Leo BUTNARU
Textul ce urmează, ca intenție, în
posibile jalonări și detalii, îmi apăru în minte cam la șapte ore de călătorie
în microbuzul Chișinău-București, după ce, în conștiință mi se derulaseră
panorame, evantaie și caleidoscoape a tot felul de subiecte, schițe narative,
gânduri disparate (și... disperate de atâta monotonie-n drumeție). Ideea mi se
anunță în minte, de cum am dat cu ochii de indicatorul cu numele localității
Bucov, situată nu departe de sondele Ploieștilor. Iar scânteia toponimică, să
zic, invocă, întru alăturare și... colaborare, o alta, – scăpărare onomastică.
Adică, în imaginație se alăturau și se tatonau reciproc numele unei comune și cel
al unui scriitor, sunând omonimic: Bucov & Bucov. Iar de la acel moment
încolo, până la București, distanță de peste o sută de kilometri, am schițat,
mental, posibile detalii, momente, repere, unul din ele ținând de elementara
constatare, că localitatea Bucov apăruse cu mult-mult înaintea scriitorului
Bucov și, prin urmare, nu putea fi botezată cu numele celui care venise mai pe
urmă. Ea – în preajma Ploieștilor, el – în Chilia, oraș constituit în jurul
cetății fortificate de Ștefan cel Mare, la Dunăre. Prin urmare, comuniunea de
nume și toponim mi-a incitat fantezia, dezmorțindu-mi memoria, ducându-mă spre
timpurile când l-am cunoscut pe falnicul, încă, pe atunci, Bucov Emilian
Nesterovici, alias Radu Emilian, cum i-ar fi plăcut să se numească, de fapt,
nume care, însă, chiar dacă, zicea posesorul său, fusese unul cam clandestin,
de ilegalist în Bucureștiul interbelic, oficialitățile bolșevice, devenite
sovietice, comuniste, ex-ilegaliste, nu-l încurajau de a fi scos în lume. Însă
mai e necesară o precizare de transfer onomastic: inițial, protagonistul nostru
avea numele de Bîkov, care, românește, ar putea fi aproximat drept: Tăureanu. Iar când devine Bucov, Emilian
al lui Nester (sau, poate, Nestor) din Chilia își transferă onomastica din cuprinsul
faunei în cel al florei, Buc, ca și
elementul de bază din Bucovina,
însemnând fag. Deci, pe înțelesul
românilor ar însemna: Făgeanu.
În 1940 Em. Bucov se stabilește la
Moscova, unde, împreună cu alți câțiva moldoveni (moldoveni sau, de, nu prea,
dar care, ca și Bucov, fără a se mai considera cetățeni români, ba chiar unii
dintre ei devenind antiromâni prin propaganda pe care o răspândeau în contul
„viitorului luminos”) era pregătit drept cadru pentru viitoare nomenclatură
dintre Nistru și Prut, și, reîntors la Chișinău, în 1944, este făcut
președinte al uniunii scriitorilor, apoi chiar locțiitor al președintelui
Sovietului de Miniștri al RSSM. Însă inamicii săi, mai ales semianalfabeții
aduși/veniți din Transnistria, s-au pus pe uneltit, încât deja oarecum
docilul, sovietizatul, datul pe brazdă Radu Emilian e declarat naționalist
(bineînțeles român) burghez, ajungând la marginea prăpastiei și mai să
împărtășească destinul poetului Nicolai Costenco, care fusese dus pe 15 ani în
Gulag. De fapt, stâng-nistrenii intenționau să repete ceea ce făcuseră în
curtea sau, mai adecvat zis, în cușca lor pe timpul represaliilor staliniste,
când au fost lichidați cei mai buni scriitori moldoveni, cum li se săpunea.
Însă, din motive necunoscute, programata campania stalinistă contra
«naționaliștilor» moldo-români a eșuat.
Eu aveam să cunosc Bucovul, comună
prahoveană, cu mult mai târziu, prin anii '90 ai secolului trecut, iar pe
poetul Bucov – pe la sfârșitul anilor '70. Cu titlu – ba nu, mai curând cu...
subtitlu – de cvasianalogie putând constata că localitatea Bucov se afla pe râușorul
Bucovel, iar scriitorul Bucov, fost Bâcov, – pe râu(șorul) Bâc, ce străbate Chișinăul.
