IGOR SEVEREANIN - UN EGOFUTURIST

 

Biblioteca poeziei de avangardă

 

                                            Igor SEVERIANIN                                                (1887 – 1941)

 

S-a născut la Petersburg în familia unui ștabs-căpitan în rezervă, familie în care erau înalt prețuite literatura și muzica, în special opera („pe unul Sobinov, – își amintea viitorul poet, – l-am ascultat nu mai puțin de patruzeci de ori”). Adevăratul nume: Igor Lotarev. Scrie versuri de la vârsta de nouă ani. După terminarea a patru clase în liceul real, împreună cu tatăl pleacă la Port Dalnîi, de unde și pseudonimul: Severianin (Nordicul). În 1904 se reîntoarce la mama sa în Galicino. După mai multe 

tentative de a publica în revistele vremii, în 1905 i se tipărește poemul „Moartea lui Riurik”. Primul care l-a salutat pe tânărul confrate a fost K. Fofanov (1907), cel de-al doilea – V. Briusov (1911). Între 1905-1912 I. Severianin publică circa 35 de cărți, majoritatea din ele la edituri din provincie. În 1911 lansează „Prologul egofuturismului”, fiind considerat întemeietorul acestei noi orientări în poezia rusă; egofuturism pe care, precum avea să sublinieze peste un an, „nu are nimic în comun cu futurismul italo-francez... care a mortificat pronumele eu” și nu cunoaște atotjustificarea. Unul din principiile fundamentale ale doctrinei egofuturismului promova aplicarea în viață a atoateîndreptățirii, ceea ce ducea de fapt la un deplin indiferentism social. Astfel, în poemul „Poloneza șampaniei” (1912) sunt puse pe picior (și... taler) de egalitate idei și noțiuni ce se exclud categoric înde ele, printre care Cristul și Antihristul, Dezarmonia și Unisonul.
Adevărata celebritate îi vine după apariția volumului „Tunetoclocotitoarea cupă” (1913). În același an prezintă un șir de poetoconcerte, în turneu fiind însoțit de F. Sologub. Boris Pasternak își amintea: „Pe scenă, pe Maiakovski îl putea concura doar Severianin”.
Iată unele opinii polemice din acea perioadă ale lui Ivan Ignatev: „Lăsând la o parte polonezele sale, canțonetele și poezele ce valsează a la Fet, uneori aflăm la el contemporaneitate transmisă subtil și acut, dar cu o mică nuanță Ego, deoarece temele lui Igor Severianin sunt vechi și doar în unele din ele (preponderent în cele pe care le-am auzit, dar nu le-am citit) există o doză și de «ego», și de «futurism» (ca atare). Nu putem spune ce destin vor avea aceste opusuri ale lui Severianin. Cu egofuturismul a rupt-o în mod oficial, autorul lor deja mergând spre «timidele vâlcele» și, posibil, calea i se va contopi cu cea a «akmeiștilor-primordiali»”.
Mai publică volumele „Lira de aur” (1914), „Ananași cu șampanie” (1915). Se stabilește în Estonia, unde își aduce și mama. În 1918, în timpul unei scurte vizite la Moscova, la o seară de literatură de la Muzeul Politehnic este declarat „Rege al poeților”, în subiectivitatea jurizării devansându-l ușor pe Velimir Hlebnikov care, în perspectiva esențializărilor axiologice, se dovedi a-i fi superior. În emigrație editează volumele de versuri „Verevena” (1920), „Menestrelul” (1921), romanul în versuri „Panta alunecătoare” ș. a. Publică o antologie a poeziei estoniene clasice. Ocrotindu-l de bolșevism, guvernul țării care l-a adoptat îi acordă o subvenție viageră. Itinerarul său de poet mereu în mișcare, la propriu și la figurat, a fost unul impresionant: Belostok, Berlin, Varșovia, Vilnius, Daugavapils, Kaunas, Lòdź, Luțk, Riga, Helsinki, Šiauliai, România, Bulgaria, Franța, Cehoslovacia, Iugoslavia, până la acestea fiind imensitățile Rusiei, prin care  hălăduise în tinerețile sale.
 
