IGOR SEVEREANIN - UN EGOFUTURIST

 

Biblioteca poeziei de avangardă

 

                                            Igor SEVERIANIN                                                (1887 – 1941)

 

S-a născut la Petersburg în familia unui ștabs-căpitan în rezervă, familie în care erau înalt prețuite literatura și muzica, în special opera („pe unul Sobinov, – își amintea viitorul poet, – l-am ascultat nu mai puțin de patruzeci de ori”). Adevăratul nume: Igor Lotarev. Scrie versuri de la vârsta de nouă ani. După terminarea a patru clase în liceul real, împreună cu tatăl pleacă la Port Dalnîi, de unde și pseudonimul: Severianin (Nordicul). În 1904 se reîntoarce la mama sa în Galicino. După mai multe 

tentative de a publica în revistele vremii, în 1905 i se tipărește poemul „Moartea lui Riurik”. Primul care l-a salutat pe tânărul confrate a fost K. Fofanov (1907), cel de-al doilea – V. Briusov (1911). Între 1905-1912 I. Severianin publică circa 35 de cărți, majoritatea din ele la edituri din provincie. În 1911 lansează „Prologul egofuturismului”, fiind considerat întemeietorul acestei noi orientări în poezia rusă; egofuturism pe care, precum avea să sublinieze peste un an, „nu are nimic în comun cu futurismul italo-francez... care a mortificat pronumele eu” și nu cunoaște atotjustificarea. Unul din principiile fundamentale ale doctrinei egofuturismului promova aplicarea în viață a atoateîndreptățirii, ceea ce ducea de fapt la un deplin indiferentism social. Astfel, în poemul „Poloneza șampaniei” (1912) sunt puse pe picior (și... taler) de egalitate idei și noțiuni ce se exclud categoric înde ele, printre care Cristul și Antihristul, Dezarmonia și Unisonul.
Adevărata celebritate îi vine după apariția volumului „Tunetoclocotitoarea cupă” (1913). În același an prezintă un șir de poetoconcerte, în turneu fiind însoțit de F. Sologub. Boris Pasternak își amintea: „Pe scenă, pe Maiakovski îl putea concura doar Severianin”.
Iată unele opinii polemice din acea perioadă ale lui Ivan Ignatev: „Lăsând la o parte polonezele sale, canțonetele și poezele ce valsează a la Fet, uneori aflăm la el contemporaneitate transmisă subtil și acut, dar cu o mică nuanță Ego, deoarece temele lui Igor Severianin sunt vechi și doar în unele din ele (preponderent în cele pe care le-am auzit, dar nu le-am citit) există o doză și de «ego», și de «futurism» (ca atare). Nu putem spune ce destin vor avea aceste opusuri ale lui Severianin. Cu egofuturismul a rupt-o în mod oficial, autorul lor deja mergând spre «timidele vâlcele» și, posibil, calea i se va contopi cu cea a «akmeiștilor-primordiali»”.
Mai publică volumele „Lira de aur” (1914), „Ananași cu șampanie” (1915). Se stabilește în Estonia, unde își aduce și mama. În 1918, în timpul unei scurte vizite la Moscova, la o seară de literatură de la Muzeul Politehnic este declarat „Rege al poeților”, în subiectivitatea jurizării devansându-l ușor pe Velimir Hlebnikov care, în perspectiva esențializărilor axiologice, se dovedi a-i fi superior. În emigrație editează volumele de versuri „Verevena” (1920), „Menestrelul” (1921), romanul în versuri „Panta alunecătoare” ș. a. Publică o antologie a poeziei estoniene clasice. Ocrotindu-l de bolșevism, guvernul țării care l-a adoptat îi acordă o subvenție viageră. Itinerarul său de poet mereu în mișcare, la propriu și la figurat, a fost unul impresionant: Belostok, Berlin, Varșovia, Vilnius, Daugavapils, Kaunas, Lòdź, Luțk, Riga, Helsinki, Šiauliai, România, Bulgaria, Franța, Cehoslovacia, Iugoslavia, până la acestea fiind imensitățile Rusiei, prin care  hălăduise în tinerețile sale.
 