De unde analogiile și (cvasi)asemănările își deschid în continuare evantaiul,
constatând că, nu departe de comuna Bucov e și localitatea Cricovul. Să zicem,
că între ele ar fi o intercomunicare precum între Stăuceni și Cricova din preajma
Chișinăului. Bineînțeles, și Em. Bucov avea ceva legături, dacă nu cu Cricovul muntenesc,
sigur cu Cricova moldavă, cu licorile din subteranele acesteia. Iar la Bucovul
prahovean, în 1600, se întâmplase o ciocnire oarecât armată între munteni și moldoveni,
aceștia din urmă ieșind primii și cam obijduindu-l pe Mihai Viteazul. De, ca între
frați, se mai întâmplă...
Pe când l-am cunoscut, Em. Bucov
era bine-mersi, lăudat, apreciat, studiat în școala primară, medie și în cea
superioară. Băietanul-elevul ce eram înclina mai mult nu atât spre conținutul
unui roman bucovian, ci spre titlul acestuia: Orașul Răut. Explicația fiind simplă – eu însumi venind pe lume
într-o localitate de pe râul Răut, Negureni. La o adică, în timp, de ce nu ar fi
devenit satul nostru Negureni – orașul Negureni pe Răut? Mă rog, naivitatea
copilului și jocul fanteziei fiind în toată libertatea lor tainică,
răspândindu-se spre orizonturile presupunerilor și înțelegerii. Ale copilului
care eram și care deja citise poemul popular (de altfel, ca și azi) „Andrieș”
al lui Em. Bucov, scris cu 3 ani înainte de a mă fi născut. În 1954, regizorul armean
Serghei Parajanov, la studioul cinematografic „Dovjenko” din Kiev, a turnat un
film omonim, ce avusese la bază basmul respectiv.
La vremea de școlarizare și în
primul an de facultate încă nu pricepeam destul de limpede că ceea ce spuneau
profesorii și criticii literari că ar fi „importanta poezie a lui Emilian Bucov”
consta, în mare, dintr-o amplă versificație, ca un fel de adumbrire, poate
chiar de trădare a idealurilor de creației ale junelui poet, ce se mai numise
Radu Emilian, care debutase editorial la București („Discursul soarelui”, 1937),
astfel că, pe bune, pe Emilian Nesterovici l-am cunoscut într-o lumină de bine și
frumos, care ne-a încălzit, pe o vreme, inimile și aspirațiile câtorva – unui
grup, să zicem, – de autori-debutanți.
Era în primăvara anului 1969, când
s-a răspândit zvonul că, la revista „Nistru”, va fi inaugurat un cenaclu
literar. Ar fi fost poate cel mai important, ne gândeam noi, după cenaclurile
„Eminescu” de la Universitate și „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei”, pe
care le frecventam. Poate chiar în fruntea acestora. Și, în una din
serile sfârșitului de mai, mai mulți scriitori relativ tineri, dar și debutanți-novici
în ale scrisului, eram în biroul încăpător al poetului Em. Bucov, redactorul-șef
al revistei USM „Nistru”, care a și anunțat că chiar el înființează cenaclul ce
va purta numele respectivei publicații și căruia, ca și acesteia, îi va
coordona activitatea. Din cele ce a spus amfitrionul, cel mai mult ne-a
impresionat o declarația a sa, chiar din capul cuvântului inaugural: „Noi,
moldovenii, suntem puțini în Chișinău. Numai vreo 25 la sută. Trebuie să
repopulăm orașul...” Apoi mărturisi: „Eu totdeauna mi-am scris și îmi scriu
literatura cu alfabet românesc; cu grafie latină”. Între noi, studenții, am
revenit mereu la aceste detalii, mai ales din considerentul că, în acea
perioadă, dezghețul hrușciovist era, forțat, exclus din societate, iar la Chișinău
fusese închis raionul de carte românească de la librăria „Meridian”. Toate
celelalte literaturi din „lagărul socialist” rămăseseră la locul lor, pe
rafturi, iar scrisul nostru ajunsese prohibit, căzând jertfă în lupta
ideologică acerbă, declanșată de satrapul-zootehnician Bodiul, prim-secretar la
partidul din RSSM. La Universitate, studentul depistat că-și scrie conspectele,
că-și face note cu alfabet românesc, pur și simplu era exmatriculat. Simțeam,
știam că așa-zis război rece nu se ducea doar între URSS și Occident, ci,
implicit, și între sovietici și România, „aliată” în lagărul socialismului.
De la ce pornea curajul
redactorului-șef al revistei „Nistru”? ne întrebam. Probabil, ținea și el de așa-zisă
captatio benevolentiae: având tot mai
multe semne că activitatea sa literară este, uneori, pusă sub o lupă critică
ceva mai puternică, decât se obișnuise (dar, de fapt, până la un moment dat,
ceea ce semnau Bucov, Lupan, Istru, Deleanu fusese doar lăudat, lăudat, lăudat
fără... remușcări de conștiință... critică!), Emilian Nesterovici și-ar fi zis
să pregătească oarecât opinia publică, în special pe cea a studenților, a
universitarilor, pentru marcarea jubileului său de '60 de ani, care avea să vină
în august din acel an.