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU
 
 
ÎN FÂNCOSITUL IULIE
 
Minunat e, minunat fâncositul iulie!
Ah, și se duce! Țineți-l! Să nu dispară!
Stau întins pe mătasea verzie-a arăturii,
În jur – cosițele spicelor de secară.
 
O cerule, cer! De aer e calea ta nesfârșită!
O câmpule, câmp! Pârguiește-mi vis, ideal!
M-am încerit! Și deja nu sunt de-aici, se pare!
Și egal mi-e Dumnezeu, și viermele mi-este egal!
 
(1911)
 
 
POLONEZA ȘAMPANIEI
 
Șampanie cu crini! Șampanie cu crini!
În virginitate – flori ce sacre devin.
Mignion și Escamillo! Mignion și Escamillo!*
Șampanie cu crini – e sfântul nostru vin.
 
Șampanie cu crini – murmur scânteios, –
Vin îmbătat de al corolei clar pocal.
Eu cânt entuziast și Crist și Antihrist,
Cu suflet și gâtlej arse de-aprinsul val!
 
Porumbel și uliu! Bastilia – Regstag!
Cocotă și-alchimist! Vis mut și aprig zvon!
Crin în șampanie, șampanie în crin!
În marea Dezarmoniei – farul Unison!
 
(1912)
_______
*Mignon Modeste – protagonist al romanului lui Honoré de Balzac; Escamillo – personaj din opera lui Georges Bizet „Carmen”.
 

DOI POEȚI DIN AVANGARDA SEPTENTRIONALĂ

 

Din poezia lumiiDin poezia lumii

 

Anna PRISMANOVA                                                                               

 (1892 – 1960)

 

S-a născut la Libava (Liepaya, Letonia). Emigrează în 1921, mai întâi la Berlin, apoi la Paris. Debut în presă – 1923, în almanahul revistei „Epopeea”, editată de Andrei Belîi. Antum îi apar trei volume de versuri: „Umbra și corpul” (1937), „Gemenii” (1946), „Sarea” (1949). Împreună cu soțul, poetul Aleksandr Ghingher, a fost printre fondatorii grupării literare a „formiștilor”, ce se afla în opoziție atât cu cercul lui D. Merejkovski și Z. Ghipius, cât și cu promotorii „notei pariziene”. În fond „formiștii” se orientau spre principiile poetice specifice creației Marinei Țvetaeva și celei a lui Boris Pasternak. Unii exegeți au remarcat în versurile Annei Prismanova tendințe suprarealiste. Saturată de metafore, creația ei trece sub semnul „poeziei dificile”.

 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

 

 
*     *      *
 
Lui Aleksandr Ghingher
 
Doar arareori el vede labele musafirului mițos.
Pe gheața în topire, pe mantilă cadrilul cine-l joacă?
O, agitația și urletul urșilor, sfărâmatele lor oase
Și ultimul fitil futil obținut dintr-o cală posacă.
O, ceas, când în fața orchestrei, icnind, dansează perechi,
Când la marginea lumii e liniște virgină, deplină.
În pustiu, pe brusture, în năduf, e doar puf de bodârlan.
Ghețurile  sunt private de pestrițe fenomene (cozi de păun).
Doar soarele cald, primăvara, le mai schimbă conturul,
Doar povara răsplății pe potrivă munca o încunună,
Doar în urma lacrimilor hârtia schimbă caligrafia.
Doar gerul năbușind asuprit spulberă mișcarea apei, spuma.
 
