DOI POEȚI DIN AVANGARDA SEPTENTRIONALĂ

 

Din poezia lumiiDin poezia lumii

 

Anna PRISMANOVA                                                                               

 (1892 – 1960)

 

S-a născut la Libava (Liepaya, Letonia). Emigrează în 1921, mai întâi la Berlin, apoi la Paris. Debut în presă – 1923, în almanahul revistei „Epopeea”, editată de Andrei Belîi. Antum îi apar trei volume de versuri: „Umbra și corpul” (1937), „Gemenii” (1946), „Sarea” (1949). Împreună cu soțul, poetul Aleksandr Ghingher, a fost printre fondatorii grupării literare a „formiștilor”, ce se afla în opoziție atât cu cercul lui D. Merejkovski și Z. Ghipius, cât și cu promotorii „notei pariziene”. În fond „formiștii” se orientau spre principiile poetice specifice creației Marinei Țvetaeva și celei a lui Boris Pasternak. Unii exegeți au remarcat în versurile Annei Prismanova tendințe suprarealiste. Saturată de metafore, creația ei trece sub semnul „poeziei dificile”.

 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

 

 
*     *      *
 
Lui Aleksandr Ghingher
 
Doar arareori el vede labele musafirului mițos.
Pe gheața în topire, pe mantilă cadrilul cine-l joacă?
O, agitația și urletul urșilor, sfărâmatele lor oase
Și ultimul fitil futil obținut dintr-o cală posacă.
O, ceas, când în fața orchestrei, icnind, dansează perechi,
Când la marginea lumii e liniște virgină, deplină.
În pustiu, pe brusture, în năduf, e doar puf de bodârlan.
Ghețurile  sunt private de pestrițe fenomene (cozi de păun).
Doar soarele cald, primăvara, le mai schimbă conturul,
Doar povara răsplății pe potrivă munca o încunună,
Doar în urma lacrimilor hârtia schimbă caligrafia.
Doar gerul năbușind asuprit spulberă mișcarea apei, spuma.
 
(1936)
 
 
*      *     *
 
Demenților! Nici eu nu știu,
Nu știu pe ce drum rătăcesc –
Spre negru abis de mă îndrept,
Spre moarte sigură sau, poate,
Spre paradis, încaltea,
Aș putea cu mine să vă duc.
Ce sălbatică încăpățânare
Ne-a legat, ca vigilent dușman,
Mi-e spăimoasă-această fidelitate
Și credința jurămintelor de foc.
Abia de vă veți aminti
Unde-a fost să vă duc cândva,
În ce loc ne-am pomenit
Orbecăind îndelung
Ca într-o subterană cu ușa zidită
Cu smolit eșafod în neagră oră.
Și ce rușine cu mine ați împărțit
Și ale muțeniei mele vremuri fade...
Voi veți fi, voi sunteți, voi ați fost,
Iar eu sunt steaua care cade.
 
 
Trompeta
 
Pentru ne-via existență
fost-am dată de soartă:
mai mult nu cunosc pasiuni și-n luptă
fericirea n-o cuceresc vreodată.
 
Mama buza ei mi-a dat,
tatăl – cornetul său acustic,
pentru ca să îndrăgesc trompetă, corn
cântător în fanfară, fantastic.
 
Nopțile, nu ți se mai trezesc pasiuni,
nu mai ții minte-a zilei bunătate, corvoadă,
suflete, când lumina apusului
cântă din arama încujbată.
 
Încurajată de soartă,
însoțită de vise, până  ce ziua veni,
unește gura mea cu trompeta, cu cornul
și sunet, și lumină cu noi, ale noastre vor fi.

 
Vladimir PRUSSAK                                                                                   
(1895 – 1918)
 

A avut oarecare afinități cu egofuturistul Igor Severianin, fapt remarcat și de Nikolai Gumiliov în recenzia la cartea „Flori la gunoiște” (Petersburg, 1915). Și totuși, cea mai mare parte din poemele lui Prussak nu are nimic în comun cu Severianin, ceea ce confirmă cu prisosință al doilea său volum de versuri (fiind și ultimul) „Cruce de lemn” (Irkutsk, 1917), diferit esențial de primul, în care părea interesantă tendința de a îmbina stilul egofuturist cu tematica politică la zi.

A fost implicat în acțiunile din ilegalitate ale Partidului Socialiștilor Revoluționari (eSeR), fapt pentru care suportă deportarea în Siberia. În primele zile ale lunii februarie 1918 se întoarce la Petrograd, fiind printre organizatorii „Școlii libere”, însă, din nefericire, avea să se stingă de tifos exantematic.
 
 
*     *     *
 
Futuristului
 
În asonanțe ești saltimbanc sadea
Ce ai furat constelații minunate.
Ți se pune la cale judecată aspră,
Neprefăcută răzbunare, prea poate.
 