Numai că, din păcate, temeritatea
bardului nu a fost să aibă continuitate. Nu s-au mai ținut ședințe ale
cenaclului „Nistru”. Nu este exclus ca tovarășului poet și redactor-șef Bucov i
s-a atras, partinic, atenția că, vezi, bagă de seamă, nu e de glumit... Curând
urmase și eliberarea sa din funcția de redactor-șef care, de asemenea presupun,
i s-ar fi tras și de la acele efuziuni patetice de curaj ce aduceau, în opinia
satrapilor, a naționalism. Astfel că fostul ilegalist, activist UTC, nu că ar
fi lăsat-o mai moale, ci pur și simplu a renunțat la ce s-ar fi încumetat etc. Înfine, replierea, precauția, scrisul conjunctural i-au fost răsplătite cu titlul de erou al muncii socialiste (1979) și de scriitor al poporului (1982).
Pentru că, în URSS, tăcerea unor intelectuali era... înalt apreciată...
Însă în timp
ce oficialitățile reușiseră să-l readucă pe Emilian Nesterovici pe calea cea
bun, ratingul acestuia printre confrații cât de cât demni cobora, scăzământul
răspândindu-se și printre profesori, studenți. Pentru a fi cât mai obiectiv
posibil, apelez la o notă din jurnalul Student
pe timpul rinocerilor: „O priveliște rar întâlnită: cozi după
carte. A apărut Eminescu în două volume. Studenți peste studenți, pretendenți
de a se alege cu respectivele volume. Timpul pauzei s-a încheiat, ei însă nu
merg la cursuri, încurajându-și reciproc încăpățânarea de a rezista «până la
urmă». Cineva strigă: «Nu eliberați numai
Eminescu. Puneți și câte un supliment oarecare. Pe Bucov!»”
Asta e: cel considerat clasic în
viață al literaturii „sovietice socialiste moldovenești” ajunsese din scriitor eminent – scriitor supliment!
Iar unii colegi prea se dau la lovituri sub centură, lucru pe care îl afla și
generația de... mâine, care, conform logicii istorice, ar fi trebuit să însemne
chiar... posteritatea scriitorilor sexa/septuagenari de atunci.
„–Ați auzit ce a răspuns Nicolai
Costenco, când, la o întâlnire cu studenții, a fost întrebat dacă ar exista
vreo diferență între literatura moldovenească și literatura română?
– Ce?
– Fiți atenți: noi avem Eminescu,
au și ei, românii, Eminescu. Noi avem Creangă, și ei au Creangă. Noi avem
Hasdeu, au și ei Hasdeu. Noi avem Bucov, ei nu au, nici nu le trebuie!” Mda, nu
se putea ca butada să nu fi ajuns la urechile lui Emilian Nesterovici...
În ce privește momentul cu Eminescu
(ca să revenim), eh! păcatele tinereții... Față de Marele Poet Național, junele
gălăgios din Chilia, ajuns la București, a clacat grav. Probabil, inspirat,
nefericit, de manifestele futuriștilor ruși, mai ales de cel cu „O palmă dată
gustului public”, studentul la litere și filosofie își propusese să
„românizeze” sloganul borealilor „Să-i aruncăm pe Pușkin, Dostoievski, Tolstoi ș.a.,
ș.a. de pe Corabia contemporaneității”, româno-ucraineano-lipoveanul încumetându-se
să condamne... „hârdăul eminescian”! Poate știa că și panfurutistul (precum se
autointitulase) ucrainean Mihail Semenko pleda, „inchizitorial”, să fie arsă
cartea, considerată ca și sfântă de poporul său: „Cobzarul” lui Șevcenko. E drept, prin ani, Emilian Bucov, în
ipostaza-i de președinte al uniunii scriitorilor (1945-1946,
1955-1958), de locțiitor al președintelui Sovietului de Miniștri al RSSM
(1947-1951), de redactor-șef al revistei „Nistru” (1966-1971) a rostit de sute, poate că de mii de
ori numele Luceafărului poeziei noastre,
Eminescu, tot căutându-i și alăturându-i cele mai elogioase aprecieri, sintagme
patetice, dar – asta e –, în tinerețe spusese ceva descalificant.
