UN FOST VECIN - IMPORTANT POET FRANCEZ: ALAIN BOSQUET

 

UN FOST VECIN - IMPORTANT POET FRANCEZ 

Din poezia lumii 

Alain BOSQUET

(1919 – 1998) 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut la Odessa. Numele civil – Anatole Bisk. Familia a emigrat în Belgia, unde viitorul poet face studii la Universitatea Liberă din Bruxelles, apoi la Sorbona. Mobilizat în anul 1940, trece, succesiv, prin armatele belgiană, americană și franceză. E printre redactorii ziarului „Vocea Franței”, la New York, editat de comandamentul generalului Charles de Gaulle. În 1944, împreună cu americanii, debarcă în Normandia. În perioada 1958-1960 este profesor de literatură franceză în SUA și de literatură americană la Lyon. Fiind un scriitor prolific, publică volumele „Limbă moartă”, „Confesiunea mexicană”, „O mamă rusoaică”, „Copilul care ai fost”, „Nici război, nici pace”, „Sărbătoarea crâncenă”, „Meseria de prizonier” și trei romane apărute în volumul „Singurătăți”. În 1980 este naturalizat francez. Devine membru al Academiei regale de limbă și literatură din Belgia (1986). Din bibliografia sa poetică reținem: Imagini impardonabile (1942), Viață clandestină (1945), Memoria planetei mele (1948), O rază uitată (1955), Notițe pentru dragoste (1972), Căpitanul absurdului (1991), Eu nu sunt un poet de apă dulce (1996).
 
Chirurgie
 
Acum e timpul intervenției chirurgicale.

Între vezica biliară și plămânii mei,
Am constatat o creștere:
după un somn lung,
știu că sufletul meu a început să crească.
Aș fi recunoscător
de nu mi-l vor amputa.
Iar dumneata îmi spui:
„Inima ți-e prea mare;
în orice moment riscă să se desfacă.
Îi vom reduce volumul”.
Deși sunt profan în domeniu,
am propria părere:
acesta e cel mai bun poem al meu pe care-l umflu,
ezitant, suferind, necruțător.
Deci fii drăguț, nu-l atinge.
Chiar dacă a venit timpul autopsiilor.
 
 
Suflet închis
 
Mângâiere după mângâiere,
frunziș după frunziș,
ce a rămas?
Un râu fricos.
O vară amputată.
Ce ar trebui exprimat?
Un oraș, ai zice vagabond.
Un drum, ai zice ca și dispărut.
Am îndrăzni să concluzionăm?
Realitatea foarte opacă.
Copilul prea mic ca să iubească.
Ce rezon nerezonabil?
Trăim din aceste fragmente.
Respirăm rugină.
Buze aici, buze dincolo.
Suflet întredeschis, suflet închis.
 
 
Apostrof
 
Și viața interioară a muștei,
îți imaginezi, îți imaginezi?
Și suferința de silex,
o cunoști, o cunoști?
Și remușcările cascadei,
te emoționează, te emoționează?
Și visele sângeroase ale rouăi,
ce crezi tu, ce crezi?
Și jurămintele râului,
le vei respecta, le vei respecta?
Și îndoiala, acolo sus, pe culme,
pe care o confunzi cu zăpada,
ai vrea să o combați, să o combați?
Și azurul care își pregătește sinuciderea,
îl vei ajuta, îl vei ajuta?
Nefericirea ta e atât de insignifiantă
pe lângă nenorocirile lor!
 
 
Avertizare
 
Cel ce va tăia cedrul va fi spânzurat de cedru.
Cine va jumuli lebăda va ajunge hrana uliului.
Cine bea apa o va sfârși în mare.
Cine va numi urât azurul cerul îl va zdrobi.
Cine va spune un singur cuvânt va fi preschimbat în cuvânt.
Fii atent la piatră, lalea, muzică, ele te-au ursit.
 
 
În trecere
 
Un bărbat și povara îndoielii sale
trecură pe-aici dimineață: un munte s-a risipit
iar soarele se stinge
nelăsând decât o masă de cenușă.
Un bărbat și remușcările sale s-au spânzurat pentru că asta
nu a cerut un efort prea mare.
În mansardă se mai vede funia
cu aerul ei batjocoritor.
Un om supărat nu acordă
credit inimii,
sufletului, la atâtea nimicuri!
Ar vrea ca dragostea să fie o limonadă efervescentă,
cât o petală de ușoară, nimic mai mult
în neantul său din plin vid!
Un bărbat și-a tăiat o venă. O, lividă grădină,
pierzi din simpatie.
 
