ION CREANGĂ NU A VRUT SĂ RĂMÂNĂ LA OTOMANI...

 

ÎN CVASI-OCCIDENT, 

SEMI-ORIENT. 

ȘI INVERS
 
        Răspunzând la chestionarul „României literare” (Nr. 17-18, 2021) despre prima vizită dincolo de cortina de fier, menționam și faptul că, în mai 1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient, în Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care venisem.
        Cum a fost?

      Pe 13 mai 1991, ora 8.00, cu autocarul unei companii turistice „Tur”, pornim spre Istanbul. Se fumează abitir, se vorbește bișnițărește, personajele, în majoritatea lor, fiind cele ce umblă cu vândutul-cumpăratul. O doamnă, măturătoare la aeroport, merge la Istanbul să vândă două servicii de argint. Vrea să ia pe ele vreo sută de dolari. Însă altă sută, bleaga de ea, o pierde la un izvor în Bulgaria, unde stătea un ins ce făcea cu trei piese plate un joc asemănător celui al escrocilor ce manipulează degetarele. Femeia fusese preîntâmpinată până și de șoferul turc, să nu riște, însă prostia a împins-o în prăpastie: în cel mult 5 minute, a dat întreaga sută de dolari. Când să se pornească deja autocarul, se apropie un ins tinerel și, în românește, întreabă de „dna de la Chișinău”, întorcându-i… 10 dolari, să aibă cu ce plăti viza de intrare în Turcia. La fel o pățește și un bleg nebărbierit de la Chișinău, el păgubind 150 de mărci germane.