Referitor la
România și Andrei Lupan, un alt viitor erou al muncii socialiste (stahanoviste
în literatură!) a enunțat unele porcării care, bineînțeles, mai apoi i s-au tot
imputat, pe bună dreptate. Însă ar fi de menționat că referitor la
tandemul „clasicilor în viață” Bucov-Lupan, indiferent de ce păcate ar fi
adumbrit trecutul sau prezentul lor, uniunea scriitorilor, îndemnată și „susținută
de înaltul for de partid”, nu putea să nu ocrotească atare figuri
„proeminente”.
Cu ambii scriitori mi-a fost dat să
colaborez, pe când activam în redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” și cea a
săptămânalului „Literatura și arta”.
Spre sfârșitul lunii august a
anului 1974, la „Tinerimea...” venise Emilian Bucov, propunându-ne, imperativ,
să publicăm articolul său „De ce?”, care cerceta și certa cărțulia de debut a unei
autoare, e drept, firave în versurile ei, dar noi, în semn de solidaritate cu
tinerii autori, am încercat să-l convingem pe titratul, manualizatul autor nemulțumit că nu provocă la duelul exegetic o
floretistă pe potriva incisivei spade, cu care atacă dumnealui. Bucov nu a fost
de convins să renunțe! Iar noi, sfătuindu-ne cu redactorul-șef Ciubașenco, am
ajuns la concluzia că oricum nu ne puteam opune celui ce avea, ca și cum
viager, girul „organelor sus-puse”. Și am publicat textul lui Bucov drept îndemn
la discuție despre poezia tânără, după care eu, precum spune fila de jurnal din
10 septembrie 1974: „Am vorbit cu Vasile Vasilache și Serafim Saka să se
angajeze în discuție. Primul – da, secundul – se mai gândește. Ia atitudine
Lazăr Ghelman (jurnalist la oficiosul de partid „Moldova socialistă” – l.b.), care îl înfierează pe Bucov. Îi amintește
că el, însărcinat de P.C. Român, i-a publicat primele încercări literare”.
Peste alte câteva zile subiectul
revine în notele mele: „Pe V. Vasilache l-am convins. A scris, în replică, la «De
ce?»-ul lui Em. Bucov. Ieri a venit la redacție. Am stat –
așa a vrut – vreo cinci ore cu articolul dumisale. Posedă simțul limbii. Are
răbdare. Azi, i-am adus șpaltul de la tipografie. Cineva mi se plângea de prea
multe intervenții, reveniri pe care V.V. le face în cele deja culese, alese,
pregătite pentru... Astăzi, a fost mai moderat. În numărul de mâine, apar doi
scriitori importanți, Druță și Vasilache.
Surpriză? La stația de la Casa
Presei, în troleibuz urcă Em. Bucov. (Venea, pare-se, de la o nuntă.) «Mă iertați,
Em. Nes. Dacă doriți, citiți mâine unele ecouri». (Se știe, el nu prea citește...
așa se spune...) Dânsul: «Am vorbit
la Drujba narodov (revistă de la
Moscova – l.b.) cu Baruzdin... Ei vor
lua atitudine, vor oglindi cumva, nu-i așa? V-am trimis și vouă o scrisoare.
Pentru că, da, tonul cu care... e cam...» «Însă avem ecouri și pro, și
contra... V-am rezervat spațiu, puteți reveni, comenta...» «Fără doar și
poate... Bine, la revedere...» Coboară
la Livezilor”.
Unii dintre cei, pe care i-am
invitat să participe la discuție, nu s-au încumetat să polemizeze cu Em. Bucov,
cineva dintre ei „servindu-mi” o butadă de-a lui Vasile Coroban. Cică, într-o
zi, acesta intrase pe la USM. Avea subsuoară un manuscris voluminos al lui Em.
Bucov. La un moment dat, mapa îi alunecă de sub braț și sutele de file s-au
împrăștiat pe jos, care și unde. Bătrânul și cam supraponderalul cărturar se
apleacă anevoie, încercând să adune „opera” defoliată. „Iaca – zice – deja
editura ar trebui să-mi plătească și drepturile de alcătuitor, nu doar de
lector de carte”.
Fiind tot relativ frecvent printre
confrații mai vârstnici, pe la uniunea scriitorilor auzeam diverse întâmplări,
unele de-a dreptul ieșite din comun, precum cea (puțin spus tragică!) ce-l
avusese de protagonist pe Emilian Bucov, fidel prieten al lui Bahus: la o casă
de creație de prin împrejurimile Moscovei, bravul nostru chișinăuian a chefuit
noapte până spre zori cu un confrate din Țările Baltice, care – Doamne ferește!
– s-a întâmplat să moară cu capul pe pieptul bardului RSSM-ist, ce fusese adânc
furat de somn. Și e de înțeles că Bucov s-a reîntors pe Bâc cu reputația destul de șifonată.