Și totuși, rămâi zeu întru adevăr,
Înveșmântat în murdare zdrențe.
Îți hărăzesc palat fistichiu colorat;
Pe eșafod te văd pizmuitori demenți.
 
Tăinuiește-ți cutezătoarele năzuințe
Sub vălul superstiției discrete,
Fii măscărici de dragul frumuseții,
Profanează-n discuții secrete.
 
Și-n înfrângeri, și în victorii
Rămâi ca un neutru spectator,
Poet încă necunoscut de mulți
Deja cugetător luat peste picior.
 
(1915)
 
 
Șifonierul bunicii
 
E timpul să uităm șifonierul de stejar.
În el au rămas doar notele unei romanțe vechi
Cu remarca: „A nu uita nuanța”
Și – potolirea neliniștitelor credințe –
O hartă roasă pentru pasiență
Și încă două blide de faianță stinsă,
Pe ele – flori și bravul cocoș, zis Chanticleer...
 
Toate flecuștețele, festine paseiste
E timpul a le părăsi în adâncă uitare,
Mai jos – albumul în care un ofițer tânăr
Sau fante de prin Provence, poate,
Încondeia cuvinte de-nflăcărate stanțe,
Semnând cu: „Răzvrătitul Agasfer”,
Iar ceva mai jos: „Prostuțul Sancho Panza.
E timpul să uităm, monșer”.
 
 
*      *       *
 
De azi încolo nu mai sunt mag, fardat decent.
Imediat am și încheiat chestiuni cam obsedante.
Se făcu a bucurie, spectru multicolor, orbitor.
Trupuri cutezătoare – cu mult descătușate.
 
Poeți luminoși! Vom încropi aproape dement
Harem împodobit cu poeme fastuoase,
Spre-a se jena, roșind, vajnici filistini și
A se pierde-n lume norme cuviincioase.
 
Duduile cu mișcări mândre și grațioase,
Cu rigori corecte capcane-au manipulat.
Bonton, maniere-alese se-neacă-n mimoze!
Fecioria saltă în cancan cam ciudat!
 
Melodii ușoare în revărsări și gaguri.
Statuie de marmură împrăștie liliac.
Înflăcărat se-nalță sterilitatea lumii,
Se așterne lascivul jind al sirenei în iatac.
 
Chefuri după chefuri! Orgii după orgii!
Lorelei ia locul grăsunei dansatoare!
Deștepți vom fi pe urmă, sătui de încântări,
Regi vor cădea pe gânduri  – putredă oroare!
 
 
*     *     *
 
Chiar să fie pierdută miza de-o viață?
Impuls neînflorit e îngropat pe veci?
Ne vedeam la întrunirile conspirative eSeR*.
Eu tărăgănam înadins, înconjurând locul.
Eu – orator de partid. Dumneata – oponenta mea.
Discuția gravă nu rămase decât uvertură.
Firește, suntem camarazi. Dar existau momente...
Dar existau momente de așteptări azurii.
Ți se păreau eroi toți cei din comitet,
Ai fi vrut să te asemui partinicilor oțeliți... Peste
Caractere de litere îți oboseau umerașii cvasiinfantili.
Pe străzi, aruncai țipătul proclamațiilor.
Trei ani nu ne văzurăm. Râsu’-plânsu’ destinului.
Ești soră de caritate în Lvovul recucerit,
Eu – premier uitat într-un proces de pomină,
Eu – cel îndatorat pe viață asprei Siberii.
Dumneata trebăluiești în careta sanitară:
Bandajezi, pregătești seringi, medicamente...
Tânărul nostru cânt nu a fost clișeu anodin:
Valsuri lirice sufocate-n laitmotivul durerii.
În Irkutskul fad eu graseiez despre Bismarck,
Plictisit oarecum la o gheretă de bancher;
Din discurs s-au stins scânteierile-ndrăznețe.
Eu sunt un rigid. Sunt oarecum decolorat.
Ah, ce imprevizibil e! Dumneata – soră de caritate!
Dumneata cu instinct de răzvrătit cânți imnuri.
Sufletul mi l-au legănat, ca muzica lui Verdi,
Drăguțele dumitale scrisorele de-o intimitate serioasă.
Ai plecat să asculți chemările de moarte ale mitralierelor.
În tranșee, obosită tremuri de frig.
Durerea în sânge se infiltrează ca un zbor indolent,
Răniților smulgându-le strigăte de muribunzi.
Sunt indispus, destul de trist. Mă închin la icoane,
Pentru că mă tem: cum te mai simți pe poziție?
De Irkutsk mă leagă paragrafele legii...
Chiar să nu ne întâlnim? De rămas bun, în fine...
Îmi amintesc cu tandrețe, chiar solare amintiri:
Mă împăunam hazliu, prea mă vedeam tare.
Îți amintești aroma certurilor noastre?
Ții minte, glorioasa mea Sonecika,
Pe șorțul tău frumos petele de la șapirograf?
 
(1915)
_____
*eSeR – Partidul Socialiștilor Revoluționari.