 
Ultimele oferte
 
Încă îți pot da
– pentru câte zile, câte luni? – suava dulceață a lucrurilor dispărute.
Încă îți mai pot traduce
– până diseară, până joia viitoare? – puținele cuvinte ce duc la extaz.
Încă îți mai pot împrumuta
– asta e ultima oară, mi se pare – ceva foarte plăcut,
o căldură ca mătasea.
Încă te mai pot seduce
– nu mai sunt eu, ci altcineva – prin fructul delicios al disprețului
și profilul sculptat al neantului.
Încă te mai pot teroriza.
 
 
Domiciliu
 
M-am zăvorât în cerdac:
refuz să văd
trotuarele, platanii, azurul.
Cărțile mele sunt pe podea
mirosind a ceapă și praz.
Robinetul îmi vorbește într-un dialect vechi
din
Macedonia sau
Galicia.
Fotografia lui
Van
Gogh
trebuie s-o ard.
Pe poemul meu descopăr
pete de mucegai.
Nu mai vreau să hrănesc canarul,
șterge-mi ochelarii,
inventează enigme
despre tot ce-mi taie aripile.
Mă atașez de cele mai pure silabe
două-trei cratițe.
Și îi zic frigiderului:
„Să mai mințim și noi puțin, pentru exercițiu”.
 
De la roman la poem
 
Astfel se încheie romanul.
Așa cum e cazul, personajul
moare în ultimul capitol.
L-am putea regreta;
dar s-ar putea vorbi și de o eliberare.
Unii cititori adaugă,
fie virgule,
fie oftează.
Intriga a fost foarte rezonabilă,
iar loviturile de teatru temperate.
Cartea se închide
peste erou, peste subiect.
Am putea să ne gândim la alte aventuri.
Dar am putea și să uităm de toate.
Așa începe poezia.
 
 
Eboșă
 
Eu nu sunt decât o schiță:
nas zdrobit,
dintele lipsă.
Completați individul?
Eu nu sunt decât doar o idee;
ordinatorul,
cine l-a codificat, va adăuga ceva savoare în el?
Eu nu sunt decât această umbră
descărnată;
bărbia molcuță, ochii sașii.
Eu nu sunt decât o pagină
scrisă în alb;
personajul, fără să respire, se va preface.
Sunt doar un profil:
o bucată de fag,
o, biet fir de geană – neființa se teme de ființare.
Dacă sunt oarece rămășițe, aș vrea să cred că am învățat
iubirea de stare provizorie.
 
 
Într-o limbă franceză foarte simplă
 
De ce nu pot fi concomitent mort și viu?
Ar fi contra moravurilor?
Mi-aș păstra același domiciliu:
lumină slabă,
amanta care mă adoră ca pe o tuse,
suflet cu vedere spre gunoiște,
logică impecabilă: un adevărat contor de gaz.
Aș trăi și eu
sub niște flori,
unde aș fi unul dintre ele.
Aș fi văzut în zori,
nu departe de orizont,
acolo unde totul este fabulos,
extaz și puritate.
Eu scriu într-o limbă franceză foarte simplă,
dar și într-o limbă
ce nu e făcută pentru cei ce vor să înțeleagă totul.
Sunt naiv?
Încalc legile?
În momentul în care va trebuie să aleg,
deja voi fi mort.
 
 
Stare civilă
 
Sunt întrebat unde m-am născut.
Răspund:
„La locul desemnat de nisip și smirnă”.
Sunt întrebat
cine au fost părinții mei.
Răspund:
„Secvoia, steaua verde”.
Sunt întrebat unde am studiat.
Răspund:
„Pe faleză, la râu:
acolo cunoașterea este dulce și dură”.
Sunt întrebat
dacă îmi câștig existența onest.
Răspund:
„La fel ca ciclonul,
ca vulturul de peste leagănul pruncului".
Sunt întrebat
dacă merit respect.
Răspund:
„Nu mai mult decât muzica
transmisă din gură în gură”.
Sunt întrebat
dacă mă gândesc să mor.
Răspund:
„Întrebați
nisipul și smirna”.