Însă, prin servicii făcute oficialităților, prin declarații de dragoste față de
partidul unic și buldog, lucrurile puteau fi și oarecât îndreptate, încât Emilian
Nesterovici a fost declarat și erou al muncii socialiste (1979),
și scriitor al poporului (1982), parcă într-o competiție tacit-încrâncenată cu
„oponentul” său Andrei Lupan. Iată un succint, dar sugestiv portret-duo, pe
care îl făcea Chiril Covalgi: „Era greu să găsești doi oameni cu caractere mai
divergente. Nu se puteau suporta unul pe celălalt. Primul (Bucov) era, precum i
se cade unui poet: afectat, petrecăreț, adulator de sine, cel de-al doilea (Lupan)
– păstor precaut al turmei literare. Se cere, parcă, rostită o banală expresie,
că Lupan (academician, președinte, secretar, deputat ș. a. m. d.) era mai mult
decât poet, însă, la ale sale, arăta cel mai puțin a poet...” Îmi amintesc că,
pe la sfârșitul anilor '70, la nu mai țin minte ce întrunire la uniunea
scriitorilor, Lupan
vorbise taciturn-supărat de boemii care, uneori: „Își înlănțuie discuțiile cu
lanțuri de pahare”. Pomeni numele a vreo zece scriitori pe care paharul i-a dus
„acolo/dincolo” înainte de vreme și, am impresia, trase câteva ocheade cu
subînțeles și spre Emilian Nesterovici, colegul său de generație.
Ei bine (poate că... rău?), chiar
la cheful de după acea adunarea aluziile (și... iluziile) lui Andrei Pavlovici
Lupan nu au rămas fără analiza judicioasă a unora din cei plasați, indirect, în
categoria boemilor, care își înlănțuie discuțiile cu lanțuri de pahare și, așa
cum printre „marginalizați” există și oameni citiți, informați, cineva dintre
colegii-meseni mai că-l acuzase pe bardul nostru de plagiat, zicând că „mozolitul”
subiect, propus, ca și obligatoriu, pentru compunerile școlare – „Drumul de la
plug la cosmodrom” (Lupan) – e aproape geamăn cu cel din versurile unui rus,
Kostrov: „Eu, urmași al unui plugar din Viatka,/ Acum pornesc să brăzdez bolta
cerească”.
Așadar, relațiile
dintre cei doi, Bucov și Lupan? Unele mai speciale, mai tipice și oarecum
generalizate printre scriitori. Cu ani în urmă, în tinerețile celor doi și a
întregii lor generații, la consiliul USM se pusese la vot
înaintarea lui Emilian Bucov la premiul de stat al RSSM. Andrei Lupan rosti o
pledoarie neobișnuit de înflăcărat, ce părea să nu-i stea în fire. Însă, chiar și
după acea susținere colegial-prietenească (să presupunem) Bucov nu a luat decât
2-3 voturi. Iarăși se aprinde Lupan, iar îi găsește calități serioase operei și
omului Bucov. Însă la scrutinul repetat pretendentul chiar că nu ia niciun vot!
Cum, se întreabă ceilalți, noi ca noi, dar nu a votat nici Lupan, care bubuise
o atare apoteoză de dragoste și considerație confraternă?…
Însă, până la urmă, istoria acelui
premiu de stat (era primul din istoria RSSM) i-a întrulocat, mai mult sau mai
puțin colegial, amical, pe cei doi, pentru că, în anul următor, 1967,
partinic-indicativ-pluralist premiul trebuia să-i fie acordat lui Andrei Lupan.
Probabil, la rândul său, pentru a-și întoarce datoria, o fi rostit un panegiric
și Emilian Bucov, însă Andrei Lupan veni cu un amendament la generozitatea confraților
și partidului, zicând: „Nu mi-l dați mie, dați-i-l lui Druță”. Ion Druță însă
se afla în oarece dizgrație și, totuși, cam tânăr față de cei aranjați deja la
coadă după respectiva distincție. Până la urmă veni o decizi aproape democratic-împăciuitoristă:
să fie înaintați ambii, și premiul de stat îl primiseră Lupan și Druță,
primul având 55 de ani, al doilea – 39.