(1936)
 
 
*      *     *
 
Demenților! Nici eu nu știu,
Nu știu pe ce drum rătăcesc –
Spre negru abis de mă îndrept,
Spre moarte sigură sau, poate,
Spre paradis, încaltea,
Aș putea cu mine să vă duc.
Ce sălbatică încăpățânare
Ne-a legat, ca vigilent dușman,
Mi-e spăimoasă-această fidelitate
Și credința jurămintelor de foc.
Abia de vă veți aminti
Unde-a fost să vă duc cândva,
În ce loc ne-am pomenit
Orbecăind îndelung
Ca într-o subterană cu ușa zidită
Cu smolit eșafod în neagră oră.
Și ce rușine cu mine ați împărțit
Și ale muțeniei mele vremuri fade...
Voi veți fi, voi sunteți, voi ați fost,
Iar eu sunt steaua care cade.
 
 
Trompeta
 
Pentru ne-via existență
fost-am dată de soartă:
mai mult nu cunosc pasiuni și-n luptă
fericirea n-o cuceresc vreodată.
 
Mama buza ei mi-a dat,
tatăl – cornetul său acustic,
pentru ca să îndrăgesc trompetă, corn
cântător în fanfară, fantastic.
 
Nopțile, nu ți se mai trezesc pasiuni,
nu mai ții minte-a zilei bunătate, corvoadă,
suflete, când lumina apusului
cântă din arama încujbată.
 
Încurajată de soartă,
însoțită de vise, până  ce ziua veni,
unește gura mea cu trompeta, cu cornul
și sunet, și lumină cu noi, ale noastre vor fi.

 
Vladimir PRUSSAK                                                                                   
(1895 – 1918)
 

A avut oarecare afinități cu egofuturistul Igor Severianin, fapt remarcat și de Nikolai Gumiliov în recenzia la cartea „Flori la gunoiște” (Petersburg, 1915). Și totuși, cea mai mare parte din poemele lui Prussak nu are nimic în comun cu Severianin, ceea ce confirmă cu prisosință al doilea său volum de versuri (fiind și ultimul) „Cruce de lemn” (Irkutsk, 1917), diferit esențial de primul, în care părea interesantă tendința de a îmbina stilul egofuturist cu tematica politică la zi.

A fost implicat în acțiunile din ilegalitate ale Partidului Socialiștilor Revoluționari (eSeR), fapt pentru care suportă deportarea în Siberia. În primele zile ale lunii februarie 1918 se întoarce la Petrograd, fiind printre organizatorii „Școlii libere”, însă, din nefericire, avea să se stingă de tifos exantematic.
 
 
*     *     *
 
Futuristului

ZVĂPĂIAT LA BUCUREȘTI, ÎMBLÂNZIT LA MOSCOVA, DAT PE BRAZDĂ LA CHIȘINĂU

Leo BUTNARU

Textul ce urmează, ca intenție, în posibile jalonări și detalii, îmi apăru în minte cam la șapte ore de călătorie în microbuzul Chișinău-București, după ce, în conștiință mi se derulaseră panorame, evantaie și caleidoscoape a tot felul de subiecte, schițe narative, gânduri disparate (și... disperate de atâta monotonie-n drumeție). Ideea mi se anunță în minte, de cum am dat cu ochii de indicatorul cu numele localității Bucov, situată nu departe de sondele Ploieștilor. Iar scânteia toponimică, să zic, invocă, întru alăturare și... colaborare, o alta, – scăpărare onomastică. Adică, în imaginație se alăturau și se tatonau reciproc numele unei comune și cel al unui scriitor, sunând omonimic: Bucov & Bucov. Iar de la acel moment încolo, până la București, distanță de peste o sută de kilometri, am schițat, mental, posibile detalii, momente, repere, unul din ele ținând de elementara constatare, că localitatea Bucov apăruse cu mult-mult înaintea scriitorului Bucov și, prin urmare, nu putea fi botezată cu numele celui care venise mai pe urmă. Ea – în preajma Ploieștilor, el – în Chilia, oraș constituit în jurul cetății fortificate de Ștefan cel Mare, la Dunăre. Prin urmare, comuniunea de nume și toponim mi-a incitat fantezia, dezmorțindu-mi memoria, ducându-mă spre timpurile când l-am cunoscut pe falnicul, încă, pe atunci, Bucov Emilian Nesterovici, alias Radu Emilian, cum i-ar fi plăcut să se numească, de fapt, nume care, însă, chiar dacă, zicea posesorul său, fusese unul cam clandestin, de ilegalist în Bucureștiul interbelic, oficialitățile bolșevice, devenite sovietice, comuniste, ex-ilegaliste, nu-l încurajau de a fi scos în lume. Însă mai e necesară o precizare de transfer onomastic: inițial, protagonistul nostru avea numele de Bîkov, care, românește, ar putea fi aproximat drept: Tăureanu. Iar când devine Bucov, Emilian al lui Nester (sau, poate, Nestor) din Chilia își transferă onomastica din cuprinsul faunei în cel al florei, Buc, ca și elementul de bază din Bucovina, însemnând fag. Deci, pe înțelesul românilor ar însemna: Făgeanu.

