UN IMPORTANT POET DIN ISRAEL

 

S-a născut într-o familie evreiască ortodoxă din orașul german Würzburg. Numele la naștere: Ludwig Pfeuffer. În copilărie a scris versuri și proză în limba germană. În anul 1935, familia sa emigrează în Palestina, pe atunci protectorat britanic, stabilindu-se la Ierusalim. A studiat la școala ebraică „Maalot”. A făcut sport (înot și box). În cel de-al doilea război mondial luptă în cadrul armatei britanice (1942-1945), iar în perioada 1947-1949 este angajat în lupta pentru independența Israelului. Lăsat la vatră, face studii biblice și de literatură ebraică, după care activează ca profesor de liceu. Prima carte de poeme o editează în anul 1955, iar popularitatea sa transfrontalieră începe după aprecierile elogioase ale lui Ted Hughes.
Este considerat unul dintre cei mai populari poeți ebraici moderni, dintre primii autori care au introdus în prozodie limba ebraică vorbită astăzi. În raport cu alți confrați, e mai spontan, mai ironic și mai puțin ostentativ „literar”.
Multe din poemele sale Yehuda Amichaï și le-a tradus, personal, în limbile franceză și engleză, textele prezente având de „original” variantele franceze.

Fiul meu miroase-a parfumul păcii
 
Când mă aplec peste fiul meu
el miroase-a parfumul păcii
chiar dacă nu e decât miros de săpun.
Fiecare dintre noi am fost un copil ce mirosea a parfumul păcii
(iar în țara-ntreagă nu mai exista decât
o singură moară de vânt care-și rotește aripile cariate).
O, țară ruptă ca hainele
ce nu mai pot fi reparate
și cu strămoși aspri și singuratici în cavouri.
Tăcerea mutilată a copiilor.
Fiul meu miroase-a parfum de pace.
Burta mamei sale
i-a promis ceea ce
nici chiar Dumnezeu nu ne poate promite.
 
Pune-ți capul pe umărul meu
 
Pune-ți capul pe umărul meu
Pentru că umărul meu
Știe lucruri
Pe care capul tău nici ar cuteza să și le imagineze
Iar gura ta nu le-ar putea rosti.
Destinul spune că
Unul dintre noi trebuie să fie vântul
– copac în vânt
Sau copac într-o zi fără vânt.
Destinul spune că
Nașterea ta în timpul războiului
Anunța sfârșitul meu
În această zi sfârșitul meu va fi al tău.
Cât timp pe fundal
Ei vor mai poza angoasei noastre
Își vor mai etala pacte
Tratate de disperare?
Lasă-mă să o spun deschis:
Timpul nu este suficient pentru a fi
Împreună de două ori
Pe durata unei singure vieți.
Lasă-mă să o spun deschis:
Chiar și această tandrețe, chiar și această inimă limitată
Nu ar fi altceva decât un umăr.
Odihnește-te, odihnește-te pe el.
 
1978
 
Turiști
 
Într-o zi stăteam pe trepte
Lângă o poartă apropiată  de cea a lui David
Lângă mine aveam două coșuri grele.
Un grup de turiști înconjurase ghidul
Iar eu le devenise punct de referință.
Îl vezi pe omul ăla cu coșurile?
Chiar în dreapta capului său se află o ladă rămasă încă
De pe timpul romanilor. Chiar în dreapta capului său.
Însă el pleacă, pleacă!
Mi-am spus că izbăvirea ar veni numai dacă
Ghidul le-ar spune:
Vedeți această ladă datând din
Vremea romanilor? Dar asta nu este important, în plus –
pe stânga, puțin mai jos, stă așezat un bărbat care
a cumpărat fructe și legume pentru familia sa.
 
1980
 

LA ROMA, DESPRE CARTEA „TRA SABATO A DOMENICA”

 

Armando Santarelli
 

A LEO BUTNARU,

DOPO LA LETTURA DI TRA SABATO E DOMENICA

 

Un libro nasce da altri libri?

Proprio così: la biblioteca

Ha anche qualcosa

Di maternità.