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU
 
 
ÎN FÂNCOSITUL IULIE
 
Minunat e, minunat fâncositul iulie!
Ah, și se duce! Țineți-l! Să nu dispară!
Stau întins pe mătasea verzie-a arăturii,
În jur – cosițele spicelor de secară.
 
O cerule, cer! De aer e calea ta nesfârșită!
O câmpule, câmp! Pârguiește-mi vis, ideal!
M-am încerit! Și deja nu sunt de-aici, se pare!
Și egal mi-e Dumnezeu, și viermele mi-este egal!
 
(1911)
 
 
POLONEZA ȘAMPANIEI
 
Șampanie cu crini! Șampanie cu crini!
În virginitate – flori ce sacre devin.
Mignion și Escamillo! Mignion și Escamillo!*
Șampanie cu crini – e sfântul nostru vin.
 
Șampanie cu crini – murmur scânteios, –
Vin îmbătat de al corolei clar pocal.
Eu cânt entuziast și Crist și Antihrist,
Cu suflet și gâtlej arse de-aprinsul val!
 
Porumbel și uliu! Bastilia – Regstag!
Cocotă și-alchimist! Vis mut și aprig zvon!
Crin în șampanie, șampanie în crin!
În marea Dezarmoniei – farul Unison!
 
(1912)
_______
*Mignon Modeste – protagonist al romanului lui Honoré de Balzac; Escamillo – personaj din opera lui Georges Bizet „Carmen”.
 
 
POESIA „VILLA MON REPOS”
 
Carnea carne a mâncat, carnea sparanghel păpă,
Carnea pește a mâncat, carnea cu vin e-mbibată:
Altei cărni carnea-i plăti și în car semi-cărnos
Carnea o luă spre carnea cea cu gura rujată.
 
Carnea carne mângâie, celei cărni dându-se toată,
Carnea carne-a zămislit după reguli pământene.
Carnea doare, putrezește, ajunge sleită masă,
Cu a cărnii – cărnii proprii grele miasme eterne.
 
(1912)
 
 
DISSONA
 
Lui Gheorghi Ivanov
 
În sufrageria galbenă – lemn de arțar gri, pardosit cu mătase,
Luminăția voastră preferă marțea a fi languroasă jour-fixe*.
Într-o husărească tunică de damă de culoare comică brun-kaki
Alesei societăți îi propuneți chec cu delicioasă aromă de iris,
Tandru trăgând din trabucul arhiducelui; fumul – liliachiu tul...
Luminăția voastră la treizeci de ani (vârstă la modă, se spune)
Are un corp universal... ca basorelieful scos mască de pe cei vii...
Sufletul – suflu volatil minuțios tăinuit în foșnet de mătase,
Foarte comod pentru prostituate, dar și pentru regine...
De altfel, iertați-mi, Luminăția voastră, purpuriile ghidușii...
Soțu-Vă, ambasador în Arlechinia, pregnant guvernamental:
Minte și talent de diplomat – esență de cea mai înaltă calitate...
Însă pentru mine, nătângul, aristocrația lui la ser albastră,
Ca și poeziile mele pentru el, – ține de lucruri și fapte ciudate...
Iar cea mai bună parte din el e chiar – Luminăția voastră!
 
(1912)
_____ 
*Jour-fixe – zi fixată pentru primirea oaspeților.
 
 
PE RÂUL PĂSTRĂVILOR
 
Pe râul păstrăvilor, în boreală gubernie,
Spre vânătă seară nu-mpușca al lișițelor zbor:
Blagoslovite-s tomnatice luciri de vecernie
În nordica gubernie, pe râul păstrăvilor.
Pe râul păstrăvilor în plopiște tremurătoare
Visarea te prinde adânc, când plescăie vâslele,
Prin stufărișul înalt tresaltă luntrea, văluros.
În mâl de mal – in înflorit precum mimozele,
Iar păstrăvii străfulgeră-n râu – argintiu, grațios.
 
(1914)
 
 
UVERTURĂ
 
Ananași în șampanie! Ananași în șampanie!
Ce gustoși, furnicând scânteios, ce joc dulce-picant!
De parcă mi-ar da ceva de spaniol! Sau de scandinav!
Inspirația vine! Pana o iau și încep să scriu neamânat!
 
Duruit de-aeroplane! Goană de-automobile!
Trenuri fluier-fulger-gonind! Boeiere*-n zoru-alergării!
Cineva aici e răs-sărutat! Altul, ca mărul, – bătut!
Ananași cu șampanie – ca un puls al înserării.
 
Printre fete nervoase, printre doamne viclene
În visare-farsă transform ale vieții parodice fapte.
Ananași în șampanie! Ananași în șampanie!
De la Moscova spre Nagasaki! Din New York – pe Marte!
 
(1915)
_____­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­
*Boieier (oland.) – dispozitiv pe patine sau pe roți (cabină, platformă, velă). Pe asfalt sau gheață, în bătaia vântului dezvoltă o viteză apreciabilă.
 
 
STRAȘNIC
 
Strașnic e! – unele și-aceleași, neschimbate:
Discuții, ironii, prânz, siestă, cină,
Zarzavagiu, plimbare, mare, zori, bazar,
Gramofon, alean, mutre de vechi vecini,
Poștă, telegrame despre izbânzi minore,
Și după gard același fremătător arțar.
 
Prin geam se vede bruna arătură
Ca un enorm baton de ciocolată
Pe pocrovăț de verde samuraslă.
Unde-i ziua de azi și sora ei de ieri?
 
Care-i norocosul ce le-a gustat dulceața?
Nu pot ști. Sau, poate-l știți dumneavoastră?
 
(1915)
 
 
LUI VLADIMIR MAIAKOVSKI
 
Amicul meu, V. Maiakovski,
Ștrengar în vremi de-odinioară,
Plăcându-i lumea să-ntărâte,
Limba-i arăta, umblând
Ba-ntr-o bluză galbenă, lunară,
Ba în sobru frac de-un vișiniu-închis.
Părea să-ndemne: „Filistinilor,
Catastrofați-vă năbușitoarea beznă!”
În detunătoare rânduri împovărate, –
Ba de-un stânjen, ba doar cât un sfârc, –
Cu dărnicie le adresa reproșuri
Celor ce numeau versul – „versuleț”...
Glasu-i de bas sonor, de tribun(al),
Cutremura naivitatea gloatei
În țara ce poți zice că a slăninii e,
Cu popi, jandarmi și cu păstori de porci.
În acei ani de negru, dur regim
În artă ridicarăm vârtejiri semețe.
Volodea! Mai ții minte ai Crimeii munți
Și Kerciul închircit de plictiseală?
O, amintește-ți, amintește-ți, – suvenire
Răvășește în prea depărtate bezne,
De la Gurzuf și Ialta, Volodea dragă,
Ori când nimerirăm în vifor dezlănțuit.
În automobil, pe țărmul din Selghir,
Cu gustări diverse și coniacuri vechi
Și-acel portofel de barosan bancher
Ce deveni curând chiar portofelul nostru.
Și de Valentina-ți amintești – cea care
Cât pe ce să-ajungă toată doar a mea?
Grație ție, din suflet fu s-o scot
Pe „fetița zână dintre zâne”...
Și, în fine, ții minte – drăgulița Sonika,
Puțin – a mea, pe de-a-ntregu-a ta,
Duduița, ah, atât de zvăpăiată,
Duioasă, mlădioasă ca șerpoaica?...
 
O, dacă tu, Volodea, mai ții minte
Aceste fugitive, scumpe clipe,
Vezi de îmi aruncă drept răspuns
Versurile tale uriașe!
 
(24.1.1923)