În 1940 Em. Bucov se stabilește la Moscova, unde, împreună cu alți câțiva moldoveni (moldoveni sau, de, nu prea, dar care, ca și Bucov, fără a se mai considera cetățeni români, ba chiar unii dintre ei devenind antiromâni prin propaganda pe care o răspândeau în contul „viitorului luminos”) era pregătit drept cadru pentru viitoare nomenclatură dintre Nistru și Prut, și, reîntors la Chișinău, în 1944, este făcut președinte al uniunii scriitorilor, apoi chiar locțiitor al președintelui Sovietului de Miniștri al RSSM. Însă inamicii săi, mai ales semianalfabeții aduși/veniți din Transnistria, s-au pus pe uneltit, încât deja oarecum docilul, sovietizatul, datul pe brazdă Radu Emilian e declarat naționalist (bineînțeles român) burghez, ajungând la marginea prăpastiei și mai să împărtășească destinul poetului Nicolai Costenco, care fusese dus pe 15 ani în Gulag. De fapt, stâng-nistrenii intenționau să repete ceea ce făcuseră în curtea sau, mai adecvat zis, în cușca lor pe timpul represaliilor staliniste, când au fost lichidați cei mai buni scriitori moldoveni, cum li se săpunea. Însă, din motive necunoscute, programata campania stalinistă contra «naționaliștilor» moldo-români a eșuat.

Eu aveam să cunosc Bucovul, comună prahoveană, cu mult mai târziu, prin anii '90 ai secolului trecut, iar pe poetul Bucov – pe la sfârșitul anilor '70. Cu titlu – ba nu, mai curând cu... subtitlu – de cvasianalogie putând constata că localitatea Bucov se afla pe râușorul Bucovel, iar scriitorul Bucov, fost Bâcov, – pe râu(șorul) Bâc, ce străbate Chișinăul. De unde analogiile și (cvasi)asemănările își deschid în continuare evantaiul, constatând că, nu departe de comuna Bucov e și localitatea Cricovul. Să zicem, că între ele ar fi o intercomunicare precum între Stăuceni și Cricova din preajma Chișinăului. Bineînțeles, și Em. Bucov avea ceva legături, dacă nu cu Cricovul muntenesc, sigur cu Cricova moldavă, cu licorile din subteranele acesteia. Iar la Bucovul prahovean, în 1600, se întâmplase o ciocnire oarecât armată între munteni și moldoveni, aceștia din urmă ieșind primii și cam obijduindu-l pe Mihai Viteazul. De, ca între frați, se mai întâmplă...

Pe când l-am cunoscut, Em. Bucov era bine-mersi, lăudat, apreciat, studiat în școala primară, medie și în cea superioară. Băietanul-elevul ce eram înclina mai mult nu atât spre conținutul unui roman bucovian, ci spre titlul acestuia: Orașul Răut. Explicația fiind simplă – eu însumi venind pe lume într-o localitate de pe râul Răut, Negureni. La o adică, în timp, de ce nu ar fi devenit satul nostru Negureni – orașul Negureni pe Răut? Mă rog, naivitatea copilului și jocul fanteziei fiind în toată libertatea lor tainică, răspândindu-se spre orizonturile presupunerilor și înțelegerii. Ale copilului care eram și care deja citise poemul popular (de altfel, ca și azi) „Andrieș” al lui Em. Bucov, scris cu 3 ani înainte de a mă fi născut. În 1954, regizorul armean Serghei Parajanov, la studioul cinematografic „Dovjenko” din Kiev, a turnat un film omonim, ce avusese la bază basmul respectiv.