 
        Amare la lettura e trovare questi versi in una silloge poetica ti porta subito in sintonia con l’autore, capace di condensare l’importanza dei libri in una metafora che ne racchiude il valore, li innalza alla corporeità umana più antica e irrinunciabile, quella della maternità, della perpetuazione della vita, senza la quale non saremmo qui a parlare né di poesia né di altro.
        L’opera di Leo Butnaru è la prova di come sia possibile evadere dalla lirica e andare verso una poesia che contempla la vita. Come tale, è una produzione molto composita: vi troviamo autobiografia, ricordo, ironia, sogno, realtà, il tutto espresso in un verso libero capace di addensare i momenti di ispirazione che Butnaru sa cogliere con l’occhio curioso e vigile di un innamorato della totalità dell’esistenza.
        Anche il titolo dell’opera, “Tra sabato e domenica”, depone per questa interpretazione. Tra il sabato e la domenica si fanno cose che non avvengono nei giorni lavorativi: si va a cena, si festeggia, si cerca un’evasione, ma si può anche riflettere sulla specialità del giorno successivo, da celebrare religiosamente, civilmente, da vivere o da non vivere, come succede in certi tristi pomeriggi domenicali…
        Da non trascurare i versi aforistici (L’abbraccio: una trappola / Caduta in / Un’altra trappola) e l’ironia, che non riguarda solamente un mondo ormai schiavo della velocità e dell’incomprensione, della separazione, ma investe anche la materia biografica. È così che Butnaru dimostra di esser un poeta “di pensiero”, tanto che alcune sue composizioni appaiono come riflessioni in prosa trasformate in poesia; l’effetto è un’inevitabile penalizzazione della musicalità del verso, ma un arricchimento della sostanza, del messaggio che vuole veicolare, come nella poesia L’angelo e l’autostop:
 

Quando sulla terra

l’angelo custode alza un’ala

non credere che vorrebbe prendere il volo

per abbandonarti

No. Forse lui sta facendo l’autostop.

Deve andare da qualche parte;

non starà l’intera vita

staccato da te.

Semplicemente nella sua breve assenza

sii anche tu più cauto,

più con gli occhi aperti…

 
        Il Butnaru ludico ed ermetico è altrettanto interessante; dal tono serio e grave, il poeta è capace di passare a una disinvoltura e una libertà di espressione che denota la volontà divertirsi mentre compone. In questa chiave possiamo comprendere ed elogiare l’eclettismo di Butnaru; a volte lo vedi appassionato, altre volte guarda le cose quasi con distacco, e formula espressioni secche, ironiche, crude. È la prova più evidente che Butnaru è per una poesia creativa ma anti intellettualistica, proprio perché vuole accogliere nella sua produzione tutta la poliedricità della vita. 

                                                  
 *       *      *
      

Armando Santarelli
 

LUI LEO BUTNARU

DUPĂ LECTURA VOLUMULUI TRA SABATO E DOMENICA

 

O carte născându-se din alte cărți?

Cam așa e: biblioteca

are și ceva de

maternitate.

        Dacă iubești lectura și dai de aceste versuri într-o culegere poetică, te sincronizezi imediat cu autorul, în stare să condenseze gândul despre  importanța cărților într-o metaforă care le cuprinde valoarea, înălțând-o la corporalitatea umană, primordială și indispensabilă, acea a maternității, a perpetuării vieții, fără de care nu am fi vorbit, în acest caz, nici despre  poezie și nici despre altceva. Opera lui Leo Butnaru este o dovadă vie a faptului cum e posibil să evadezi din sfera liricii și să te îndrepți spre o poezie care contemplă, studiază viața. E vorba despre o creație foarte complexă, în care descoperim elemente de autobiografie, amintiri, ironie, vis, realitate, toate fiind exprimate într-un vers cu adevărat liber, în stare să condenseze momentele de inspirație, pe care Leo Butnaru știe să le culeagă cu ochiul său curios și veghetor de îndrăgostit în complexitatea existenței. Însuși titlul cărții conține această interpretare. Între sâmbăta și duminica se fac lucrurile care nu se fac în zilele de muncă: o cină cu prietenii, se sărbătorește, se caută o cale de a evada, dar și, poate, de a  reflecta despre importanța zilei care urmează, care se va celebra în mod religios sau laic, pe care o ve-i trăi sau nu, precum se întâmplă deseori în după amiezile de duminică. Prezintă interes versurile aforistice (îmbrățișarea – o capcană/ căzută/ în/ altă capcană) și ironia care nu ține doar de lumea devenită sclavă a vitezei și a lipsei de înțelegere, a separării, dar implică și conținut biografic. Leo Butnaru demonstrează esența sa de poet a gândului (ideii), multe din poemele sale apărând ca reflecții în proză, transformate în poezie, efectul inevitabil fiind cel al penalizării muzicalității versului,  pe de altă parte însă se întâmplă o  îmbogățire a substanței, a mesajului pe care vrea să-l transmită, bunăoară ca în poezia Îngerul făcând autostopul:
 
