O PROBLEMĂ CA ȘI... CASATĂ

 

Chiar dacă, în zilele noastre, mulți autori de versuri (mult mai puțini din ei – și de poezie) nu mai pun niciun semn de punctuație, unii renunțând până și la punctul din final de fraze sau de text integral, situația „în domeniu” nu e nici pe departe clară, discuțiile rămânând neîncheiate și, din vreme în vreme, reluate, continuate. Dacă în 1912 Guillaume Apollinaire „anulase” aproape completamente semnele de punctuație dintr-o carte a sa, peste 54 de ani, în 1966, un concetățean de-al său, celebru și el, Hervé Bazin, considera că semnele de punctuație utilizate de gramatica franceză sunt insuficiente, propunând unele noi, printre care semnele ironiei, dragostei, convingerii, semnul de autoritate, de îndoială, de certitudine... Iată cum arată ele:

Dar să revenim la revoluționarul gramatician, genialul poet Guillaume Apollinaire care, în vara anului 1912, se află în stadiul organi­zării/regizării unui nou volum de poeme, căruia, inițial, îi spune Eau de vie (Rachiu),  dar, în fine, îl botează „Alcooluri”. Deci, pe atunci, ajungând la tipografie, autorul modifică, parcă, tonalitățile prozodiei sale, căreia îi dădu o corectură de cotitură (!), reținută de memoria poeziei dintotdeauna dintr-un motiv cu totul special: luând șpalturile din redacția Mercure de France, unde era preconizată apariția volumului, Apollinaire pur și simplu își... văduvește versurile de semnele de punctuație, pe care le exclude cu desăvârșire, cerându-le editorilor să-i respecte dorința. N-a fost deloc ușor: după lungi și înflăcărate discuții, cei din redacție au cedat cu greu.

Însă motivul neobișnuitei și radicalei decizii n-ar fi totuși cel expus în anecdota devenită loc comun: că, chipurile, în probele tipografice ce i se oferiseră poetului, zețarii comiseseră un întreg furnicar de erori, multe dintre ele ținând de punctuație. Citind cât reuși să citească, Apollinaire se îngrozi de înfățișarea șpalturilor și, pentru a simplifica tranșant datele problemei, ceru să fie excluse toate – dar absolut toate! – semnele de punctuație.

Bine, dar – se pune întrebarea – de ce, exact în aceeași perioadă, publică versuri fără semne de punctuație și Georges Rouault, un tânăr pictor foarte promițător? (Printre altele, probele sale literare erau de asemenea demne de toată atenția.) Astfel că nu putea fi vorba de anecdotică, în virtutea căreia se mai spunea că n-ar fi exclus ca însuși Apollinaire să fi lansat acest subiect ușor frivol, pentru a nu fi sâcâit cu întrebări referitoare la cazul respectiv. Iar istoricii literari aduc probe ante-(nu: anti...)-Alcooluri, constatând că până la această carte Apollinaire publicase deja poeme în care nu mai utiliza semnele de punctuație, primul dintre ele (statistica literară vrea să știe tot!) fiind „Vendémiaire” („Culesul viilor”).

Așadar, opțiunea ar fi ținut, mai plauzibil presupunând, de radicalizarea multor tendințe și aspecte artistice, inclusiv literare; se simțea apropierea dezlănțuită a suprarea­lismului, a ceea ce Marinetti și Tzara înțelegeau prin foarte neînțeleasa mișcare dada, care, programatic, atenta la condiția ordonatoare a sintaxei, cerând chiar abolirea ei, pentru că, odată cu «scoaterea în afara legii» a legilor gramaticale, cuvintele ar obține o libertate aproape deplină. Sau, dacă ținem cont că Apollinaire nu era atât de categoric ca Marinetti, în scrisul poetului francez eliminarea semnelor de punctuație și consecințele acestei operațiuni viza, eventual, îndrăznesc să presupun, o sintaxă pur estetică (!), sau – chiar estetică, ce ar fi făcut ca până și excluderea semnelor de punctuație și, deci, a efectelor lor reglementatorii, să transforme chiar... absenta, deja, funcție denotativă în una poetică de (altfel de) reprezentare. Nu se ritmează, gramatical, versul? Nimic grav: tocmai «ne-cadențarea» (și) oferă altceva, inedit, până la acel moment, lecturii textului care, în absența punctuației, obține o anumită/diferită dimensiune sugestivă ce are repercusiuni în redefinirea fenomenului complex al sintaxei poetice (în acest caz, ca și cum... dezamorsată; sau, poate, altfel amorsată), influențând/modificând raporturile de simetrie și... asimetrie în discurs, compoziția, intonația, accentele, nuanțările etc., în problemele de natură semiotică, a combinării semnelor și transformării lor.

Ei bine, dacă «expulzarea» punctuației ar ține, să zicem, de un deconstructivism avant la lettre sintactic, de asemenea în literatura franceză apăruse și o formă a sa numită de Roland Barthes dezortografiere, atunci când se referă la Darmis, un parchetar, revoluționar din fire, care trăsese un foc de armă asupra regelui. La timpul respectiv, Victor Hugo observase că «ceea ce revine cel mai adesea sub pana lui Darmis este aristocrația, pe care el o scrie haristaukrassie. Cuvântul, scris în acest fel, este destul de îngrozitor». O atare extravaganță a semnificantului Barthes o mai numește – în eseul Plăcerea textului – «mărunt orgasm ortografic». În același text, chiar spre începutul său, mai întâlnim unele supoziții care pot proiecta spor de lumină asupra înțelegerii abaterilor de la regulile ce păreau imuabile, abateri caracteristice operelor modernității, valoarea cărora, spune Barthes, ar veni (și) din duplicitatea lor, prin aceasta înțelegându-se «că ele au întotdeauna două margini. Marginea subversivă poate apărea privilegiată, pentru că este aceea a violenței; dar nu violența este cea care impresionează plăcerea; distrugerea n-o interesează (subl.a., L.B.); ceea ce vrea este locul unei pierderi, este falia, tăietura, deflația, acel fading ce-l cuprinde pe subiect în inima desfătării». Această, cum ar fi – implicit – de înțeles, plăcere ușor... masochistă, epitet sugerat chiar de sus-citatele noțiuni ca: orgasm ortografic; violență Barthes o vede oferită cititorului care «are gustul rupturilor supravegheate, al conformismelor trucate și al destrucțiilor indirecte». Însă o oarecare parte din motivația abaterilor trebuie căutată și în dorința de-a obține, cum spunea Marian Papahagi, unele «victorii împotriva ale terorismului metodologic».)

Dar să revenim: bineînțeles, și de această dată Apollinaire își văzuse demersul «de-punctualizat» contestat sau tratat cu neîncredere. Aceasta îl făcu să caute susținători și, precum în cazul Bestiarului sau Ereziarcului, recurge la prezentarea «anonimă» de el însuși a Caligramelor, scriind în presa vremii că, în sfârșit, vor fi publicate în volum aceste poeme (1913–1916) ce constituie «lucrarea cea mai marcantă apărută în timpul războiului» și – deloc mai puțin important – critici dificili, printre care și unii «clasici» (în opțiuni), «au adus elogii intențiilor sale, recunos­când că nu este un ignorant de care muzele să-și fi bătut joc. Au justificat chiar poezia lipsită de punctuație».

Iar A.E. Baconsky, excelent traducător, autorul inegalabilei Panorame a poeziei universale contemporane (1900–1950), ne reîntoarce la tema de la care am pornit: șpalturile Alcoolurilor, intrate în istoria poeziei și drept corectură de cotitură. Spre exemplu, în traducerile sale A.E. Baconsky «repune» la locul cuvenit semnele de punctuație. Ceea ce nu făcuse, spre exemplu, Mihai Beniuc în versiunea sa românească a poeziei apollinaireiene. La Chișinău, într-un volum apărut acum trei decenii, și D. Matcovschi se văzu tentat de a «logiciza» și simplifica, de «a explica» structurile unei poetici oarecum nefamiliare mediului literar pruto-nistrean din acele timpuri. El readuce semnele de punctuație. Iar predecesor în atare «restaurație» fusese germanul Hans Magnus Enzensberger.

Eminentul teoretician al traducerii, cehul Jiří Levý, constata că poetica lui Apollinaire e bazată pe contopirea motivelor particulare într-un câmp (o zonă) asociativ(ă). Renunțarea la punctuație tocmai că ar contribui la o mai firească fuziune a detaliilor într-un flux comun. Inițial, Enzensberger păstrase această curgere-fluviu în traducerea amplului poem Zona, în alte texte însă (re)abordând prozodia ceva mai riguroasă.

 

Însă, în aria acestei probleme, discuțiile nu se arată încheiate nici până în timpurile noastre, opiniile nefiind definitiv decantate. În Marea Britanie, spre exemplu, jurnalista și scriitoarea Lynne Truss, a avut inspirația de a edita cartea Eats, Shoots and Leaves, ce tratează subiecte legate de funcți­onalitatea punctuației engleze. Uimirea autoarei a fost dublată de cea a editorilor care, inițial, au tras un tiraj de 15 mii de exemplare, însă cererile s-au dovedit a fi incredibil de mari, astfel că, deja după o săptămână, tirajul ajunsese la 540 mii de exemplare. Se zice că instituțiile de învățământ de toate rangurile au inclus-o pe lista lecturilor obligatorii, iar englezii de rând s-au pomenit acaparați de interese surprinzătoare pentru ei înșiși, pe stradă, la festinuri sau în pauzele de spectacole angajându-se în discuții despre virgulă, trei puncte, cratimă, semnul întrebării etc. În toate astea s-ar simți, implicit, o concordanță cu opțiunile unei alte doamne de pe malurile Tamisei, Hilary Mantel, care puțin mai înainte spunea într-un interviu: «Nu vreau să par pedantă, propria mea punctuație este extrem de individuală și neortodoxă. Nu vreau să spun că nu este nici ceva nou, nici ceva îndrăzneț să scrii fluxuri de cuvinte fără semne de punctuație, este un truc vechi și uzat. Nu reușește să ascundă slăbiciu­nile și obosește cititorul. Dacă ești James Joyce, foarte bine! Dar când nu ești un geniu, ai face mai bine să te asiguri că cititorul va înțelege ce vrei să spui. Și punctuația poate fi de ajutor. Este o aroganță să crezi că cititorul trebuie să se transpire pe textul tău, dacă nu ai sensuri multiple să-i oferi în schimb».

Dar, indiferent de opțiuni, e bine să amintim că «fluxul» continuu, neîntrerupt de punctuație, nu e doar unul din procedeele cel mai frec­vent abordate de poezia contemporană, ci că el relevă o anumită tonalitate stilistică în arhitecturile poetice de o modulație complexă.