FĂRĂ PRIZONIERI

 
Leo Butnaru
 
Cetățenie sovietică
 
Deja decenii la rând
lumea are senzația că
ar călca peste un imens balon spart
peste un dirijabil prost dirijat
dezumflat:
URSS.
 
Însă chiar și astăzi unii inși ar dori
să fie oameni sovietici
cetățeni ai unui imperiu care nu mai e
sau cum s-ar mai spune
în plan istoric:
l'URSS est morte, vive l'URSS!
 
Astfel că ambasadele Rusiei
au început să acorde cetățenie sovietică
post-mortem.
 
Добро пожаловать!*
____________________________
*Добро пожаловать! – Bine ați venit! (rus.).

Zidul, cortina
 
Pe timpul zidului Berlinului
pe timpul cortinei de fier
era imposibil să fugi nu numai de stat
de state
ci și de tine însuți
de parcă
în șahul cu timpul
cu destinul
cu statul
cu statele
tu jucai mereu cu negrele
pe tabla cu un singur pătrat –
negru.
 
De aia te afli unde te afli: în
Europa.
 
Interdependență la  Roma
 
Amurg răcoros la Roma.
Reveneală emanată de pinii coconari. Dar, se pare
e în toate și o înfrigurare din gorganele etrusce
ele însele ținute de istoria romană la răcoare.
 
Zeii se zgribulesc lângă turiști, să se încălzească.
Supranaturalii tremură, dar deloc triști,
în forfota de carnaval a pacificelor legiuni străine
ce aruncă centimele râvnitei reîntoarceri în
fântâni arteziene, mai abitir în protagonista
Fontana di Trevi, în susurul ei glacial.
 
Sânii impetuoși ai scandinavelor (iarna – schioare),
iar mai dinspre sud ai olandezelor, nemțoaicelor
emană și ei ceva căldură-n cetatea eternă,
ca la un final de potolire-a chindiilor
tupilate sub înverșunata dorință de dăinuire a Colosseumului
cu cât a mai rămas din el, din milenaru-i stei.
 
În această interdependență
am și eu locul meu, gândul meu,
mergând să văd umbra prelungă a Columnei
și a căciulilor dacilor mei, sub care
e ceva mai cald, pe alocuri, în Roma și în
sângerosul destin al Europei.
 
 

ÎN CHIP DEMOCRATIC DESPRE DEMOCRAȚIA POEZIEI

 