Când
pe Pământ
îngerul păzitor ridică o aripă
să nu crezi că el ar vrea să-și ia zborul
să te abandoneze.
 
Nu. Poate el face autostopul.
Are de mers undeva
că n-o să stea viața întreagă
nedezlipit de tine.
 
Pur și simplu în scurta lui absență
fii și tu mai precaut
mai cu ochii în patru.
 
        Poetul ludic și ermetic e la fel de interesant: cu tonul său grav și serios, e în stare să atingă o dezinvoltură, o libertate expresivă care denotă dorința de a se delecta chiar în timpul când creează. În această cheie putem înțelege și elogia eclectismul lui Leo Butnaru, pe alocuri văzându-l pasionat, uneori privind detașat, formulând expresii seci, ironici, crude. Este dovada cea mai elocventă că Leo Butnaru pledează pentru o poezie creativă, dar anti-intelectualistă, tocmai pentru că vrea să îmbrățișeze cu creația sa întreg spectrul poliedric al vieții. 

 

Traducere: Tatiana Ciobanu

BOEMA ȘI „BRAVII CONSTRUCTORI AI COMUNISMULUI”

 
        Pe timpurile comunismului, la Chișinău, ca și la București sau Iași, o parte din junețile literare cam avea necăjite și încrâncenate propensiuni etilice. Se bea în draci. Și dracii dezlegau limbi și dilatau pâlnii de urechi.
        Indiferent de vârsta actanților veșteziți la chip, boemi sau cvasiboemi, cam la toți parcă ar fi ieșit în evidenți imaturitatea caracterului (de la 17 – la 77 de ani), lipsa de voință și de neîmpliniri profesionale, dar mai ales, la deloc puțini, precara-le stare intelectuală neevoluată de hărțuiți, consumați în flecăreală aiuritor-„intelectualistă” de băutori fără frâie și frâne, ceea ce-i făcea pe anumiți condeieri dintre ei (de ieri) să-i judece pe adevărații scriitori după criterii de bodegă, elaborate de ei înșiși, necăjiții, derutații. Vociferau, pledau, „dovedeau” ceva „lumii”, dar mai mult loruși. Pentru că, mă rog, în cazurile și necazurile unor artiști talentați, dar deja ratați ca și cum în asocial, talentul nu face casă bună cu politețea. Astfel că unora le slăbiseră pârghiile firii, ceea ce le sporea suferințele existenței pe care o acceptaseră (fără... voința lor). Suferințele și paradoxurile ce le dădură peste cap cursivitatea destinului, planurile și logica acestuia.

AVANGARDISTELE ÎNCEPUTULUI DE SECOL XX

        De câțiva ani, elaborez o amplă antologie de poezie, intitulată „Doamnele avangardei ruse”. Cine ar fi ele? Unele – poete mari, altele – foarte bune, celelalte – doar interesante, însă toate demne de atenția cititorului de peste timpuri: Elena Guro (1877–1913), Sofia Parnok (1885–1933), Olga Rozanova (1886–1918), Ceribunia de Gabriak (1887–1928), Maria Moravskaia (1890–1947), Anna Ahmatova (1889–1966), Klara Arseneva (1889–1972), Elizaveta Polonskaia (1890–1969), Vera Inber (1890–1972), Anna Radlova (1891–1949), Maria Șkapskaia (1891–1952), Marina Țvetaeva (1892–1941), Nina Habias (1892–1943?), Tatiana Veciorka (1892–1965), Irina Odoevțeva (1901–1990), Nadejda Rîkova (1901–1996)… – și alte, alte nume.