De altfel, nu era pentru prima
oară, când Andrei Pavlovici se arăta mărinimos, eu mai amintindu-mi că, la o
așa-zisă plenară (era preferată această noțiune, foarte vehiculată și la
partinicii barosani, în loc de mai fireștile: ședință, adunare, reuniune...),
de pe la sfârșitul anului 1983, Lupan se scuza oarecum, zicând că nu mai e
logic ca, în fel de fel de referate și hotărâri, să figureze doar două nume –
al său și al lui Bucov. Cică mai sunt și alții – Costenco, Meniuc și, poate,
Istru, „care în ultimii ani au lucrat mult mai mult ca mine”. Îi probozea pe
cei din conducerea USM, pe criticii literari că „prea s-au străduit să lase în
urmă” creația lui Costenco, Val. Roșca, An. Ciocanu, scoțând în prim-plan alte
figuri (figurine). „Lui Costenco măcar i-ați dat fie și un premiu al
pionierilor?!” Ei da, de unde?! – potentații, secretarii la scriitori, în
frunte-coadă cu Pavel Boțu, nu reușeau să-și tot facă „parte dreaptă” între ei,
nu tocmai să se gândească la balanțele adevărului.
După întrunire, eu i-am telefonat
„moșului”, cum era numit Lupan, solicitându-i câteva gânduri despre ce se
discutase pentru săptămânalul literar. Din cele ce mi-a mai spus, a fost și o
nedumerire: „Nu știu cum se face, însă uneori, când aduc la vreo redacție niște
rânduri scrise așa, după felul înțelegerii mele, după ce le văd tipărite – mă
înspăimânt de atâtea virgule, pe care nu le pusesem. Căci să vă spun, eu nu
sunt pentru virgulăraia asta… Când
văd un cuvânt luat între virgule, îmi pare că e la închisoare”.
Ar mai fi
potrivită-explicită și o paralelă Bucov – Lupan „trasată”, implicit, de unul
din cei mai buni poeți ai vremurilor de atunci, Paul Mihnea, care spunea că, la
Cernăuți, ar fi fost coleg de liceu cu Paul Celan. Momentele le reproduc din
cele pe care le-am discutat în două-trei sau poate patru întâlniri ale noastre,
la una din ele Mihnea amintindu-și de răul, considera, pe care i l-a
făcut Andrei Lupan, care: „Încă din 1958 spunea că eu nu sunt decât o ruină”.
Era anul în care fusese exclus din Uniunea Scriitorilor. Atunci, volatilul
(Mihnea zicea: șmecherul) Andrei Lupan îl numise pe 2-3 zile președinte al US
pe Emilian Bucov, pentru ca tocmai acestuia să-i revină nenorocul de a-l
pedepsi, la ordinul venit de sus. Și totuși, despre Bucov avea păreri mai bune
decât despre Lupan, vorbindu-mi despre prima carte a lui Radu Emilian care,
cică, îl impresionase mult, până să înțeleagă (după ce a învățat rusește) că autorul,
pe atunci bucureștean, îl cam imita pe Maiakovski. Cică a fost prima plachetă
de versuri pe care nu a întors-o celui de la care o împrumutase și una din puținele
cărți luate cu el în evacuare, în timpul războiului.
Însă, în spațiul
pseudo-literar-valoric, Bucov era mult mai popular, mereu reinterpretat în
faptele vieții și ale scrisului, unul din permanenții contribuitori cu noi
detalii (e drept, parodice) la portretizarea sa fiind Petru Cărare. Pornind
de la traducerea poemului „Хорошо!” (E
bine!) de Maiakovski, semnată de Bucov, Cărare ajungea la concluzia: „În
zilele noastre senine/ E bine, tovarăși, e bine,/ Când toți se pișă pe tine/ Și
nimeni nu ține cu tine,/ – E bine tovarăși, e bine!” Aceasta nu se putea
publica, însă Cărare avea și parodii care treceau, totuși, în unele tipărituri.
La versificația lui Bucov „Cine-a spus?” („Cine-a spus că
graiuri felurite/ Ne dezbină?/ Nu-i adevărat!
(...) Noi pășim pe căi tot mai mărețe/ Și în vorbă ne-nțelegem, și în cânt...”),
minimalizând hazliu, persiflant patosul, retorismul sovietic foarte „internaționalist”, de frăție (și... agonie!)
necondiționată, Cărare ajungea la concluzia derutantă: „Nu se știe cine-a spus”.
Iar până la deznodământul... patriotico-iubăreț se desfășoară splendida
parodie, care începe... tragic, funebru: „Vântul moare dând din coate/ Prin
livezi moldovenești./ Cine-a spus că nu se poate/ Soața să ți-o îndrăgești?
(...)// S-o cuprinzi pe săturate/ S-o conduci la autobuz./ Cine-a spus că nu se
poate?/ Nu se știe cine-a spus”.