 Leo Butnaru 

ÎN CHIP DEMOCRATIC 

DESPRE DEMOCRAȚIA POEZIEI

 
        Poezia e uimitor de democratică, dezinvoltă, cu aceeași importanță, sau lipsă de importanță, filosofând despre gaura neagră și cursa de șoareci (e de înțeles: gaura neagră nu e una de șoareci, ci… una de... mda, nu se știe de ce...)
        Posibil, filosofând, sufletul se eliberează de patimi. Însă esențializează poezia din el. Într-o inevitabilă interacțiune, în care filosofia și poezia se termină acolo, unde încep filosofia și poezia. Sau invers, în rocadă de termeni: poezie – filosofie, filosofie – poezie.
            Trăind din și în dezacorduri, asemeni filosofiei, poezia este uimitor de democratică și, chiar de s-ar întâmpla ca Platon să-mi fie amic, mai amică poesis est, pentru că, în raport cu știința filosofiei pure și pretinsul adevăr imbatabil, poezia e ateismul îngerilor ce întruchipează esența religiei (credinței).
            (Cu titlu de remarcă: Platon gândea să expulzeze poeții din cetate. Să zicem că ar fi reușit. Însă cum ar fi dat el afară din cetate poezia? Ea e la temelia cetății.)
Iar noi avem nevoie de îngeri, păzitori, dar și inspiratori, care ar putea confirma chiar existența tainițelor inspirației, intuiției, dezlănțuirilor suprafirești ale Poeziei ce se auto-creează între gândurile laice ale unei foste divinități și spectrul suprasensibil al lucrurilor într-o predispoziție romantică în surdină, ca și cum ar fi umplut trâmbițele îngerilor cu puf de lebădă. (Exact, sau relativ, așa: surdina din puf de lebădă.)
           Chiar de ateismul îngerilor, spuneam, deoarece, precum teismul, ateismul inspiră poezie, dovadă că aceasta, pe cât e de la Dumnezeu, de la îngeri, pe atât e și de la om.
În ce mă privește, îmi place poezia, nu versul. Poezia mereu, neobosit navetistă prin ea însăși. Ceea ce unora li s-ar părea că poezia e un lucru în sine (a unei culturi... nefigurative).
 O fi, numai că un lucru în sine care devine, de fapt, un lucru în tine, cititorule. (Unii chiar zic, nițel pompos: Măria Sa Cititorul.) Ea, poezia singurătății noastre de toate zilele, pe care, dăruindu-ne-o unii altora, deja nu mai suntem atât de singuri... Ceea ce înseamnă că, în mare, poezia aparține tuturor, aparține poporului. Însă, din păcate, poporul nu prea știe de asta. Despre ea, poezia, care înseamnă, de fapt, totalitatea: pro-verb, pro-substantiv, pro-adjectiv, pro-prepoziție, pro-punct, pro-virgulă. Pro-viață, etc.
Însă aceasta nu înseamnă că, obligatoriu, trebuie să așteptați mare lucru de la poezie. Ea e universul lucrurilor mici, dar esențiale, ca atomul. În contextul plin de limite și neputințe, de augmentări, exagerări sau minimalizări, ce se cheamă infinit, poezia nu poate avea final. Pe când versul deja apare ca un final fatal. Pentru el însuși. În taina universului / universurilor contând nu versul, ci triumful imposibilului, al poeziei și disperării. Disperarea impulsionând una din motricitățile firii umane îmbelșugat creatoare de poezie în timpurile (...toate), când lumea continuă să fie nesigură de ceva esențial, încât compune la infinit poezii (uneori poeme) de dragoste. Inclusiv de dragoste de sine, lumea. Creatoare de poezie.
            Un strop de geniu, un strop de filosofie, un strop de adevăr, un strop de noroc, un strop de meserie (lista rămâne deschisă) = POEZIE. Tu la puterea lumii (sau, simplu: tainei), lumea (sau, simplu: taina) la puterea ta = poezie (inclusiv). (La urma urmelor, ca și la începutul începuturilor, poezia ar reprezenta o părere mai specială despre lume.)
            Așa o fi, încât nu suntem sută la sută motivați să așteptăm mare lucru de la ea, poezia, însă, în toate colțurile pământului (colțuri... rotunde!), probabil și ale universului (...colțuri-orbite [ca geometrie, bineînțeles, nu ca oftalmologie]), nicidecum nu se poate fără plasticul nonsens al poeziei. Și fără inexactitatea geometriei, e de menționat. În spiritul inevitabilei relativități a toate.
