Leo Butnaru
Cosmograme
Nimic ce te-ar sătura până în gât, nimic ce ar fi până peste cap, – starea ideală de a nu plăti, de a nu împrumuta jertfa ca stare de faliment, despovărător de tine, cel abundent, de ei cei mulți.
Deja se conturează o anume simetrie. Toate contractele – ferfenițite, zburându-și fulgii împovărați de oarecare cuvinte, cifre, jurăminte, asigurări – prăsilă birocratică. Râvnește casta, și nicidecum casa, altor despovărați și a cugetătorilor stoici puțin ironici, cărora frunzele toamnei nu li se mai arată drept valută forte.
Listele sunt închise, ușile – deschise. Ce surprize ar mai putea urma? – iată întrebarea care, din păcate, domnule Epictet, redeschide vechile capitole ale stoicismului, punând acuta problemă a unei neoeliberări din sclavie, ca iminentă datorie a dependenței de ceva sau de toate ale lumii, după care stoicul își scrie, anticipat, epitaful:
Mi-am întors absolut toate datoriile. Inclusiv viața.
Pentru ca, peste veacuri în șir lung, cinicul postmodern(ist) sau minimalist să scrie graffitti pe piatra tombală a stoicismului în general:
„Plătește-ți datoriile. Chiar și pe cele pe care nu le ai. Nu costă nimic”.
„Întoarce-ți datoriile. De nu le ai, întoarce-le spatele”.
Ba chiar, cinicul, crezând că e puțin să lase doar un graffitti în urma sa, s-ar putea să le treacă pe astea în vreo revistă ce apare din nu se știe ce datorie (față de națiune? Față de lume?...) pe datorii.
Auzi?...
...nu, nu aude nefericitul ce-și trăiește zâmbetul și ingenua prostrație aici / acolo în patria ne-repatriată, între Prut și Nistru, unde, nu o dată s-a întâmplat, cazuri foarte grave, dar de necondamnat: când stindardul patriei a fost sfâșiat! – fâșiile sfâșiate fiind necesare pentru pansamentul celor răniți aproape mortal în lupta pentru patrie....
Iar la zid de morgă ce rimează cu orgă prind a te bate fel de fel de gânduri, printre care și ideea că ceea ce nu-i ajunge aurului ca să devină aramă de orgă este catastrofala lui lipsă de armonie.
Iar viața continuă: diminețile, serile, pe trotuarul din lungul grilajului ce îngrădește morga, părinții își duc de mânuță copiii la grădiniță. Iar un tânăr tătic, asistent la catedra de filosofie, unde face către soție:
– Este înșelătoare părerea că în morga zăvorâtă nu se întâmplă nimic...
Mai e de spus că cel care abandonase literatura făcu o alegere corectă, înțelegând esențialul din ce i se răspunsese la Poșta literară, la care de regulă sunt utilizate, deopotrivă, două modele de răspuns-standard: „Reveniți” și „Reveniți-vă”. El spunându-și că nu există vreo cale specială, care să ducă spre literatură, literatura fiind ea (însăși) calea spre filosofie. Chiar dacă cineva îi spuse direct: „Domnule, în filosofie dumneata ești un nu ești”. Însă lui continua să i se pară, interior orbește, că ar fi totuși filosof get beget, încă din pampers și alte benefice modernizări ale pelincii în totala indiferență a Cosmosului.
(Epistola a doua către Tesaloniceni, 3/10).
Amice, pândește momentul în care bietul Sisif, pe-o clipă-două, își mai trage sufletul, se odihnește, și, pe uriașa lui stâncă a supliciului, citește:
– Cine nu muncește nu mănâncă.
Iar de clipa se mai prelungește, cine știe, în concordanță cu apucăturile timpurilor noastre, poate reușești și tu să pulverizezi pe acea stâncă cine știe ce graffitti.