Staționările în vămile română, bulgară, turcă sunt extenuante și, firește, enervante. Drumul de peste 20 de ore nu-ți prea procură liniște și plăcere. Borfășismul și cretinismul contingentului de călători e completamente dezolant.
    Ajunși la autogara Istanbul, constatăm cu stupoare și consternare că bagajele lui Mihai Cimpoi lipsesc! Au rămas în vama Edirne, de unde le vom recupera abia peste 9 zile, la întoarcere.
Primele impresii din Turcia – evidente însemne de civilizație occidentală… orientală, cu realizări și probleme, bucurii și cruzimi. Noaptea, la Edirne, vitrinele strălucitoare ticsite cu de toate, ademenitoare și… ioc parale în buzunarele celor veniți din Chișinău, București sau din Bulgaria. Pe parcurs, vânzând diferita marfă pe care o au în valize, călătorii-negustorași fac ei ceva lire sau dolari, pe care îi investesc în mărfuri ieftine, de serie, mărfuri multe în Turcia, puține în țările din care vin ei, unde le realizează la prețuri cât de cât convenabile.
    La Istanbul ne întâmpină dl Ibrahim, reprezentantul asociației literaților „Ilesam”. Un ceai, o țigară și bilete spre Ankara. Autocar luxos, condiții asemănătoare celor din avion; cele o mie de lire, cam 22 de ruble în ne-valuta noastră. Cel mai mic salariu în Turcia – 1 milion de lire, ceva mai mult de 100 de dolari. Iar dl Irfan Nasratinoglu, șef la asociația folcloriștilor și la cea a literaților, în Ankara, câștigă 20 de milioane de lire lunar
    Te oprești la o locantă. Te servește stăpânul, bărbat în toată firea, dar și copii între 7 și 15 ani. Câte un gâgâlici vine și-ți oferă cipici. Adică, nene, ia cipicii în picioare, dă-mi pantofii să ți-i lustruiască frățiorul meu mai mare.
La Ankara ne întâmpină gentilul domn Irfan. Un taxi, cu care poposim la hotelul „Altînșik”, relativ luxos. Serviciu foarte bun. Atenție sporită, cu care noi nu prea suntem obișnuiți.
Trafic de circulație infernal, non-stop. În Ankara se construiește metroul și automobilele sunt direcționate pe artera învecinată hotelului nostru. La ora 4 dimineața, prin difuzoare puternice, răsună vocea stridentă a muezinilor: „Allah akbar, Allah akbar!” Iar oboseala ne face să ne obișnuim cu vârtejirile sonore.
Oficiul dlui Irfan și căminul cultural al asociației „Ilesam” se află în apartamente închiriate, la etaj/etaje, reamenajate pentru scopul căruia îi sunt destinate.
La căminul cultural, în prezența a circa 50 de persoane, Cimpoi și cu șeful-gazdă semnează protocolul de colaborare între asociațiile noastre scriitoricești. Prezenți și dl Alexandru Mărgăritescu, ambasadorul României în Turcia, simpaticul ieșean Valeriu Veliman, turcolog de înaltă probă, funcționar sus-pus la ambasadă, dl Andrei Liviu, consilier la ambasadă.
    Cu o zi înainte, fusesem primiți cu bunăvoință și generozitate la Ambasada României. Discuție dezinvoltă, whisky excelent. Oameni dintr-o bucată. Dlui Vasile, unul din șoferii ambasadei, polițiștii turci îi arată simpatie și-l cruță, absolvindu-l de anumite sancționări posibile. În 2 luni, șoferul a deprins binișor limba turcă. Polițiștii îl poreclesc „Gorbaciov”, pentru o pată pe care o are pe frunte și amintind de cea a fostului lider al URSS. Însă colegii de la ambasadă îi zic „Jidanul”! Eu îl consolez, spunându-i că nici pe departe colegii nu pot să aibă dreptate, deoarece organele române de resort știu ele pe cine trimit în țări străine, la ambasade. Dl Vasile se bucură mult de acest elogiu implicit, cu argumentul formulat de mine replicându-le lui Veliman și Liviu.
Turcia e foarte preocupată de problema azero-armenească. Nahicevanul. Vizităm muzeul lui Atatürk. Pe standul cu imagini de la vizitele înalților oaspeți se află poze cu fostul președinte al Azerbaidjanului, Mutalibov, care în acele zile fusese pus pe fugă de Frontul Popular Azer.
Mausoleul – uriaș, de o grandoare orientală. Pe aleea principală – 12 perechi de lei, ca ecou al tradițiilor hitite; hitiții – populație ce a trăit, cam cu 4-5 mii î. e. n., pe locurile pe care au venit mai apoi turcii.
Nespus de bogat Muzeul de Arheologie din Ankara. Substraturi ale civilizației hitite, celei din Urartu și celei bizantine. Sute de mii de exponate de diverse spețe. Cărți pe tăblițe de argilă, statui, simboluri, monede – milioane, de oricare gen! – fragmente din palatele suveranilor de acum mii de ani… Imposibil de descris… Ai putea sta acolo luni la rând.