        Însă iată că veni o întrebare, care m-a (a)dus spre subiectul prezent: „Găsim în avangarda rusească tema dragostei?”

        Banal răspunzând, dragostea e pretutindeni, inclusiv în… ariergardă (până în adâncă antichitate izvoditoare de primi fiori lirici în lume; până la – o-ho! – iubăreața poetă Safo), dar și în avangardă, de unde transgresează postmodernismul spre orizonturile spirituale/sentimentale ale epocilor ce au a veni. Exact în spiritul unui distih al lui Nichita Stănescu: „Dulcea mea antichitate/ Dintr-un secol viitor”.

Deci, ce s-ar putea spune despre dragostea avangardistelor?

POEZIA PRIN ANI

 DIN PRIMELE CĂRȚI DE POEME ALE SUBSEMNATULUI

DIN POEZIA FRANCEZĂ A SEC. XX

 


Din poezia lumii

Jean FOLLAIN

(1903 – 1971)

 
 
                        S-a născut în orășelul Canisy din provincia la Manche, unde a frecventat colegiul, în care tatăl său era profesor de științe naturale. În 1921 își începe studiile la Facultatea de Drept din Caen, iar în 1927 susține examenul la baroul din Paris. În metropolă frecventează cercul poeților „Sagesse”, unde îi cunoaște pe Pierre Reverdy, André Salmon, Max Jacob ș.a. În 1933 publică prima colecție de poezie împreună cu Eugène Guillevic și Pierre Albert-Birot. În 1939 i se acordă Premiul Mallarmé, iar în 1941 – Premiul Blumenthal, decernat poeților care au refuzat colaborarea cu Guvernul de la Vichy. Începând cu anul 1957 călătorește în mai multe țări de pe trei continente. În 1970 i se acordă Marele Premiu al Academiei Franceze. Moare într-un accident, fiind lovit de un automobil la ieșirea din tunelul Quai des Tuileries.
                     Opera sa novatoare, de o modernitate sui generis, e printre cele care au contribuit la afirmarea noii poezii franceze, libere de obsesiile suprarealismului.

Dintre cărțile sale de poeme amintim: Mână caldă (1933), Mănușa roșie (1936), Aici, jos (1941), Teritorii (1953), Orele (1961), Apropieri (1969), Pentru a mai exista (1972).
 
În traducere lui Leo BUTNARU
 
 
Curtea înzidită
 
În curtea înzidită el e singur

cu o jucărie în care pulsează
primăvara obosită
zboară o pană
legănată-n cădere
pe pământul unde se confruntă
forțele iubirii
și ale spaimei de-asemenea.
Zidul sclipește, scânteiază
cu creasta împânzită
de mari cioburi de sticlă verde
contra hoților.
 
La țară
 
Hotărâseră să plece la țară
unde aceeași femeie bătrână
tricotează la poartă
unde mama își scutură nițel copilul
spunându-i în cele din urmă
ai să taci odată, ai să taci?
Apoi în jocul cu amica sa
fetița zice că tu arzi
iar cealaltă caută ceva atât de îndelung
de târziu – ah viață lungă –
curând frunzișul se va înnegri.
 
 
Pâinea
 
Ea spuse: aceasta e pâine
și din pătucul strâmt
copilul răspunse: mulțumesc
iar curierul negru-lucios
lăsă cartea la prag
la câțiva pași depărtare se crispa
grădina fără flori
dinspre care până la el niciodată nu au ajuns
decât cuvinte fără amărăciune
ce au urcat printre atâtea altele
în diminețile albe înviorând
întru viață
corpurile din lumea toată.
 
 

O UȘĂ, O FEREASTRĂ (poeme)

 

                   Leo Butnaru
 

La orizont?
 
Să ajungi la orizontul
cel mai de departe – în fond

ce ți se va întâmpla?
 
De acolo vei vedea
și mai mult infinit
 
adică
și mai multă
imposibilitate.
 
Facerea, 1/27; 1/31
 
...Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său;
după chipul lui Dumnezeu l-a făcut;
a făcut bărbat şi femeie.
 
...Și a văzut Dumnezeu că e bine
și a zis să facă
și să programeze la soroc potrivit
pentru bărbat și femeie
moarte...
 
...Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut
și iată erau bune foarte...