altădată – altcumva numindu-se...), având și ea o latura de sud tangentă cu strada 31 august.

Aici, clădirea fostului Muzeu al... Partidului Comunist a fost dislocată de Ministerul Justiției și Arhiva de Stat (de unde, de altfel, mi-am adunat unele motivații pentru... pensionare). Fosta clădire a comitetului orășenesc de partid (unic și buldog) mai întâi i-a fost atribuită unui colegiu de arte plastice, apoi a intrat în ea Ministerul de Externe. Vizavi – Casa sindicatelor, iar, lateral pe dreapta, – sediul UNESCO.

Între străzile Sfatul Țării și Lazo e unul din blocurile de curs ale Academiei de Arte.  Eu îl țin minte de pe când în el se afla filiala celebrului pe timpuri hotel „Moldova”, mai ales imprimându-mi-se adânc în memorie câteva seri petrecute împreună cu tinerii absolvenți ai unei celebre școli teatrale din Moscova, care aveau să se includă în viața scenică de la noi. Provizoriu, ei fuseseră cazați aici/acolo: Ion Puiu (la o ședință a cenaclului „Eminescu” de la Universitate a urcat pe un pupitru, recitând, sonor-incitat, poeme patriotice, ceea ce s-a lăsat cu nemulțumiri ale șefimii de la catedră, dar mai ales de la Planetariu – KGB), Anatol Răzmeriță (acompaniindu-se la chitară, depăna poeme de Tudor Arghezi, Ion Minulescu...), Diana Barcaru, Iurie Negoiță, Ninela Caranfil, Mihai Iorga (retras, delicat, parcă deloc asemănător fulminantului său frate Liubomir Iorga...). Iar azi, vecinul ex-filialei hotelului „Moldova” e hotelul „Dacia”, fost al comsomolului.

Cu toate ale ei și ale noastre, ale bătrânului Chișinău și nu numai, strada 31 august 1989 își continuă existența tumultoasă, cu atâtea evenimente desfășurate în Casa Scriitorilor, în cele câteva muzee de importanță națională, cu două biblioteci naționale, una fiind filiala celei pentru copii. Pe această stradă poposesc delegații din țările lumii (la Ministerul de externe, reprezentanța UNESCO, Palatul Republicii etc., etc.). Spectacole, saloane bibliografice, conferințe, expoziții (unele din acestea, cardinale, aș zice, în destinul meu), așa-zisele mese rotunde [cam... colțuroase!] – la Biblioteca Națională, organizată de regretatul coleg Alexe Rău și la Muzeul de Literatură „Kogălniceanu”, actualmente în curs de strămutare pe strada Mateevici), lansări de cărți... Cărți concepute, elaborate, lansate la fosta editură EUS de la Casa Scriitorilor. Acolo, împreună cu prietenii Ioan Mânăscurtă și Tudor Marin, la începutul anilor ʼ90, am pus la bună cale seria „Poezii de duminică”, în care, cu titlu de urgență (pentru liceeni, profesori etc.), am lansat antologii compacte din creația celor mai mari poeți români. (Am folosit sintagma bună cale sugerată, implicit, de faptul că școala noastră din Negureni avusese un director cu numele: Bunăcale). 

Pe de o parte și alta a străzii se află și trei monumente importante. S-o începem cu cel al lupoaicei romane ce-i alăptează pe Romul și Remus, sub care e plasată, temeinic, spus-a eminesciană „De la Râm ne tragem”. (Vă aduceți aminte de ticăloșia comuniștilor, care ca și cum confiscase monumentul, sub pretextul că-l renovează, tăinuindu-l în locuri ferite... Cu alte cuvinte, și pentru acest simbol s-a dus o lup(t)ă deloc ușoară, pentru a împinge cât de cât îndărăt cozile de topor, mancurții!) Iar Eminescu se află în fața Casei Scriitorilor. Imediat pe stânga, în diagonală, la intersecția străzilor 31 august și Petru Movilă, e amplasat bustul generalului Józef Piłsudski, marele politician polonez fiind unul din prietenii fideli ai românilor. Acum mai mulți ani, în călătoria mea prin Polonia, la Varșovia,  pe mijloacele de transport în comun, autobuze, troleibuze, văzusem plasate panouri cu chipurile marilor personalități ale acestei țări, care avuseseră cuvinte de înaltă considerație pentru neamul nostru. Astfel, pe panoul cu Papa Ioan al II-lea era reprodusă spusa înaltului pontif: „Rumunia est Ogorodem Matki Boskiej” – „România este grădina Maicii Domnului”, iar pe cel al mareșalului Jozef Pilsudski: „Alianța polono-română trebuie să dureze”.

În fine, tinzând spre înțelepciune și atenți la Ecleziast, e cazul să ne amintim de pilduirile memorabile ale antichității, nu? (De altfel, în latinește, monumentul însemna ceea ce amintește de ceva...) Așadar, să recurgem, instructiv, la unele exemplificări, chiar și de cele nu prea... optimiste. Să zicem: Memento mori. În Roma Antică această frază era rostită în timpul defilării conducătorilor de oști, care se întorceau victorioși din războinice campanii. În triumfalul car de luptă, la spatele gloriosului stătea un biet sclav, care avea menirea să rostească din când în când fraza: Memento mori = Amintește-ți de moarte. Adică, domnul meu și al țării, în pofida uriașii tale glorii prezente, tu ești totuși un muritor... Acest ecou parcă s-ar auzi și pe strada 31 august, unde, la intersecția ei cu strada Petru Movilă, se află... morga spitalului de urgență. Memento mori...  E ceva care, ca orice altceva, chiar poate inspira – proză, poezie, iată – pasaje de publicistică/eseistic. Iertare, dar reproduc și eu aici unele versuri din poemele mele: „mâinile noastre cunosc ce e moartea – ele/ zilnic intrând după câte ceva în/ morga de apartament a frigiderului/ (de aici aluziva-mi referință la/ elipsoidala cifră 0/ de forma unui inel deformat pe un deget strâns între/ țâțânile ușii/ de frigider...); mâinile noastre trecând peste/ cadavrul vreunui miel vreunei păsări/ peste slana vreunui leș de porc/ peste testiculele însângerate ale roșiilor/ peste rinichii sau doar forma de rinichi a castraveților/ peste sânii de adolescentă curviștină ai cepelor/ (varza unde o trecem – la sâni/ la fese ori la FeSeNe?); mâinile noastre/ trebăluind prin morga frigiderului/ ca printr-un incubator ticsit cu/ cadavrele bobocilor nenăscuți/ în felurimi de găoace/ poate că și în cele de pinguin ce se prăsește la/ polul nord sau de struț.../ (dar să lăsăm Australia/ în plata ex-Zeului Coloniilor...)./ Ce mai ținem în morga domestică a frigiderului? – Icre/ negre în care stau deja pururi nenăscuții pești/ argintii; câte o presărare de sandviș de somon/ de Amur (ce amor sinistru!) sufocați în/ embrionii congelați ai icrelor roșii (adică tot pești argintii)./ ...He! ce umblăm noi cu/ falsul raport dintre inimă și neființă/ când mâinile noastre trebăluiesc zilnic prin/ morga frigiderului? // Mâinile și gurile noastre/ mai în relații (strânse) cu moartea/ cu leșurile ei felurite/ cu... cu... 0 (zero) de inel elipsoidal/ pe degetul deformat între țâțânile ușii de morgă/ domestică. !O! – ce/ mirare stupidă de/ atâtea erori vizibile...

Dar și acest poem în trei părți, ce adie exact din locurile, priveliștile la care ne referim aici:

1. Peisaj în Chișinău – În această parte semi-rustică a Chișinăului/ vezi sute de boschete de liliac înflorit/ dar, iată, de neuitat e liliacul revărsat/ la colț de morgă orășenească/ din colțul străzilor Petru Movilă – 31 august/ vizavi-pieziș de colțul alb/ al casei scriitorilor...

2. Internaționala – Pe zidul alb-gălbui al morgii orășenești/ un graffitti zugrăvit curcubeic: „Sculați voi/ oropsiți ai sorții!”

3. Înșelătoarea părere – Este înșelătoare părerea că/ în morga zăvorâtă/ nu se întâmplă nimic...

Da, memento mori...

Astfel, destinul, providența a făcut ca la foarte multe din evenimentele străzii 31 august să fiu participant, actant și eu. Cu cuvântul scris sau rostit. Inclusiv cu acest text, poate că nostalgic în ecourile pe care le-a captat, le-a răspândit ca o melodie din La strada...

 

I.2021