Bucov avea un
limbaj elevat, uneori jalonat de repetitiva interogația (plastic...-parazitară și
afirmativă, ca și cum, față de ideile lansate de vorbitor) „Nu-i așa?”, prin
reluarea altora devenită semn convingător, pentru a-l identifica pe Radu
Emilian. Asta, spre deosebire de Andrei Lupan, cu studii agricole la bază (hei,
Bucov făcuse litere și filosofie, nu-i așa?!), care înclina spre un discurs de
limbă lată, neaoșă, „prietenă” cu pasiunea de a utiliza rusisme, sovietisme,
uneori chiar... aiurisme, încât Petru
Cărare, pentru a scoate în vileag melanjurile lingvistice lupaniene, începând o
parodie în pură rostire românească, pe parcurs plasând în ea un rusism, două,
trei (lungă parodia), ajungea să încheie versificația „moldovenească” perfect
rusește: „Да здравствует Молдавия, республика моя!” (Trăiască deci Moldavia,
republica mea-stea!).
Un „interpret”-parodist
asiduu al lui Bucov a fost și poetul Ion Vatamanu, care în băsnirile sale despre
„aventurile” imaginate ale colegului mai în vârstă plusa fler actoricesc, prin
care ilustra dorința lui Em. Nesterovici de-a arăta june voinic, forte, chiar și
la cei aproape 70 de ani ai săi, când, cică, prin experiența și intuiția sa de
ilegalist UTC-ist, putea să descopere de la distanță posibilii spioni, pe care
îi punea la punct prin procedee de luptă imbatabile, zicând către Vatamanu:
„Dar, Ioane, tu știi ce lovitură am eu, nu-i așa? Și când veneam odată din
misiune (lăsa să se înțeleagă că era angajat în acțiuni de contraspionaj
importante, ca în tinerețile-i ilegaliste), îl văd pe unul că așteaptă la
poartă, nu-i așa? L-am depistat din prima și unde mi-l înșfac cu stânga de piept,
îl trag spre mine, și când îi dau cu dreapta... Pentru că tu, Vatamanule, știi
ce lovitură am eu, nu-i așa?...”
Mai tânărul coleg
făcea haz de necaz și pe seama disponibilității la discursuri interminabile a(le)
lui Bucov, chiar și atunci când, în vreo emisiune televizată, ar fi trebuit să
vorbească mai mulți confrați de-ai „clasicului în viață”, dar, vai, pentru aceștia
nu mai rămânea timp! „Odată, – povestea Vatamanu, – i-am întors datoria. Eram
în platou în doi, eu vorbeam primul și, în pofida semnelor disperate pe care mi
le făcea realizatoarea din spatele camerei de filmat, am tot spus și tot am supus,
încât lui Bucov nu i-ar fi rămas decât un mint sau poate încă jumătate. Încât,
după emisiune, la ieșire din studio, dânsul mă apostrofează cu: „Nu-i așa,
Ioane, că eu am fost, p-da mă-sii, invitat doar ca să spun «Noapte
bună, copii?!»”
Însă, mai în toate luările,
mutuale, peste picior ale scriitorilor chișinăuieni (în alte orașe din stânga
Prutului nu mai existau condeieri, decât unul, vai de capul lui, Iuri
Barjanschi, la Orhei, arhicunoscut prin tâmpitele-i versificații oficioase, la
„roșu în calendar”, și „celebra-i” căciulă cu clape); deci, atare luări peste
picior nu însemnau și ruperi definitive în relații de zi cu zi. Să zicem, chiar
dacă știa că Cimpoi și cu Vatamanu, plus Gheorghiță, îl cam „povestesc” de nu
prea pozitiv la lume, Emilian Bucov găsi de cuviință să invite și acest trio,
lăturaș pe lângă fel de fel de vârfuri de partid și de administrație
scriitoricească, la Moscova, în 1979, la ceremonia și sindrofia de înmânare a
stelei de erou al muncii socialiste. Zic și a sindrofiei, negreșind cu nimic:
ce de-a mii, poate chiar milioane de damigene cu vin și coniac din RSSM au fost
transportate spre Moscova, o bună parte din ele fiind secate în multele și
lungile ore de legănat, de clătinat pe șine...
Cu alte cuvinte fie spus, Emilian
Bucov era dintre colegii (mulți, puțini?) care nu purta(u) pică glumeților pe
seama lui/lor.