Tocmai în spiritul omniprezentei relativități poezia poate fi până și ceea ce ar putea să nu se întâmple, dar care întâmplare a... ne-întâmplării are și ea, totuși, loc și spațiu. Aici, a avea loc – în sensul de a se întâmpla. O foarte delicată insinuare a paradoxului, nu? Când a avea loc nu e același lucru (ce poate fi, în alt caz) cu a avea spațiu, ci înseamnă: a se întâmpla în spațiu. Inclusiv, dar chiar înainte de toate, în spațiul firii, zis și univers interior. A se întâmpla în toate cele patru părți ale lumi, și în a cincea, numită pretutindeni – unde se află în matca ei însăși ea, Poezia.
            Pretutindeni, unde, adică, poezia ar fi ca și infinită. Dar mai ales unde poezia este ceva infinitiv. Pentru că, dacă ar admite definitivul în conținutul și forma ei, despre floare, albină, femeie, mamă, patrie etc., ar fi fost suficient câte un poem despre astea în toate limbile și s-ar pune punctul universal.
Acest pretutindeni, sau – stare de pretutindeni, ducându-te la ideea că, de fapt, ar exista trei genuri de poezie: poezia de până la poezie și poezia de după poezie. Adică, există poezia din împrejurimile necuprinse ale poeziei propriu-zise. Poate că, mai mult, o poezia anonimă, nimănui cunoscută, motivele ei persistând pretutindeni, chiar dacă, la posibila Apocalipsă, va dispărea evidenta cauză de existență a ei.
            Astfel că, în ce mă privește, versului îi prefer poezia. Versurile fără poezie sunt cât frunză și iarbă, pe când poezie fără versuri – nicidecum. O fi aici un paradox?... Ce te-ar duce la gândul că poezia ar exista nu grație versului, ci în pofida acestuia?... Sau și cu ajutorul acestuia?...
            E mai complicat decât s-ar părea.
Când flirtezi, se iscă versuri, când iubești – se naște poezia. De unde și cazurile cu versificațiile unora, numite bombastic poezie, însă care dau senzația că ar fi ca și cum ar epila șopârla.
Versul e ceva deja atins de păcat. Poezia e însăși puritatea. Ea este Eva de până a fi mușcat din măr. Versul – Adam după ce a mușcat din măr.
Iar tu, cititorule, iar tu, poetule, să credeți în poezie, ca și în marea taină, chiar dacă e nevoie de multă energie, de o muncă deloc ușoară a sensibilității și cugetului.
            Însă astăzi, când se tot înmulțesc leneșii...
            Iar tu, dragă interlocutor, cred că nu ești dintre nimicfăcători. Și reține că nu ar fi un nenoroc, dacă nu ai talent pentru a scrie poezie. Nenorocul vine, dacă nu știi a citi poezie.
Poezia pentru cititor e răspuns, pentru poet – chemare. Iar în casa poetului mai important decât poetul e doar poezia acestuia. De altfel, cum ar trebui să fie și în casa cititorului.
Iar dumneata, mai celălalt, zadarnic nu citești poezie. Nici nu știi ce pierzi! Mai mult de jumătate, poezia lumii din toate timpurile pare a fi scrisă despre tine cel de azi.
            Oricum a fost, oricum e, oricum va fi, în fine, dă-ți seama că plătești foarte scump lipsa dragostei de poezie. Iar dacă suferința sufletului dumitale nu poate fi vindecată prin poezie, din păcate e vorba de o boală incurabilă, ducă-se-pe-pustie...
            ...În fine, resemnat și cu modestia de rigoare, trebuie să aduc aici și ideea că, de regulă, multe din considerentele care intenționează să dea o definiție sau mai multe definiții poeziei sunt plastice, chiar frumoase, chiar metaforice și, deci, implică poezia, numai că nicidecum nu o și explică.
Implică, adică posibil și ele, considerentele, să creeze ceva poezie. O stare și intercomunicare între tainic și declarat, între știut și neștiut, între latent și... patent.
            Pentru a reveni la începutul acestei entimeme (sau zig-zag, șotron sau, poate... bolero):
            – Poezia e uimitor de democratică, iar a încerca să o definești, înseamnă să recurgi inevitabil la unele constrângeri a poeziei dintotdeauna, libere, neconcepute în afara libertății.
Poezia e atât de democratică, încât nu trebuie să încerci a o domestici, dar să o lași în libera ei dezinvoltură pe unde o vrea, prin oricare tărâmuri și graiuri ar pofti să rătăcească, să se piardă sau să se regăsească, să înflorească.