    Rețin că arta și cultura turcă de peste veacuri n-au prea apelat la bogatele tradiții ale civilizațiilor care s-au perindat aici până în sec. XIV al erei noastre. Dar frumosul simbol hitit al celor trei cerbi a fost edificat ca monument de proporții într-un sector din Ankara.
    Prin restricțiile sale, vede-se, Coranul a cam anchilozat inițiativele artiștilor turci. Oricum, conservatorismul, tradiționalismul otoman e încă în deplină putere, făcând, oarecum, coaliție conciliantă cu schematismul civilizației occidentale. Simplificat, anchilozat, fără emoție și afectivități.
În Ankara – foarte puține librării. Ni se spune că în Turcia se citește extrem de puțin. Circa jumătate din populație este analfabetă. (Doar constat, nu critic, nu trag concluzii… ideologizante.)
Teatrul dramatic din Istanbul – unul de elită – e în turneu de 3 zile la Ankara. Ni se oferă șansa de a viziona ultimul spectacol, după o piesă a lui Azis Nesin, pe care eu am tradus-o astfel: „Nici printre morți, nici printre vii nu este cel care trăiește”. Ne-a plăcut spectacolul căruia, aproape fără contribuția translatorului, i-am înțeles mesajul.
    Din Ankara, trebuia să mergem în orașul Konya, însă, din motive necunoscute nouă, programul suferă modificări. Cică, pe 19 mai e ziua națională a tineretului și sportului, zi de bairam, și la Konya am nimeri la… uși închise.
    Plecăm spre Istanbul. 427 de kilometri.
Din istorisirile cu peripețiile noastre din acea călătorie nu ar putea lipsi o nuveletă, pe care aș putea-o intitula: „Despre refuzul lui Ion Creangă de a rămânea în Turcia”? Voi reveni la ea, pentru că înaintea bunicului Creangă fusese întâmplarea cu Măria Sa Ștefan cel Mare. Eram la muzeul Topkapî din Istanbul, unde ne pomeniră, împreună cu Mihai Cimpoi, în fața vitrinei în care ni se arăta sabia lui Ștefan cel Mare. Arma aia, la vreun metru lungime, ni se păru destul de oarecare, cu lama ce mai că prinse a prinde pete de rugină... Ne gândeam noi că, pe lângă celelalte săbii, paloșe, pe care le văzusem, cu mânerele bătute în diamante, încrustate în aur... a noastră... Ei bine, redresarea veni neamânat, grație ingeniozității ghide(se)i-turcoaice care, observându-ne scăderea de tonus, constată, ca printre altele: „Însă aceasta era o sabie... de lucru... De toate zilele...” Sigur, mențiunea ne reconfortă considerabil.
    Acolo, la Topkapî, cel mai atractiv punct turistic era clădirea fostului harem al sultanului. La intrare, cozi lungi. Mă rog, curiozitate omenească... În palatul soțiilor sau curtezanelor selecte ale otomanului-boss gospodăreau, firește, eunucii, pentru că se întâmpla ca bărbații ce greșeau cu ceva să fie – pardon – castrați...
    Iar la vizita în China aflasem că istoria și istoriile cu eunucii puteau fi ceva mai complicată, unii dintre ei ajungând la o atare poziție administrativă, încât substituiau până și împăratul. Unuia, pre nume Lui Cin, chiar așa i se spunea: locțiitorul împăratului –, el trimițând răspunsuri la memoriile adresate puterii supreme. Cică, spre apusul dinastiei Min, unul din monarhi nu-și primi în audiență miniștrii aproape 20 de ani, aceștia întreținându-se la taclale (statale) cu eunucii, care mai erau și căpeteniile rețelelor de informatori, delatori, încât în China sfârșitului de secol XV și începutului de secol XVI parcă se prefigura un... prestalinism inchizitorial, turnătorii provocând reacția în lanț a arestărilor de familii, vecini, cunoștințe etc. Erau în vogă acuzațiile false și înscenările, tortura și teroarea. Nu este absolut exclus, că ar fi fost la fel și în imperiul și haremul otomanilor.
Iar cu Ion Creangă lucrurile se întâmplaseră astfel: pregătindu-ne pentru vizita de răspuns, pe care urma să le-o facem colegilor turci, care, la rândul lor, deja ne vizitaseră la Chișinău, stăm noi și cumpănim cu Mihai Cimpoi cam ce cadou să lăsăm acolo, la Ankara? Și nu unul oarecare, ci cu anumită încărcătură simbolică, elocvent-multispunător. Și care alt simbol, – mă întreb eu? – decât, spre exemplu, un minunat portret al clasicului literaturii române Ion Creangă? Și nici nu trebuie să depunem un efort prea mare pentru a-l găsi: iată-l, stă atârnat chiar în biroul meu de angajat la USM! Tabloul e minunat, executat în lemn, într-o tehnică de aplicare a elementelor foarte fină, ce menține expresivitatea înfățișării celebrului humuleștean. Asta e, parcă am recurge ca la o jertfă, pentru că Ion Creangă se află în acest birou de mai bine de două decenii, dar... În fine, Mihai Cimpoi este de acord că, sub aspect simbolic și ca valoare-executare, Creangă al nostru se potrivește, dăm dispoziție intendentului să-l împacheteze frumos și – drum bun spre Turcia! Numai că drumul avea să fie mai îndelungat, mai ocolit, pentru că trebuia să mergem, delegația întreagă, la Festivalul „Lucian Blaga” de la Cluj. Nu e bai, pentru că suntem cu autobuzul USM. Iar de la festival, spre București, purtându-l și pe Ion Creangă ca pe niște sfinte moaște prin Bulgaria, spre Turcia.
    Ei bine, la vama turcă, precum relatasem deja, odată cu bagajele colegului Cimpoi rămăsese și tabloul frumos împachetat al marelui povestitor! Nu a vrut, ziceam noi, să meargă la Ankara, nu a dorit să rămână în Turcia... Și, recuperându-l la întoarcere, bineînțeles că l-am... repatriat, încât se află și acum, bine-mersi, la locul lui stabilit: în biroul vice-președintelui USM. Asta e: statornicie de invidiat,     Creangă rămânând patriot chiar și când e... portret.
La vama turcă de la intrarea dinspre Bulgaria rămăseseră și vinul românesc, împreună cu o sticlă (din argilă, fasonată în stil medieval, să zic) de balsam de Letonia. Cu tot cu celelalte bagaje ale colegului Mihai Cimpoi rămase. Lipsa lor descoperind-o abia după ce ajunserăm la Istanbul. În calitatea sa de posesor al unui pașaport diplomatic, Cimpoi nu era obligat să treacă vama, să coboare din autocar, unde, de altfel și rămăseseră. Însă șoferul scoase pentru vămuit toate gențile, geamantanele, baloturile, coletele pe care le avea în imensul portbagaj. Vameșii își făcură treaba, noi urcarăm în autocar, iar bagajele dlui Cimpoi așa și rămăseseră pe peronul vămii! Ei bine, nu mai era timp să le recuperăm, așa că amfitrionii au telefonat la vama respectivă, cerând să aibă grijă de bagajul domnului deputat din Republica Moldova, până, peste o săptămână, când va reveni din Ankara. Era ca și o vizită oficială între uniunile scriitoricești din cele două țări și domnul președinte al USM își procurase, la Cluj, special pentru această ocazie, un costum nou, dar care rămăsese și el în vamă... Problema vestimentației adecvate, sau cât de cât adecvate, am rezolvat-o în felul următor: Zanet i-a cedat președintelui costumul său (nițel-nițel cam strâmt, dar nu ca să se observe prea mult), eu i-am oferit geaca mea lui Zanet, astfel că ne descurcasem binișor-inventiv. Iar când revenim la vama turcească, spre a trece în Bulgaria, M. C. primește bagajul, constatând însă că din întregul său conținut lipsesc doar cele două sticle de vin (de Târnave sau Jidvei, nu-mi mai amintesc precis). Însă – bucuria noastră! – sticla (din lut ars) cu balsamul de Letonia rămăsese! Ne gândeam că, fiind exotică și vameșii turci neștiind ce se află, de fapt, în ea, au lăsat-o unde o găsiseră. Sigur că am deschis-o, la câte un popas pe teritoriul bulgar, savurând armele baltice...
    Și acum să mă dau... mare, buiuk.
    La Ankara, nu reușisem să găsesc o cămașă pe potriva formațiunii mele corporale cam... ne-standard: orice măsuram, se termina cu dezamăgirea vânzătorului, care rostea a neputință: „Buiuk, buiuk...” – adică, dom’le, ești cam barosan, nu găsesc mărimea potrivită. (La Chișinău, avem o suburbie, Buiucani, apărută pe locul unei foste comune. Ar fi însemnat... sat mare?) Și într-adevăr, în acea parte a Turciei, locuitorii mi se păruseră ceva mai scunzi, decât spre partea europeană. Eram pe cale să ratez și la bazarul din Istanbul, însă un evreu spuse să aștept puțin, ducându-se unde știa el și revenind cu o cămașă-blugi care – să vezi! – mi se potrivea. Țin minte că i-am plătit cu valută românească – acolo, atunci (poate că și azi; nu știu) circula valuta mai multor țări. Înțelesesem de la negustor că și cea românească nu e de lăsat. Însă, din păcate, nu ca în interbelic, când leul românesc, ca forță valutară, era chiar și peste francul francez...