Având o casă spațioasă, mai multor scriitori
începători, novici în Chișinău, le-a rezolvat problema așa-numitei „propiska” (înscriere în cartea de imobil; viză de miliție), în caz
contrar aceștia nefiind angajați la serviciu. Adică, în pofida unor ciudățenii
sau a modului cam excentric de a fi fost în anumite ipostaze, Emilian Bucov a oferit
probe de aleasă dărnicie. Menționez aceasta în
continuarea unui uriaș gest de generozitate și curaj, pe care l-a făcut față de
colegul de generație, poetul Nicolai Costenco, când acesta, împreună cu
familia, reveniseră din Gulag la Chișinău,
unde nu mai avea unde trage. Mai întâi a bătut în ușa lui Istru, și el coleg,
prieten din tinerețe (se regăsesc în poze de epocă), însă acesta închise brusc
ușa, zicând că nu vrea să aibă de-a face cu pușcăriașul de ieri. Istru, despre
care Aureliu Busuioc spusese că ar fi sau ar trebui să fie cel mai trist poet
din Chișinău și nu numai, concluzia fiind trasă în baza versului bogdanistruian „Când am o bucurie
partidului o duc” (sigur, așa și rămâi tu fără nicio bucurie...). Și tot Istru
trecea drept unul dintre cei mai fricoși scriitori...
Odată invocat
tristul context, reproduc și mărturia unuia dintre copii poetului Costenco,
fiica Tatiana: „Când
ne-am întors din lagăr eu aveam 3 anișori. Țin minte însă altceva. De altfel,
un moment care nu știu cum și-a găsit loc în forul memoriei mele și nu mă
părăsește. Când ne-am întors, tata avea o relație de prietenie, prin anii
’58-’60, cu Emilian Bucov. El venea deseori la noi, dar și tata îl vizita.
Discuțiile lor erau despre literatură, scriitori, poate și despre politică...
Dna Mona Bucov le servea ceaiul, iar ei deschideau geamul, îl vărsau peste
pervaz, după care Bucov scotea de după cărțile așezate cu acuratețe pe raft o
sticlă de coniac... Erau absorbiți de lumea spiritului... Tata considera atunci
că Bucov avea un suflet nobil... Eu doar asistam cu ochii mei de copil la acele
întâlniri, eram prea mică ca să înțeleg ce îi exalta atât de puternic”.
Constatarea copilei
lui Nicolai Costenco rămâne valabilă în esență: Bucov avea suflet nobil.
Generos. Și, în dependență de situație, curajos, poate că aventuros. Însă
onest. Chiar
dacă opera sa, în mare, a rămas în exteriorul parametrilor și preferințelor
artistice de astăzi, omul Bucov a oferit destule motive pentru simpatie și
recunoștință.
În luna martie 1984, mă gândeam să
fac o serie de interviuri pentru „Literatura și arta” cu colegii mai în vârstă,
printre care și Emilian Bucov, căruia i-am și telefonat. Îmi spuse că nu va putea
să expună și să pună în eventuala conversații șirul de probleme ce-l frământau,
referitoare la unele practici reprobabile din viața literară.
Nu știu dacă a scris, totuși, acel
articol. Pentru că de apărut nu a apărut în presa literară de atunci. Să fi
rămas în manuscris? Și aici las din nou să mărturisească fila de jurnal:
„18.X.1984. Ieri a decedat Emilian Bucov. Va rămâne în memoria urmașilor? Parcă
a avut și trăsături de adevărată personalitate. Fie și inegale, însă mereu
combatante. Și într-o direcție, și în alta. Ba nu: și în
altele”. Iar peste câteva zile notam: „Canibalism literar (ar fi o locuțiune
inspirată de ciorovăielile de la adunările US). În acest context, următoarele:
La funeraliile lui Em. Bucov, un coleg se apropie și mă întreabă: «De
ce ești trist? Îți pare rău că toate astea vor lua prea mult spațiu în «Lit. și
arta»?
Sau alta: la funeraliile lui Vasile
Coroban, C. Popovici se apropie de V. Senic (red.-șef), întrebându-l, dacă nu
care cumva s-a scurtat prea mult dintr-un articol al său”.
Peste trei ani, în 1987, după ce
trecusem pe la cimitirul municipal central, notam: „Pavel Boțu a fost înhumat alături de Emilian Bucov.
Neîmpăcați în viață, aici s-au împăcat… Ambilor: Sit tibi terra levis”...
În fine,
destinul lui Radu Emilian Bucov poate fi imaginat în formă unui zig-zag
conturat pe orizontală, vârful de jos al unui unghi-segment marcând scăderile
poetului, omului, rateurile și compromisurile sale, iar vârful de sus al altui
unghi-segment – punctul superior, al binelui, mărinimiei, nobleței, talentului.
E ca o alternanță în alianță când cu (din păcate) întunericul, când (din
fericire) cu lumina. Pentru că, în deloc puține fapte ale vieții sale, poetul Radu
Emilian Bucov a fost un om luminos, generos.
4-5.XII.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu